Cuvantul Sfintilor Parinti despre Ecumenism

Anul 1054 este pentru Ortodoxie începutul celei mai mari apostazii din istoria Bisericii. Ca şi în timpul lui Arie, acum 950 ani în Apus omul trufaş şi nesăbuit s-a proclamat pe sine Dumnezeu şi împreună cu cei ce l-au crezut au plăsmuit o nouă biserică cu vechea înfăţişare, dar fundamental diferită de cea întemeiată de Iisus Hristos Dumnezeu la Cincizecime.
Aşa a îngăduit Hristos, ca din cauza schimbărilor dogmatice, profanărilor eclesiologice, retîlcuirilor scripturistice şi răstălmăcirilor istorice ce le-au făcut latinii, să se aleagă grâul de neghină, oile de capre, minciuna de adevăr, ortodoxia de catolicism.
Sfinţii Părinţi Ortodocşi de atunci nu i-au urmat pe apuseni în aceasta cădere, ba mai mult, soborniceşte au lăsat urmaşilor în credinţă, povăţuiri de nezdruncinat şi anateme de nedezlegat, de a nu se face părtaşi sub nici un chip înnoirilor mincinoase şi uneltirilor politice, de a păstra neschimbată, chiar cu preţul vieţii, tradiţia de veacuri a Bisericii, “căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? De aceea: “Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul” (II Corinteni 6:14-17).
… Din eres în eres, din cădere în mai mare cădere, credinţa apuseană şi-a arătat în timp adevăratul chip. Istoria încă sângerândă a României ne arată lămurit cum la nevoie papistaşii au lăsat deoparte viclenile chemări la unire şi s-au apucat de a converti “cu tunul” pe români la “creştinismul” lor.
Oare toţi Sfinţii pomeniţi mai sus au fost prea aspri când au negat latinilor părtăşia cu Duhul Sfânt? Nu, ci Părinţii limpede au voit a zice că hulirea Treimii a adus papismului depărtarea harului, iar depărtarea harului le-a exclus preoţia, fără preoţie nu au taine valide, iar fără taine… în veac nu au mântuire!

Biserica este Una şi Unul Sfânt este Capul ei, şi nimeni niciodată nu va putea alcătui o altă predanie lăsată de Hristos Sfinţilor Părinţi. Tocmai această provocare ne-o aruncă catolicismul – o noua tradiţie, o altă dogmă, un alt dumnezeu – ce să ne dezrădăcineze din Ortodoxie, să ne dezbine Neamul, să ne euro-înglobeze.
“Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri (sfinţii) care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viata şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi”(Evrei 13, 7-8).
Neam românesc nu vă lăsaţi înşelaţi în credinţa ortodoxă, iubiţi pe catolici dar feriţi-vă de catolicism, iubiţi adevărul şi fugiţi de minciună, apăraţi Biserica dar nu înlăturaţi hotarele puse de Sfinţii Părinţi, căci acestea ne întăresc a-L mărturisi pe Hristos prin
ORTODOXIE SAU MOARTE !

Diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi cultul romano-catolic,
de părintele Cleopa Ilie (+1998)

” – Există purgatoriu precum zic catolicii?
- Purgatoriu nu este. Catolicii zic că între Rai şi iad ar fi un foc mare, unde merge sufletul câteva sute de ani şi se curăţă acolo, apoi trece în Rai. Nu există aşa ceva. Noi avem Evanghelia Judecăţii, pe care o au şi ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două – raiul şi iadul.
Mântuitorul, când va sta pe scaunul slavei Sale şi va aduna toate popoarele de la zidirea lumii să le judece, îi va împărţi precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune pe drepţi de-a dreapta Sa şi pe păcătoşi de-a stânga Sa… Şi vor merge păcătoşii în munca veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică. Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două: munca veşnică sau viaţa veşnică.
Cei mai mari duşmani ai catolicilor sunt protestanţii şi calvinii. Ei s-au rupt de catolici la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin şi Hus.
- Care sunt punctele principale care ne despart de catolici?
- Învăţăturile principale care ne despart dogmatic şi canonic de catolici sunt:
Întâi este filioque. Ei zic că Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Aceasta greşeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul.
A doua este supremaţia papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii creştine, adică locţiitorul lui Hristos pe pământ! Mai mare decât toţi patriarhii! Ceea ce n-a făcut Biserica Universală. Mândrie drăcească. Papa se numeşte urmaşul Sfântului Petru!
Infailibilitatea papală. Ei zic că Papa nu poate greşi ca om, în materie de credinţă, când predică el, ceea ce iarăşi este o dogmă nouă respinsă de Biserica Ortodoxă.
Al patrulea este purgatoriul. Ei zic că între rai şi iad ar fi un foc mare unde stă sufletul câteva sute de ani şi se curăţă, apoi se duce în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură aşa ceva; nu-i prevăzută nicăieri această învăţătură.
Azimile. Ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime, ca evreii.
Catolicii mai au o dogmă nouă: imaculata concepţie. Ei zic ca Maica Domnului ar fi născută de la Duhul Sfânt. Nu-i adevărat. Este născută în chip firesc din dumnezeieştii Părinţi, Ioachim şi Ana, ca rod al rugăciunii.
Au substanţialitatea. La sfinţirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfinţesc singure, când se zice: “Luaţi mâncaţi…” şi celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt, peste Daruri.
A opta este celibatul preoţilor. Preoţii catolici nu se căsătoresc. sunt celibatari, împotriva Sinoadelor ecumenice care au hotărât ca preoţii de mir să aibă familie.
Ei au şi indulgenţele papale – altă rătăcire. Papei, dacă-i dai parale multe, poţi să faci oricâte păcate te iartă, te dezleagă. “Sfinţii” lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
Şi al zecelea este un punct important: mirungerea. Catolicii nu miruiesc copii imediat după Botez, ci la şapte-opt ani şi numai arhiereii îi miruiesc.
Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfântului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, iar catolicii au liturghia romană şi cea ambroziană.
Iată acestea sunt punctele dogmatice şi canonice principale care despart Biserica Ortodoxă de cultul romano-catolic.
Iar nici cu protestanţii nu avem nimic comun. Ei au reformat total dogmele Bisericii stabilite de Sfinţii Părinţi şi au renunţat la cele şapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie şi nici taine şi nu se pot mântui. Din protestanţi s-au născut toate sectele neoprotestante care atacă ţările ortodoxe astăzi.
- Este bine să cânte creştinii din instrumente muzicale, sau nu?
- Cel mai bun organ de a cânta lui Dumnezeu este gura şi inima omului. Aşa este în Biserica Răsăritului. La catolici se cântă din orgă; dar aceea este distracţie şi are notă de teatru. Nu ne
ducem să ne distrăm la biserică, căci orga te risipeşte cu mintea în altă parte. Trebuie să cânt din inima mea, că, auzi ce spune: “Răcnit-am din suspinarea inimii mele.” Gura noastră să laude pe Dumnezeu, că zice Psalmistul: “Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea.” Iată cum trebuie să lauzi pe Dumnezeu. Nu cu orga şi chitara.” (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol.3, p.65, ed. Episcopiei Romanului, 1996)

“Precum a spus şi marele Apostol Pavel: În lupta aceasta grea şi mare, aveţi nevoie de răbdare şi celelalte. Şi este prea de nevoie, pentru că vă duceţi între străini, acolo unde vă duceţi, întâlnindu-vă cu oameni de altă credinţă: protestanţi şi catolici şi cutare… Şi ca ortodox, pentru ca să-ţi păzeşti sufletul curat, o lucrare mai prezentă şi mai puternică decât paza minţii nu va fi”

“Bine, fraţilor, unde ne ducem noi de la Tradiţie? Cum ne mai luptăm cu catolicii şi cu sectele, dacă le dăm apă la moară? Numai cu numele zicem că suntem ortodocşi!”

“Credinţă schismatică este şi credinţa catolică, care înseamnă universală, dar nu mai este dreaptă, adică ortodoxă, căci au schimbat unele dogme stabilite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la cele şapte Sinoade Ecumenice. Din această cauză ei s-au rupt de credinţa şi crezul ortodox şi cred în papa. Care trece la catolici trebuie să primească botezul papistaş. Se face catolic, dar îşi pierde sufletul.” (Ne vorbeşte Părintele Cleopa I, III, IX)

Hotărârea Sfântului Sinod de la 20 noiembrie 1583

“Către Toţi creştinii adevăraţi, mădulare ale Sfintei, Catholice
[Universale] şi Apostoleşti Biserici de Răsărit a lui Hristos din
Constantinopol şi din tot locul, har, pace şi milă vouă de la
Atotputernicul Dumnezeu.

Din Vechea Romă au venit anumiţi oameni care au învăţat acolo să
gândească latineşte. Dar cel mai rău lucru e că înainte au fost
bizantini, născuţi şi crescuţi prin părţile noastre; dar nu numai că
şi-au schimbat credinţa, dar au şi ridicat război Ortodoxiei şi
adevăratelor dogme ale Bisericii de Răsărit şi s-au răzvrătit
împotriva lui Hristos Însuşi, împotriva dumnezeieştilor Apostoli şi
Sfintelor Sinoade ale Sfinţilor Părinţi care ni le-au lăsat. Drept
pentru care i-am tăiat ca nişte mădulare putrede şi
HOTĂRÎM
Orişicine nu ar mărturisi cu inima şi cu gura că este mădular al
Bisericii de Răsărit botezat ortodox şi că Sfântul Duh purcede numai
de la Tatăl fiinţial şi ipostatic, aşa cum Hristos spune în
Evanghelie, ci Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul în acelaşi
timp, unul ca acesta să fie lepădat afară de Biserică şi să fie
anatema.
Orişicine nu ar mărturisi că în taina Sfintei Liturghii, laicii
trebuie să se împărtăşească odată cu cele două sfinte părţi, a
Preasfântului Trup şi a Preasfântului Sânge, ci să spună că este de
ajuns a primi numai trupul pentru că sângele este inclus, chiar dacă
Hristos le-a sfinţit separat şi le-a dăruit fiecăruia din Apostoli,
unul ca acesta să fie anatema. Orişicine ar spune că Domnul nostru
Iisus Hristos la Cina cea de Taină a folosit azime ca şi evreii
şi nu pâine dospită, unul ca acesta să fie departe de noi şi sub
anatemă ca unul ce gândeşte ca un evreu şi vrea să introducă doctrina
lui Apolinarie şi a armenilor în Biserica lui Hristos, cu a Cărui
încuviinţare îl dăm de două ori anatemei.
Orişicine ar spune că atunci când mor, sufletele creştinilor care s-au pocăit în această viaţă dar nu şi-au câştigat mântuirea merg în
Purgatoriu – care este un basm grecesc – unde focul şi chinurile îi
purifică, şi ei cred că nu sunt chinuri veşnice – aşa cum credea
blestematul Origen – şi dau din această pricină slobozire păcatelor,
pe unii ca aceştia îi dăm anatemei. [...]
Orişicine ar spune că Papa e capul Bisericii şi nu Hristos Dumnezeu, şi că Papa are autoritatea de a trimite în Rai prin scrisorile sale, şi că poate ierta păcatele prin plata indulgenţelor, unul ca acesta să fie anatema.
Rugăm pe toţi binecredincioşii ortodocşi: rămâneţi în credinţa
strămoşească ce-aţi învăţat-o până acum, în care v-aţi născut şi
crescut, şi când vremurile o vor cere, vărsaţi-vă sângele pentru a
păstra credinţa moştenită de Sfinţii Părinţi. Luaţi aminte la cele
scrise mai înainte şi credeţi că Hristos vă va ajuta să le împliniţi.

Fie ca umila noastră binecuvântare să fie cu voi cu toţi. Amin.
Ieremia al Constantinopolului, Silvestru al Alexandriei, Sofronie
al Ierusalimului cu tot soborul episcopilor prezenţi în Sfântul Sinod” (revista “Biserica Ortodoxă Română” nr.12, Buc., 1881)

Sfântul Ierarh Fotie cel Mare al Constantinopolului (+895)

“Căci încă nu trecuseră doi ani de când neamul acela [bulgarilor,
n.n.] cinstea religia cea dreaptă a creştinilor, când bărbaţi
nelegiuiţi şi respingători [misionarii latini, n.n.] (căci ce i-ar
putea numi un dreptcredincios?), bărbaţi ieşiţi din întunerec (căci
erau făpturi din părţile apusene), [...] aceştia venind asupra
poporului de curând format întru dreapta credinţă, ca un trăsnet sau
cutremur sau potop de grindină, sau mai degrabă, propriu vorbind, ca
un mistreţ sărind în via Domnului cea iubită şi de curând sădită,
distrugând-o şi cu picioarele şi cu dinţii, adecă cu purtările lor
urâte şi cu stricarea dogmelor – la aşa îndrăzneală au ajuns! – au
devastat-o. Căci i-au înşelat cu intrigi, pentru a-i strica şi a-i
smulge de la dogmele cele drepte şi curate şi de la credinţa cea
neprihănită a creştinilor.”
“Dar nu numai la călcarea acestora au ajuns, ci, dacă există o culme
a relelor, şi la aceasta au alergat. Căci, pe lângă necuviinţele
arătate, s-au apucat prin cugetări mincinoase şi cuvinte de ei
introduse, să falsifice şi Sfântul Simbol al Credinţei, a cărui
autoritate este inatacabilă, după toate hotărârile sinodale şi
ecumenice. O, uneltirile celui rău! Au născocit că Duhul Sfânt nu
purcede numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Cine a auzit vreodată
izbucnind un glas ca acesta, de la nelegiuiţii de altădată? Ce şarpe
viclean le-a vărsat aceasta în inimi? [...] Şi aşa va ieşi iarăşi
îndrăzneala lui Macedoniu contra Duhului, strecurându-se sub fapta şi acoperământul acelora.”
“Vezi cum aceştia în zadar, sau mai degrabă pentru uşoara vânare a
celor mulţi, şi-au pus numele de creştini! Duhul purcede de la Fiul!
De unde ai auzit aceasta? Din cari evanghelişti ai luat acest
grai? Al cărui sinod este acest cuvânt blasfemator? Domnul şi
Dumnezeul nostru zice: “Duhul, care de la Tatăl purcede”, iar
părinţii acestei noi nelegiuiri zic: “Duhul care de la Fiul purcede”.
Cine nu-şi închide urechile la auzul acestui blasfem fără măsură?
Acesta stă contra Evangheliilor, se opune sfintelor sinoade,
falsifică pe fericiţii şi sfinţii părinţi, pe marele Atanasie, pe
renumitul în teologie Grigorie, pe marele Vasilie, [...], pe cel cu
adevărat Hrisostom. Şi ce zic pe cutare şi cutare? Cuvântul acesta
blasfemator şi răzvrătit contra lui Dumnezeu se înarmează contra
tuturor la un loc: profeţi, apostoli, ierarhi, martiri şi a înseşi
sfintelor cuvinte domneşti.”
“Iar pe noii înainte-mergători ai apostaziei, pe servii celui
protivnic, pe cei vinovaţi de mii de morţi, pe distrugătorii de
rânduială, pe ei care au sfâşiat atât de mult şi grav neamul acela
fraged şi de curând introdus în dreapta credinţă, pe amăgitorii
aceştia împotriva lui Dumnezeu i-am condamnat prin hotărâre sinodală şi sfântă, nu întocmind noi acum sentinţa lor, ci arătând condamnarea ce le-au rezervat de mai înainte sinoadele şi orânduielile apostolice, şi făcând-o cunoscută tuturor. [...] Şi de aceea, pentru că stârnesc în rătăcirea lor cea de multe feluri, i-am excomunicat din toată turma creştinilor.” (Epistola enciclică, în Studii teologice, an I, nr.2, 1930, p.61)

Patriarhul Constantinopolului Gherman al II-lea (+1240)

“… Pentru aceasta, vă legiuiesc şi vouă, tuturor mirenilor care
sunteţi adevăraţi fii ai unicei Biserici Universale (Soborniceşti):
să fugiţi alergând departe de preoţii care s-au pus în slujba
catolicilor. Şi nici la adunările Bisericii să nu vă strângeţi
împreună cu ei, nici obişnuita binecuvântare să nu o primiţi din
mâinile lor. Este mai bine să vă rugaţi lui Dumnezeu singuri în
casele voastre, decât să participaţi la adunările comune (ale
Bisericii – n.tr.) împreună cu latino-cugetătorii” (Epistola a II-a
către Ciprioţi, scrisă după ce Cuviosul a respins propunerea de
uniaţie a papei Grigorie IX)

Sfântul Ierarh Grigorie Palama (+1340)

“Mărturisirea noastră (de credinţă) este întărită în toate şi este
pentru noi o cunună de mărire şi nădejdea noastră care nu poate fi ruşinată. Iar în cuvintele sale către Apuseni: “Nu vă vom primi
nicicând în comuniune atâta vreme cât mărturisiţi pe Duhul a fi şi de la Fiul!” (Despre purcederea Sfântului Duh, vol. I)

Sfântul Ierarh Simeon al Salonicului (+1429)

“Şi liturghia o fac aceşti catolici cu totul schimbată şi afară din
rânduială; întâi că o fac cu azimă ca şi evreii care aduceau şi
prăznuiau cu azimi, pe când nouă toate ni s-au înnoit. Nouă ni s-au dat a aduce pâine desăvârşită, de vreme ce şi pâinea vieţii
Cuvântul lui Dumnezeu desăvârşit S-a dat nouă, unindu-se
frământăturii noastre, fiind Dumnezeu desăvârşit şi făcându-Se om
desăvârşit, pentru aceea Mântuitorul a asemănat împărăţia şi
socotinţa întrupării cu aluatul zicând: “Asemenea este împărăţia
cerurilor aluatului”, şi celelalte. Apoi nici dimpreună nu slujesc
liturghia catolicii, nici dintr-acelaşi pahar şi aceeaşi pâine
cuminică pe mirean, precum face Biserica noastră, ci cu alt obicei.
Nici Botezul nu-1 fac în trei afundături, ci prin turnare şi fără de
mir, nici cuminecare nu dau pruncilor celor botezaţi, nici la alţii
până ce nu ajung înaintaţi în vârstă; şi cei mai mulţi copii ai lor
sunt nemiruiţi, şi mare parte din ei murind, rămân neîmpărtăşiţi cu
Sfintele Taine, pentru că nu pot vorbi. Nici nu fac hirotonia
episcopilor lor la jertfelnic prin punerea mâinilor, după vechea
rânduială de mai întâi a lui Hristos Dumnezeului nostru şi
Apostolilor Lui, care ridicându-Şi mâinile i-a blagoslovit pe ei şi
Duhul cel Sfânt pe capetele Apostolilor a şezut; şi prin punerea
mâinilor arhiereului Lui (zice Pavel) iar nu prin mir şi prin ungere.
Astfel toate le-au făcut mai izvodite şi afară din rânduiala
Mântuitorului nostru, a Apostolilor şi a ucenicilor Sfinţilor
Părinţi.
Toate aceste învăţături bisericeşti străine sunt afară din socoteală
şi mai cu seamă spre batjocura Tainelor şi cucerniciei creştineşti.
Drept aceea. aceştia ca şi Origen aducând un purgatoriu (curăţitor)
dogmatisesc a fi sfârşit muncilor mai înainte de munca aceea întru
care se zic a intra cei ce au făcut păcate, spre a-şi plăti judecata
lor până la ziua de apoi, care nici unul din Sfinţi Părinţi n-au
rânduit aceasta. Aceasta este împotrivitoare şi cuvintelor Domnului,
care a zis a fi muncă veşnică şi viaţă veşnică. Că încă nu era
hotărârea, adică şi vor merge aceştia în munca cea veşnică, iar
drepţii în viaţă veşnică, ci la aceasta mai vârtos întru care s-a
cuvenit a se acoperi, ei se înalţă iar nu se sfarâmă cu inima
nicicum, fiind ţinuţi cu nedurere pentru care şi nouă ni se cade a
lua aminte de împărtăşirea cu dânşii, iar mai vârtos şi mai ales de
despărţirea cea mare la credinţă, pentru care şi mai multe sminteli s-au făcut Bisericii precum am zis şi mai înainte.
Să fie dar papa al dreptei slăvitoare credinţe lui Silvestru, lui
Agaton, lui Leon, lui Livesie, lui Martin, lui Grigorie Diodohul,
care sunt ai Romei, şi atunci îl vom numi pe dânsul Apostolesc
şi întâiul altor arhierei şi ne vom pleca lui nu numai ca înaintea
lui Petru, dar chiar ca înaintea Mântuitorului. Iar de nu este cu
credinţa următor Sfinţilor acelora, nici scaunului nu este Diodoh,
şi nu numai că nu este Apostolesc, întâiul Părinte, dar dimpotrivă
este pierzător şi luptător Apostolilor.
Drept aceea-mi şi aduc aminte, frate cum că în Constantinopol fiind,
către oarecine din partea latinilor care venise a mă întreba, am zis
către Dumnezeu care mi-a dat a zice de la ai lui Sfinţi pentru Dânsul
şi pentru dumnezeieştile lui dogme. Cea din urmă întrebare a aceluia
era: “Voi vă împărtăşiţi cu arhiereii răsăritului ce se numesc
Patriarhi, îi pomeniţi în biserici, ei fiind barbari şi neştiind ce
este creştinătatea, iar pe Papa care este foarte învăţat şi pe
cuvântătorii lui nu-i primiţi.” Către acesta am zis: “Noi nu ne
lepădăm de Papa nicidecum, şi nici suntem lui neîmpărtăşiţi. Ci mai
vârtos una suntem cu dânsul, precum şi cu Hristos, şi Părinte şi
Păstor îl credem pe dânsul. Dar latinul mirându-se întrebă în ce chip
e aceasta, de vreme ce pe Papa al lor nu numai neîmpărtăşit îl avem
ci şi eretic îl numim.
Iar de când s-au întâmplat izvodirea pentru dumnezeiescul Simbol, nu-l mai avem pe Papă adevărat nici Apostolesc, nici Părinte. De vreme ce nu mai găsim în cei ce se numesc acum Papi, credinţa Apostolului Petru după mărturisire, ci numai cea după lepădare, că precum Petru nu era Petru nici Apostol, nici cel dintâi, lepădându-se de Hristos, aşa nici cel ce se numeşte Papă nu va fi niciodată Papă, neavând credinţa lui Petru pe care el ca unul ce o iubea cu mărturisire de trei ori a întărit-o, de vreme ce de trei ori s-a lepădat.

Sfântul Ierarh Marcu al Efesului (+1444)

“Căci ei au dat pricina schismei, în mod vădit purtând adăugirea…
Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degrabă i-am tăiat şi i-am
despărţit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget (phronema)
nepotrivit şi necuvios şi ca făcând adăugirea, în mod iraţional. Prin
urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici şi din cauza
aceasta ne-am despărţit de ei.” (Enciclica către Creştinii Ortodocşi
de pe tot Pământul)

“Noi de fapt am rupt toate legăturile cu latinii tocmai fiindcă sunt
eretici. Pacea cu ei se poate reface numai atunci când se vor lepăda
de adăugirea la Crez şi vor primi învăţătura noastră despre
purcederea Duhului Sfânt.” (Sinodul de la Ferrara-Florenţa)

Sfântul Maxim Grecul (+1556)

“Eu însă părinte, potrivit cu scrisoarea ta am pregătit caietul după
cum mi-ai arătat şi în plus încă alte zece caiete pe care le voi
trimite Preasfinţitului nostru Mitropolit şi ţie. Acestea, după părerea mea, nu sunt lucruri rele, deoarece conţin învăţătură despre îndreptarea obiceiurilor. De asemenea, sunt o armă puternică
împotriva ereziei latine, a îndârjirii răutăcioase a iudeilor şi
împotriva vrăjitoriei şi astrologiei greceşti.”
“Cu deosebire am lucrat împotriva latinilor care sunt puternici în
Sfintele Scripturi şi în ştiinţele morale. [...] Despre acestea pot
să vă mărturisească, domnii mei, scrierile mele nemincinoase
împotriva lor.” (Viaţa şi cuvinte de folos, Buna Vestire, 2002)

Patriarhului Calinic al II-lea al Constantinopolului

“Nu este permis să dăm Preacuratele Taine catolicului sau protestantului ce este gata să moară… Potirul obştesc pretinde ca
cei ce se împărtăşesc sa aibă aceeaşi credinţă, nu diferită. Pentru
că cele diferite de Ortodoxie nu sunt compatibile cu dreapta
credinţă.” (Epistola către popor, dată după anatemizarea unitului
Atanasie Anghel la 1702)

Sfântul Sfinţit Mucenic Cosma Etolianul (+1779)

“Pe Papă să-l blestemaţi, fiindcă el este cauza… Noi avem o
poruncă ce spune să anatematizăm pe oricine adaugă sau nu crede în
ceva mic din cele pe care le-au legiuit Părinţii Bisericii noastre.” (Profeţii despre urgiile ce vor veni)

Sfântul Paisie de la Neamţ (+1794)

“Nu a prăpădit oare Dumnezeu Sodoma şi Gomora pentru sodomism? atunci cum pe rîmleni (cei de la Roma, “romano-catolicii”, n.n.) îi va cruţa pentru erezie? Nu va fi aceasta! Cum încă poate întunericul a fi lumină? Sau diavolul, cum poate fi Dumnezeu? De aceea şi uniaţii, cum pot fi părtaşii mântuirii dacă s-au înstrăinat de harul Sfântului Duh, cu slugărnicie hulit de ei? Şi s-au dezlipit de la Sfânta Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică a Răsăritului,
întemeiată pe piatra de căpătâi Hristos şi pe mărturisirea ortodoxă a
Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, şi s-au zidit pe staulul cel rîmlenesc, întemeiat pe nisipul înşelăciunii, a cărui prăbuşire va fi mare, chiar până în tartarul iadului.
Vezi oare şi pe înşişi bărbaţii latini, preaînţelepţi şi deştepţi, şi
ce vrea să spună datina Apostolilor şi Sfintele Pravile ale
Soboarelor bine îndrumând, cum se împotriveau neruşinatelor şi
acelor de râs noilor tăieturi ale papei. Căci Pravilele Sfintelor
Soboare din toată lumea poruncesc ca cei botezaţi printr-o scufundare a-i boteza ca pe elini, căci toţi sunt eretici – pentru că
despre aceşti întru totul ticăloşi ce alta să se spună?”
“Iar pentru celelalte ale lor rătăciri, precum s-a spus, cum s-au
îndepărtat de Dumnezeu şi s-au dezlipit de Sfânta Soborniceasca şi
Apostoleasca Biserică a Răsăritului, şi toată Sfânta Scriptură
au prefăcut-o, şi Sfintele Soboare le-au încălcat, şi cele şapte
Sfinte Taine le-au batjocorit, şi toată Tâlcuirea Sfintei Scripturi
şi a Sfinţilor Dascăli ai Bisericii cu semeţia lor le-au călcat
în picioare, şi toate Cărţile Sfinte le-au schimbat cum au vrut. Şi
va fi oare nădejdea mântuirii, celora ce se unesc cu asemenea
eretici? Deloc, nicidecum. Drept aceea, dacă eşti încă în stare de a
scăpa, ia-o la fugă, fugind de blestemata Unie ca şi Lot de Sodoma, nu-ţi fie milă nici de avere, nici de neamuri dacă vor dori încă să te
asculte, ci izbăveşte-te scăpându-ţi sufletul de la pierzanie. Căci
nimic nu-ţi este mai de trebuinţă decât sufletul tău, iar pentru el
Hristos a murit. Şi fugind, nu căuta înapoi cu inima pentru grabnica
pierdere a averilor, ca să nu fii cuprins de focul papistaşilor, mai
cumplit decât al gheenei, căci mai bine-i pentru tine ca într-un
cuptor să arzi decât să defăimezi Duhul Sfânt, precum hulesc
rîmlenii, [...]. Ieşi şi fugi de Unie cât poţi de repede, ca să nu ţi
se întâmple ţie moartea în Unie şi vei fi numărat cu ereticii, iar
nu cu creştinii.” (Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, Chişinău 1998)

Sfântul Nicodim Aghioritul (+1809)

“Preasfinţite Stăpâne şi dumnezeiescule Patriarh a toată lumea!
Aducătorul acestei scrisori, care este de origine din Transilvania şi
are botezul (sau mai bine să zic desbotezul) fiind molipsit de
întinăciunea latinilor, vine prin mijlocirea mea, către Înalt
Preasfinţia Voastră, cerând călduros ca să fie botezat cu botezul
Bisericii noastre de Răsărit. Deci atât el, cât şi eu, ne rugăm de a
voastră inimă următoare lui Hristos şi apostolească, ca să trimiteţi
întărit prin ordin scris oficial pe numitul monah, ne-monah, adică
fără darul călugăriei, către duhovnicul român Părintele Grigorie din
Mănăstirea Pantocrator. Căci acela, fiind de acelaşi neam şi aceeaşi
limbă cu dânsul, poate să-l înveţe şi să-l înnoiască cu botezul
nostru …” (Scrisoare către Patriarhul Grigorie al V-lea, în Hrană
duhovnicească)

Sfântul Ignatie Briancianiniov (+1867)

“În chip hulitor, papismul atribuie unui om însuşiri dumnezeieşti şi
îi dă acestuia o închinare cuvenită şi potrivită numai lui Dumnezeu.”
“O mare parte dintre nevoitorii bisericii apusene, socotiţi în sânul
acesteia ca foarte mari sfinţi – aceasta după căderea ei de la
Biserica Răsăriteană şi îndepărtarea Sfântului Duh de la ea -
s-au rugat şi au ajuns la vedenii, bineînţeles mincinoase, prin
metoda pe care am amintit-o. Aceşti păruţi sfinţi se aflau în cea mai
cumplită înşelare drăcească. Înşelarea îşi ridică deja în chip firesc
capul pe temeiul hulirii împotriva lui Dumnezeu prin care este
schimonosită la eretici credinţa dogmatică. Purtarea nevoitorilor
latinilor, cuprinşi fiind de înşelare, a fost întotdeauna “extatică”
din pricina neobişnuitei lor înfierbântări trupeşti şi pătimaşe. Într-o asemenea stare se afla Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Ordinului
iezuiţilor.” (Despre înşelare)

Sfântul Ambrozie de la Optina (+1891)

“Pentru toate pricinile expuse mai sus, Biserica Sobornicească de
Răsărit a pus capăt relaţiilor cu biserica romană, ea fiind căzută de
la adevăr şi de la canoanele Bisericii Ortodoxe Soborniceşti.
Iar episcopii romani, aşa cum au început cu mândria, tot cu mândria
termină. Încearcă să demonstreze, precum că Biserica Sobornicească
Ortodoxă a decăzut de la biserica lor. Însă aceasta nu numai că nu e
adevărat, ci este chiar şi absurd. Adevărul mărturiseşte că Biserica
Romană a decăzut de la cea Ortodoxă. Cu toate că papistaşii, de
dragul pretinsei dreptăţi, expun la vedere faptul că patriarhatul
lor, în rândul celor cinci, a fost primul şi mai mare peste celelalte;
dar asta numai pentru reputaţia Romei imperiale, iar nu din oarecare
autoritate duhovnicească sau putere peste celelalte patriarhii. Tot
pe nedrept au numit şi Biserica lor “catolică”, adică sobornicească.
Partea niciodată nu poate fi numită întreg, iar Biserica Romană până
la decăderea ei de la Ortodoxie alcătuia numai a cincia parte din Una
Sobornicească Biserică. Mai ales din această cauză Biserica Romană nu trebuie să fie numită “catolică”, pentru că ea a respins Soboarele
Ecumenice, urmând greşitelor sale păreri.
În Biserica Ortodoxă se crede că pâinea şi vinul în taina Euharistiei
se transformă prin chemarea şi pogorârea Sfântului Duh. Iar latinii,
cum e spus mai sus, au considerat de prisos chemarea aceasta şi au
scos-o din liturghia lor. Astfel cel înţelegător, singur să înţeleagă
despre euharistia latină.
Şi încă o întrebare: dacă, precum e spus, în afară de Sfânta,
Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, aşa cum e numită Biserica
Ortodoxă, mântuirea altor confesiuni este până într-atât de îndoielnică, atunci de ce în Rusia nu se propovăduieşte pe faţă acest
adevăr?
Răspunsul la aceasta e foarte simplu şi clar. În Rusia e admisă
toleranţa faţă de alte credinţe, iar cei de alte credinţe, ca şi
ortodocşii, ocupă la noi funcţii importante: şefii instituţiilor de
învăţământ în marea lor măsură sunt de altă credinţă, şefii
guberniilor şi a comunelor adesea sunt de altă credinţă, comandanţii
de regimente şi batalioane nu arareori sunt de altă credinţă. Oriunde
n-ar începe faţa duhovnicească să propovăduiască deschis că în afara
Bisericii Ortodoxe nu este mântuire, marii demnitari de altă credinţă
s-ar simţi jigniţi. Din cauza acestei situaţii, clerul pravoslavnic
rus a şi căpătat într-un fel deprinderea şi trăsătura înrădăcinată de
a vorbi despre acest subiect pe ocolite. Sau poate că unii din
aceeaşi pricină şi din cauza îndelungatei comunicări cu eterodocşii,
dar şi mai mult de la citirea cărţilor lor, au şi început să gândească
cu mai multă îngăduinţă în legătură cu nădejdea de mântuire şi la
celelalte confesiuni. Dar precum o greşeală, care nu e considerată
eroare, întotdeauna atrage după sine pe o alta, şi orice rău naşte
alt rău, tot aşa s-a întâmplat şi cu Biserica Romană. Abia a reuşit
să apară în Apus această părere greşită, că Duhul Sfânt purcede şi de
la Fiul, că singură a şi dat naştere la alte răutăţi asemănătoare şi
a adus cu sine puţin câte puţin alte inovaţii, care în mare măsură
contrazic Poruncile Mântuitorului ce se arată limpede în Evanghelie,
cum ar fi: stropirea în locul cufundării în taina Botezului, privarea
mirenilor de Dumnezeiescul Potir şi împărtăşirea numai cu pâine,
întrebuinţarea azimelor în locul pâinii dospite, excluderea din
Liturghie a Dumnezeieştii chemări a Atot-Sfântului şi De-Viaţă-
Făcătorului şi Atot-Săvârşitorului Duh. De asemenea a introdus
inovaţii, care încalcă ritualurile vechi Apostoleşti ale Bisericii
Soborniceşti, cum ar fi înlăturarea pruncilor ce se botează de la
Mirungere şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, înlăturarea celor
căsătoriţi de la preoţie, recunoaşterea papei ca persoană fără de
păcat şi ca înlocuitor al lui Hristos ş.a. În acest fel a răzvrătit
tot vechiul cin Apostolesc cu privire la săvârşirea aproape a tuturor
tainelor şi ierurgiilor Bisericeşti – cinul, pe care îl conţinea
Sfânta Biserică Ortodoxă Romană veche, fiind pe atunci una din cele
mai cinstite membre ale Sfintei Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici.
Însă eresul principal al Bisericii Romane, nu după esenţă, ci după
acţiune, este născocita dogmă despre supremaţia, sau mai bine spus
căutarea arogantă a întâietăţii episcopilor Romei asupra celelalte
patru Patriarhate Răsăritene. (Convorbiri Duhovniceşti)

Sfântul Teofan Zăvorâtul (+1894)

“La prima vedere, noi avem cu romano-catolicii multe asemănări [...]
La o cercetare amănunţită este evident oricui cât de departe sunt de
adevăr. Propagandişti vicleni încearcă să ne smintească cu imaginea
de ansamblu, ascunzându-ne deosebirile. Deosebiri care ne sar în
ochi, ei le atenuează prin strâmbă tâlcuire. De pildă, la Gagarin… “La voi – spune el – nu este lămurit soborniceşte cum trebuie să credem în originea Sfântului Duh; de aceea, pentru voi credinţa despre purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul este o părere personală, pe care dacă cineva o acceptă, în nici un chip nu va fi supus judecăţii Bisericii sale”. Observaţi sofismul? Dar, oare, credinţa neîncetată a Bisericii că El nu purcede de la Fiul, nu reprezintă tocmai glasul Bisericii? Şi dacă dogma lor nu a fost acceptată, oare nu înseamnă că întreaga Biserică spune că nu trebuie să se creadă în ea? Iar Sinodul din vremea patriarhului Fotie şi a papei Ioan al VIII-lea nu a anatemizat, oare, pe cei ce acceptau purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul? Apoi, toate scrierile teologice din Răsărit, toate catehismele, ce altceva înseamnă, dacă nu exprimarea învăţăturii Bisericii Ortodoxe? Potrivit acesteia, a crede că Sfântul Duh purcede de la Dumnezeu-Tatăl este o dogmă obligatorie, iar “a crede latineşte” că El purcede şi de la Fiul este o abatere de la Biserică, o erezie. Lămuriţi-vă în privinţa acestui sofism!
Se mai spune: “Ce ne împiedică să credem în provenienţa Sfântului Duh şi de la Fiul? Asta nu vă distruge dogma, ci îi adaugă un nou adevăr; a cunoaşte cinci adevăruri este, desigur, mai bine decât a şti
patru”. Ce curse! E bine să se adauge la un adevăr un alt adevăr, dar
dacă se adaugă o minciună, atunci adevărul se deformează. Dacă
amesteci amar cu miere, strici mierea. Aspră judecată le e scrisă
celor ce fac asemenea adaosuri. Cu aceste şi alte asemenea sofisme,
ei netezesc deosebirile prea evidente. Eu cred că bunul simţ este de
ajuns pentru a desluşi viclenia. De aceea, ei nu propovăduiesc
asemenea lucruri cunoscătorilor, ci dau drumul în aer la baloane de
săpun, la nimereală, poate se lasă careva amăgit. [...] Duhul
catolicismului este pământesc. Biserica este pentru ei o corporaţie
politică, sprijinită prin forţe şi mijloace omeneşti – cum sunt
Inchiziţia, indulgenţele – şi cu o căpetenie văzută. Biserica
Ortodoxă este comuniunea duhovnicească a tuturor în Iisus Hristos şi, prin El, comuniunea reciprocă între semeni. Biserica este cârmuită în taină de Domnul şi se îndreaptă spre ţelul ei. La ei o conduce papa,şi încotro?!! Deocamdată, destul.” (Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină, Sophia, 2001)

Sfântul Ioan din Kronştadt (+1908)

“Ca urmare a abaterilor de la adevărul evanghelic, papii şi
catolicismul au devenit obiectul unei încinse dispute cu privire la
adevăr; şi catolicii, apărându-şi nedreptatea, se mânie pe ortodocşi,
îi urăsc, îi ocărăsc cu tot felul de cuvinte nedrepte şi hulitoare şi
defaimă însăşi credinţa noastră, credinţa cea adevărată. Dar să se
lepede papii de părerile lor mincinoase, vătămătoare şi pierzătoare
şi să ajungă la conglăsuire cu ortodocşii pentru a se reface
dreptatea şi pacea? De unde! Se socotesc în drept să apere minciuna,
să trâmbiţeze sus şi tare minciuna, spre pierzarea lor şi a
catolicilor. Catolici, veniţi-vă în fire, treziţi-vă! V-au dus în
rătăcire! Întoarceţi-vă la adevăr!”
“De greşita înţelegere de către catolici a cuvintelor Mântuitorului:
Tu eşti Petru, şi pe această piatră (pe Hristos, pe care Petru l-a
mărturisit Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea, şi porţile
iadului nu o vor birui (Matei 16,18) depind toate rătăcirile
catolicilor şi papilor, şi mai ales părelnicul primat papal şi
părelnicul rang al papilor de locţiitor al lui Hristos.”
“Iar papii s-au închipuit pe sine capi ai Bisericii şi temelia ei, şi
chiar locţiitori ai lui Hristos, lucru care este prostesc şi cu totul
nepotrivit. Şi de aici toată îngâmfarea papilor romani şi străvechea
lor pretenţie la primat şi la cârmuirea după bunul plac a întregii
Biserici universale. Ei bine, au şi comis papii, în “biserica” lor
papistă [...], felurite dogme mincinoase, care duc la falsuri atât
în credinţă cât şi în viaţă. Aceasta este o biserică pe de-a-ntregul eretică.”
“Iar în învăţătura dogmatică a catolicilor – vai, câte erezii,
inovaţii, abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist!”
“Este uluitor cum în libera lor cugetare oamenii învăţaţi, vicleni şi
mândri îi răstălmăcesc pe marii lor dascăli – pe Hristos,
Înţelepciunea Cea Nesfârşită, pe Apostoli, care aveau înţelepciunea
Duhului Sfânt; astfel, catolicii au strâmbat învăţătura Însuşi
Preaînţeleptului Hristos, Învăţătorul Cel Ceresc, fără de Care nimeni
nu cunoaşte pe Tatăl, afară de El, Fiul; Hristos spune că Duhul de la
Tatăl purcede, în timp ce catolicii şi luteranii dimpreună cu
anglicanii zic că El purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Ci încetaţi
odată a mai huli pe Duhul Sfânt şi a ridica minciună asupra Lui: cei
ce hulesc pe Duhul Sfânt nu vor fi iertaţi nici în veacul acesta,
nici în cel viitor. Iar voi aţi uitat cuvintele Apostolului: dacă noi
sau îngerii din cer vă va binevesti vouă altceva decât am binevestit
vouă, să fie anatema (Galateni 1,8). Este înfricoşător acest cuvânt
sau nu? – Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece (Matei 24,35). [...] Nu vă supăraţi, prieteni, ci luaţi aminte
întru simplitatea inimii. Lepădaţi minciuna şi primiţi adevărul, şi
uniţi-vă cu noi întru unire de cuget; vă ajunge cât v-aţi împotrivit şi v-aţi certat.
Venirea lui Hristos este aproape, la uşă.” (Spicul viu, Sophia, 2002)

Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina (+1920)

“De acum înainte despărţirea Bisericilor a început, şi s-a îndeplinit
pe de-a-ntregul sub Fotie, de vreme ce Biserica era în primejdie să
se depărteze de la Una, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică spre a deveni o biserică a Romei, sau mai degrabă o biserică papistaşă,
nemărturisind dogmele sfinţilor Apostoli, ci cele ale papilor.”
(Studiu istoric al cauzelor Schismei)

Sfântul Ierarh Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jicei (+1956)

“Fraţii noştri cei botezaţi, care au fost atraşi de ereziile papale
şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai înţelepţi decât Hristos şi
ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte oameni lipsiţi de
înţelepciune şi necivilizaţi; dar şi asupra sa s-a adeverit cuvântul
Apostolului Pavel: Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit (Romani
1,22); fiindcă au lepădat înţelepciunea cea duhovnicească după
Hristos, care umblă în veşmântul smereniei şi al dragostei, şi s-au
înveşmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu
înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi
răutate.”
“Ce este deci Europa? Papa şi Luther: săturarea la culme a poftelor
omeneşti şi săturarea la culme a cunoştinţei omeneşti. Papa european
este pofta omenească după putere, Luther cel european este hotărârea
încăpăţânată a omului de a desluşi toate cu mintea lui. Papa ca
guvernator al lumii şi omul de ştiinţă ca stăpân al lumii, aceasta
este Europa în inima ei, ontologic şi istoric. Una înseamnă lăsarea
omenirii în foc, şi cealaltă lăsarea omenirii în apă; iar amândouă
împreună înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu: fiindcă una
înseamnă tăgăduirea credinţei, şi cealaltă – tăgăduirea Bisericii lui
Hristos. În felul acesta lucrează duhul cel rău, de atâtea veacuri,
în trupul Europei.”
“Potrivit poftei omeneşti, orice norod şi orice om caută puterea,
desfătarea şi slava, imitând pe papa al Romei. [...] Papismul
foloseşte politica, fiindcă doar prin aceasta se dobândeşte puterea.
Luteranismul foloseşte filosofia şi ştiinţa, socotind că aceasta este
calea prin care dobândeşte cineva înţelepciunea. Astfel, pofta a
declarat război împotriva cunoştinţei şi cunoştinţa împotriva poftei.
Acesta este noul Turn Babel, aceasta este Europa.”
“Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea.
Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful
european antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfârşitul
veacului al XIX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala moştenită.
Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, aceştia
sunt purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea.
Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful… nu
în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu
sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiţi. Când Bonaparte a batjocorit
Sfintele Odoare ale Kremlinului, când Pius s-a numit pe sine
infailibil şi când Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de
Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer; şi nu numai un soare,
ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi
de ruşine – căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicând
lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof.” (Biserica
Ortodoxă şi Ecumenismul, p.124)

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (+1960)

“În vremea când trăia Cuviosul Nicodim Aghioritul la Sihăstria
Capsalei, a fost chemat de către proestoşii Sfântului Munte ca să
discute cu nişte clerici papistaşi despre dogmele credinţei. Când
s-a ivit Cuviosul în ograda mănăstirii din Kareia, îmbrăcat flenduros
şi cu opinci în picioare, papistaşii s-au plâns proestoşilor că
acesta este semn de batjocură pentru ei ca să stea de vorbă cu un
asemenea călugăr mojic. Proestoşii însă i-au liniştit, dându-le
oarecare lămuriri despre “flendurosul Nicodim”.

Când au început discuţia, fiecare vorbă rostită de monahul nostru era
ca un fulger arzător pentru uscăturile, sau mai bine zis pentru
secăturile Papei. Chiar de la început le-a închis gura şi, neştiind ce să mai zică, croncăneau ca nişte ciori, întrebând: “Mai sunt în Muntele Athos şi alţii de fel cu cel care a vorbit cu noi?”
Întrebarea aceasta au adresat-o epitropilor din Sfântul Munte,
dar Cuviosul Nicodim, care era de faţă, a luat-o înainte cu
răspunsul, zicând: “Sunt o mulţime şi eu sunt cel din urmă.”
“Numele Cuviosului Nicodim a ajuns cunoscut şi la papistaşii din
Apus, care au avut de multe ori discuţii cu el pentru credinţă şi s-au spăimântat de darul înţelepciunii care locuia în el.”
“În jurul anului 1274, puţin mai înainte de a se face Sinodul de la
Florenţa, oraşul Constantinopol era în pericol să cadă în mâinile
turcilor. Împăratul grecilor, Mihail Paleologul, fiind în mare
nedumerire, neputând să ţină piept turcilor, s-a dus la Roma să ceară
ajutorul Papei, care în vremea aceea avea mare putere. Papa i-a
făgăduit că-i va da ajutor, dacă se va supune lui cu toată Biserica
Ortodoxă. Împăratul, văzându-se în pericol din partea turcilor, a
făgăduit că se va supune. Atunci a venit mare groază pentru Biserica
Ortodoxă de Răsărit, căci latinii sileau pe ortodocşi la înşelăciunea
lor. Nu prin puterea cuvintelor Sfintei Evanghelii, ci cu ascuţişul
sabiei şi a tot felul de chinuri şi necazuri. Mii de suflete cădeau
sub sabia lor, pentru curata credinţă Ortodoxă de Răsărit.
Dar pentru că Sfântul Munte întotdeauna a fost şi este sprijin şi
apărător al Ortodoxiei în pericole, de aceea şi latinii s-au silit ca
să strice temeliile acestui sprijin al Ortodoxiei. Şi cu grabă mare s-au dus şi în Sfântul Munte, silind pe monahi să se supună Papei de la
Roma, prin cuvinte cu momeli, cu bani, cu făgăduinţe înşelându-i, cu
ameninţări, cu tiranie şi silă şi cu moarte mucenicească… Unii, de
frica chinurilor şi a morţii, primind bani, cu sila s-au lepădat de
Ortodoxia Părinţilor lor şi a noastră. Cei mai mulţi dintre dânşii
însă au pecetluit cu însuşi sângele lor mărturisirea. Şi prin
statornicia lor au mustrat pe Papa furul de cele sfinte, numindu-se
pe sine că e cap al Bisericii şi locţiitorul lui Hristos pe pământ.
Dar din nefericire însă, vrednicele de plâns mănăstiri Lavra şi
Xiropotamu, au căzut atunci şi s-au abătut de la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai noştri şi au primit pe apuseni cu frică, cu
cinste şi cu supunere de rob. Sigur că acestea se făceau după porunca
împăratului, după voia latinilor, ca să se plece monahii din Sfântul
Munte la dogmele Romei. Însă Dumnezeu, ca să se întărească şi
ceilalţi în credinţa Ortodoxă, a pedepsit mănăstirea Xiropotamu:
chiar în vremea când acei nefericiţi monahi, împreună cu cei din
Apus, săvârşeau liturghia lor latinească după adăugirea reformei
latineşti, zidurile şi turnurile mănăstirii Xiropotamu s-au
prăbuşit din temelie. În căderea zidurilor au omorât mulţi din latini
şi din călugării care au căzut din credinţă, chiar în vremea când
slujeau liturghia lor latinească.
Cei care au venit din Italia, nicidecum nu au vrut să dea atenţie la
această pedeapsă cerească, şi fiind turbaţi, s-au dus prin tot
Sfântul Munte. În apropiere de mănăstirea Zografu se ostenea un
monah singur, la linişte, care avea un obicei sfânt ca să citească
Acatistul Maicii Domnului de mai multe ori în fiecare zi, cântând în
faţa sfintei icoane a Maicii Domnului.
Într-una din zilele când pe buzele acestui bătrân răsuna neîncetat
felicitarea Arhanghelului, care a zis-o Preasfintei Fecioare Maria, “Bucură-te”, deodată bătrânul aude din această icoană cuvântul
următor: “Bucură-te şi tu, bătrânul lui Dumnezeu”. Bătrânul s-a
speriat. “Nu te teme”, a urmat liniştit din icoană glasul Maicii Domnului; “Ci du-te repede în mănăstire şi vesteşte fraţilor şi
egumenului că duşmanii mei şi ai Fiului meu s-au apropiat. Care e
slab cu duhul şi nu poate răbda, să se ascundă până trece ispita, iar
cei care doresc moarte mucenicească, să rămână în mănăstire. Dar du-te repede.” Bătrânul, ascultând porunca şi voia Preacuratei Stăpânei noastre, părăsind chilia, a alergat cât a putut mai repede la
mănăstire ca să aibă fraţii vreme şi chip ca să se încurajeze, să se
gândească bine fiecare din ei pentru pericolul de faţă. Dar numai cât
a ajuns bătrânul în poarta mănăstirii, iată că vede sfânta icoană pe
care o avea în chilie, înaintea căreia puţin mai înainte citea
Acatistul şi auzise glasul cel mai sus zis, o vede că stă pe poarta
mănăstirii cu multă umilinţă şi evlavie închinându-se înaintea
icoanei, o ia şi înaintea egumenului spuse cele grăite de Maica
Domnului. Fraţii, văzând pericolul care nu era departe, s-au
înspăimântat foarte tare şi cei mai slabi dintre ei îndată s-au
ascuns prin munţi şi prin peşteri. Dar douăzeci şi şase de monahi,
împreună cu egumenul, au rămas în mănăstire şi s-au ascuns în
turn, aşteptând pe duşmanii lor şi cununile muceniciei.
După puţin timp au ajuns şi latinii, care, la început, cu toată
puterea retorică a Apusului, îndemnau pe monahi să deschidă porţile
mănăstirii şi să recunoască pe papa drept cap al Bisericii
în toată lumea, făgăduindu-le că-i va ierta şi le va da şi mult aur.
Monahii de sus de pe turn îi întrebau pe latini, zicând: “Cine v-a
spus vouă că papa este capul Bisericii? De unde-i această învăţătură
a voastră? Că noi credem că Hristos e capul Bisericii. Noi mai
degrabă ne hotărâm să murim decât să primim să se spurce acest loc
sfânt cu sila şi tirania voastră. Să fugiţi de aici. Nu deschidem porţile mănăstirii”.
Latinii însă au strigat cu mânie: “Vreţi să muriţi?”… şi îndată au
adunat o mulţime de lemne şi crengi uscate împrejurul turnului şi i-au ars pe monahi. Flăcările focului s-au înălţat cât turnul,
ducându-le vântul înăuntru, dar monahii nicidecum nu s-au retras de
la duhovniceasca lor îndrăzneală. Slăvind şi binecuvântând pe Domnul şi rugându-se pentru duşmanii lor, şi-au dat sufletele lor cele
curate în mâinile Lui în ziua a zecea a lunii octombrie, anul 1274.
În Codicele mănăstirii se află scrise şi numele acestor cuvioşi
mucenici purtători de biruinţă. Sfânta icoană care a poruncit
bătrânului să spună în mănăstire de acest pericol, a stat în turn,
împreună cu Cuvioşii Mucenici, şi după aceea au găsit-o nestricată
sub dărâmăturile pricinuite de foc. De atunci şi până astăzi, zi şi
noapte arde o candelă nestinsă înaintea acestei sfinte icoane care se
numeşte “Înainte Vestitoare”, unde monahii citesc în fiecare zi
Acatistul Maicii Domnului. (Hrană duhovnicească)

Sfântul Iustin Popovici (+1979)

În istoria neamului omenesc sunt trei căderi însemnate: a lui Adam, a
lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi:
voinţa de a ajunge bun prin sine. Dar în felul acesta omul se face,
fără să-şi dea seama, întru totul asemeni diavolului; fiindcă şi
acela a vrut să ajungă Dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe
Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngâmfare a lui, a ajuns
dintr-o dată diavol, cu desăvârşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul
potrivnic lui Dumnezeu. [...] Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3,5)”.
Fără de pocăinţă şi de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos,
este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo
unire a “bisericilor”, de dialog al dragostei, de “intecommunio”
(împărtăşire în comun, n.n.). Lucrul cel mai de seamă este a ajunge
omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, şi,
prin aceasta, părtaş la sufletul Bisericii, Sfântul Duh, şi
moştenitor al tuturor bunătăţilor fără de moarte ale Dumnezeu-Omului. (Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, 2002)

Cuviosul Serafim Rose (+1982)

“În cel mai bun caz, ecumenismul aşa-zis “creştin” poate să
reprezinte greşeala neintenţionată şi care, deci, se poate bucura de
circumstanţe atenuante, prin care cultele protestante şi romano-catolicii nu îşi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi ele fiinţează în afara ei.”
“Orice erezie îşi revendică propria “spiritualitate” şi propria
metodă de practicare a vieţii religioase. Romano-catolicismul, de
exemplu, a avut până azi o notă a sa distinctivă concretizată
prin “cultul inimii sacre”, primatul papal, purgatoriul, indulgenţele, revelaţiile diferiţilor “mistici” şi alte asemenea elemente, în care observatorul creştin-ortodox atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualităţii romano-catolice contemporane.”
“În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a
pierdut cu multe secole în urmă. Romano-catolicii şi protestanţii de
astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l deosebească de înşelătoriile drăceşti.”
(Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău 1995)

Cucernicul Părinte Dumitru Stăniloae (+1993)

Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul
român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele
Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel
fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: “Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie
romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma.
Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba
greacă.
El spune că aici era colonie romană. Iar noi avem termeni latini
proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma.
Eu zic că noi suntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de
latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină
scrisă, aproape toate cuvintele… Şi avem cuvintele latine cele mai
substanţiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atotţiitorul, traducerea exactă după “Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e mai rece; Atotţiitorul parcă te îmbrăţişează. Noi zicem Tată, ei zic Pater;
Tată parcă-i altfel… Noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic
aşa. Ei zic “regnum” – stăpânire, parcă mai lumeşte; noi zicem
împărăţie, parcă mai plină de taină, de basm aşa… împărăţie… Noi
zicem biserică de la “basiliki”, adică clădirea împărătească; Hristos
e Împăratul… ei zic “ecclesia”; iar toţi termenii aceştia au trecut
la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Şi ceva din
duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele
noastre. Noi nu le-am luat de la Roma; noi avem o limbă proprie;
latină dar proprie, noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea. Dealtfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci: învăţatul vienez Tomaschek în lucrarea sa “Über die Bessen” tipărită la 1880, spune că besii erau tracii şi dincolo de Bosfor se numeau biti, iar capitala Bitiniei era Troia, de unde nepotul lui Priam, după ce grecii înving, pleacă (evident că nu singur, ci cu corăbii şi cu mulţime) şi întemeiază Roma. Eu cred că asta a fost protolatinitatea; a noastră, aici. După aceea a ajuns acolo intrând în legătură cu nemţii, cu barbarii, cu toţi; deci latinitatea primă şi cea mai curată a fost aici. Sfântul Apostol Pavel a tradus în limba asta care se vorbea aici. De ce noi am rămas latini după ce am avut stăpânirea armatei romane vre-o sută şi ceva de ani?… aşa de repede îşi pierde un popor limba?… de ce n-au devenit latini grecii; sau cei din Asia Mică, sau cei din Egipt?… de ce numai noi?… Tracii aceştia se întindeau foarte departe, se întindeau dincolo în Bitinia, până în Frigia şi s-au întins în toţi Balcanii, pe urmă până-n nordul Carpaţilor.
Poate împrejurările, sau poate nu ştiu ce fel al nostru de a fi prea
îngăduitori, ne-a împuţinat aşa teritoriul. Grecii aproape că i-au
desfiinţat pe macedoneni, sârbii la fel, bulgarii la fel… Bălcescu
spune că atunci când a ajuns pe un vârf de munte în Bulgaria, de jur
împrejurul lui erau numai români. Aici era normal să fie un popor
unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim
luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că
spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar
putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească
creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru.
Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii. (Scara tr.VII, 2001)

Cuviosul Paisie Aghioritul (+1994)

“Catolicii – cu raţiunea lor – au ajuns să examineze chimic Sfânta
Împărtăşanie, ca să vadă dacă într-adevăr este Trupul şi Sângele lui
Hristos. Sfinţii însă, cu credinţa ce o aveau, adesea vedeau Carne şi
Sânge în linguriţă. Peste puţin vor ajunge să treacă şi pe Sfinţi
prin raze, ca să le depisteze sfinţenia. Au aruncat pe Duhul Sfânt,
şi-au pus raţiunea lor şi acum se ocupă cu magia albă. Unui catolic
care avea intenţie bună – plângea sărmanul – i-am spus: “Una din
principalele diferenţe pe care le avem este şi aceasta: Voi puneţi
creierul, noi credinţa. Voi aţi dezvoltat raţionalismul şi, în
general, elementul uman. Cu raţiunea voastră limitaţi puterea
dumnezeiască, pentru că aruncaţi la margine harul dumnezeiesc. Voi
aruncaţi conservant în aghiasmă ca să nu se strice. Noi aruncăm
aghiasmă peste cele stricate şi se fac bune. Noi credem în harul care
sfinţeşte, şi aghiasma ţine şi două sute, şi cinci sute de ani, şi nu
se strică niciodată.”

“Dacă în Biserică Sinodul, sau în mănăstiri Sinaxa, nu funcţionează
corect, atunci deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel
papal.”

“Nume de catolici, de martori ai lui Iehova etc., nu e bine să
pomeneşti la Sfânta Proscomidie.
Pentru aceştia nu se pot scoate miride şi nici parastas nu se poate
face.”

“Ceea ce se impune fiecărui ortodox este să pună neliniştea cea bună
şi în heterodocşi, să înţeleagă adică faptul că ei se află în
înşelare, ca să nu-şi odihnească în mod mincinos gândul lor şi să se
lipsească şi în această viaţă de binecuvântările bogate ale
Ortodoxiei şi în cealaltă viaţă de şi mai multele şi veşnicele
binecuvântări ale lui Dumnezeu. Vin acolo la Coliba mea unii
tineri catolici cu o foarte bună dispoziţie, gata să cunoască
Ortodoxia. “Vrem să ne spui ceva, ca să ne folosim duhovniceşte” -
îmi spun. “Uitaţi-vă, le spun, luaţi Istoria Bisericii şi veţi vedea
că odinioară am fost împreună şi după aceea unde aţi ajuns. Asta vă
va ajuta mult. Faceţi asta, şi altă dată, vom discuta multe.” (Cu
durere şi dragoste pentru omul contemporan)

Protoiereul prof. Teodor Zisis, Salonic

“Pe eretici nu-i cinstim, ci îi condamnam. Este sau nu este eretic
papa? Cinstindu-l în vreun oarecare fel pe papa, îi necinstim pe
Sfinţii care au luptat împotriva lui! Uităm şi ştergem (din memoria
colectivă şi istorică a poporului lui Dumnezeu care este Biserica -
n.tr.) inovaţiile şi faptele lui, nu conglăsuim cu credinţa de
veacuri şi dispreţuim ceea ce s-a crezut întotdeauna şi de către toţi.
Credinţa şi Predania noastră nu le vom trăda! Limba bisericească din
scrierile Sfinţilor nu este limba diplomaţiei, ci a Ortodoxiei, a
dreptăţii şi a sincerităţii. Este clar sau nu?… Ne interesează
părerea lui Dumnezeu, nu părerea lumii! Vrem să fim plăcuţi lui
Dumnezeu, şi nu lumii! În anii sclaviei, cu credinţa cea vie a
înflorit şi a triumfat Ortodoxia şi s-a împuternicit elenismul. Cu
ecumenismele şi cu îmbrăţişările însă, începând cu secolul XX, am
fost exterminaţi din Pont şi din Asia Mica. Oraşul (Constantinopol),
peste puţin timp, va fi pustiu şi cu totul nelocuit de ortodocşi,
dacă nu vom reveni pe linia Sfinţilor Părinţi. Nu este proprietatea
personala a nimănui Credinţa Ortodoxă! La sfârşit, Hristos şi
Biserica vor învinge şi nu antihristul papă! Mielul şi nu fiara!
Fericiţi toţi câţi sunt prieteni ai Mielului şi potrivnici ai fiarei!
Episcopii reprezintă Biserica doar atunci când conglăsuiesc în timp
cu Sfinţii şi credincioşii din toate epocile, când sunt următori şi
posesori (părtaşi) nu ai tronurilor, ci ai Adevărului. Ortodoxia a
trasat limpede graniţa între erezie şi înşelare. Biserica se găseşte
toată pe Sfântul Disc al Proscomidiei. Câţi nu sunt pomeniţi acolo,
sunt în afara Bisericii, eretici şi schismatici.

Fragment din scrisoarea Episcopului Alexandru al Alexandriei către episcopul Alexandru al Constantinopolului, sec. IV

Mărturisim numai o singură Biserică Sobornicească şi Apostolească,
mereu nebiruită, chiar dacă toată lumea s-ar porni contra ei,
şi învingătoare a oricărei împotriviri nelegiuite a celor de altă credinţă. Stăpânul ei ne-a dat curaj prin aceea că strigă:
“Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. (…)
Acestea învăţăm, acestea propovăduim, acestea sunt dogmele apostolice ale Bisericii pentru care suntem gata să murim, dispreţuind totuşi pe cei care ne constrâng să le lepădăm. Dar, chiar dacă aceştia ne forţează prin chinuri nu ne pierdem nădejdea, (încrederea) în ele.
Devenind duşmani ai acestor învăţături, cei din jurul lui Arie şi Ahila şi cei împreună cu aceştia, duşmani ai Adevărului, au fost alungaţi din Biserică, ca nişte înstrăinaţi de învăţătura noastră cea evlavioasă, urmând pe fericitul Pavel, care zice:
“Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie
anatema!”.
Şi încă: “Daca cineva vă învaţă altceva şi nu se conduce după cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos, se mândreşte neştiind nimic”.