Impartasirea cu catolicii sau Iuda la Cina cea de Taina

Posted: Mai 30, 2008 in Ecumenism, Sfinti Parinti
Danion Vasile
„Nici un Iuda să nu se apropie de această masă, nici un Simon Magul” [38; 583]. – Sfântul Ioan Gură de Aur

În Cuvântul despre vânzarea săvârşită de Iuda, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Pe când ucenicii mâncau şi beau, a luat Iisus pâinea cu sfintele şi neîntinatele Sale mâini, a săvârşit rugăciunea cea de mulţumire, a frânt-o şi a zis către ucenici: Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor. Şi după aceea a luat paharul, l-a dat şi a zis: Acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26-28). Şi Iuda era de faţă pe când Domnul zicea toate acestea. Aşadar, o, Iudo, acesta este sângele pe care tu l-ai vândut pentru treizeci de arginţi! Acesta este sângele pe care tu nu demult aşa de ruşinos l-ai târguit cu fariseii cei necucernici! Cât de mare este dragostea lui Hristos! Cât de mare este nerecunoştinţa lui Iuda! Domnul îl hrănea şi sluga Îl vindea pe Domnul. El Îl vin­dea pentru treizeci de arginţi şi Domnul Îşi vărsa sângele Său; încă şi pentru vânzătorul Său l-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de Dânsul. Şi Iuda era încă de faţă la cină, pentru ca să nu aibă nici o dezvinovăţire, mai vârtos pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfântă; nici un Iuda necredincios, nici un înrăutăţit, nici unul care are otravă în inima sa, să nu cuteze a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevred­nicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului! (I Cor. 11, 27) [122; 170-171].

La Cina cea de Taină, Mântuitorul le‑a spus apostolilor: Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde. Deci ucenicii se uitau unii la alţii, nedumerindu‑se despre cine vorbeşte. Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care‑l iubea Iisus. Deci Simon Petru i‑a făcut semn acestuia şi i‑a zis: Întreabă cine este despre care vorbeşte. Şi căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, I‑a zis: Doamne, cine este? Iisus i‑a răspuns: Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i‑o voi da. Şi întingând bucăţica, a luat‑o şi a dat‑o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a intrat satana în el (Ioan 13, 21‑27).

Tâlcuind aceste versete, Sfântul Chiril al Alexandriei scrie: „Căpetenia necredinţei, a planului de ucidere a lui Hristos şi a pregătirii tuturor relelor a intrat în inima vânzătorului, şi Satana întreg s‑a sălăşluit în el[1], îndată ce i‑a dat Hristos bucăţica de pâine. Dar să nu socotească cineva că bucăţica aceasta de pâine a fost cauza primirii Satanei. Nu vom ajunge la astfel de măsură a prostiei, nici nu ne vom goli atât de mult de judecata cuvenită, în­cât să cugetăm că prin aceasta s‑a dat binecuvântare intrării celui rău. Vom spune totuşi că nu e contrar adevărului să vedem aici o explicaţie a acestui fapt. Deşi se împlinise toată iubirea faţă de el şi nu lipsise nici un semn din cele prin care i s‑a arătat toată cinstirea şi atenţia, a rămas în aceleaşi intenţii, neîndreptându‑se prin căinţă de la gândul rău, nestrămutându‑şi inima de la sfatul necuvenit, nelăcrimând pentru cele la care îndrăznise să gândească, ci a însetat încă mai rău după finalitatea necredinţei. De aceea, învins fiind el de relele îndrăzneli, a intrat în sfârşit diavolul în el, aflând inima lui ca pe o poartă lipsită de veghea celui ce trebuia să o pă­zească, şi mintea, fără uşă şi fierbinte la cele ce voia să le gân­dească şi să le facă” [15; 808].

În comentariile care se fac acestui fragment din capitolul al 13‑lea al Evangheliei după Ioan, se vorbeşte despre greşeala celor care se apropie de Sfintele Taine cu nevrednicie. Sunt oameni care vin să se împărtăşească după ce nu s‑au spovedit cum trebuie, ascunzând păcate grave, sau alţii care s‑au împărtăşit deşi erau opriţi de duhovnic. Există chiar cazuri în care unii se împărtăşesc fără să se spovedească.

Sfântul Teodor Studitul face o paralelă extrem de interesantă între îndrăcirea vânzătorului Iuda la Cina cea de Taină şi împărtăşirea la eretici. El i‑a scris unei egumene care fusese prigonită pentru că cinstea icoanele: „Ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să te împărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de moştenirea lui Hristos, precum Iuda” [83; 89][2]. El ne‑a învăţat că „împărtăşania de la eretici nu e simplă pâine, ci otravă care vatămă nu trupul, ci înnegreşte şi întunecă sufletul” [83; 93].

Învăţătura aceasta este foarte importantă astăzi, când se pune din ce în ce mai des problema intercomuniunii, a îm­preună‑împărtăşirii dintre ortodocşi şi non‑ortodocşi. Pe vremea când era doar cardinal, actualul papă Ratzinger a declarat: „Pentru intercomuniunea (împreună‑împărtăşirea – n.n.) cu ortodocşii, Biserica Catolică nu trebuie să insiste neapărat în privinţa primirii dogmelor din cel de‑al doilea mileniu creştin” [113; 235]. Altfel spus, nu trebuie ca ortodocşii să fie forţaţi să primească ereziile promovate de Biserica Catolică după schismă, e de ajuns ca ei să treacă cu vederea învăţătura despre Filioque, pe care Biserica a declarat‑o eretică încă înaintea Marii Schisme de la 1054, prin Sinodul din Constantinopol din 867.

Iată că ereticii de astăzi nu se mulţumesc să îi cheme pe ortodocşi la împreună‑rugăciune, ci vor să se ajungă şi la împreună-împărtăşire. Iată ce învaţă însă Tradiţia Bisericii – prin glasul Sfântului Teodor Studitul – în această problemă: „Aşadar, după cum dumnezeiasca pâine cu care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc de ea un singur trup, tot aşa şi pâinea ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtă­şesc cu ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui Hristos” [83; 133]. Şi iarăşi: „E limpede că paharul ereticesc şi pâinea [ereticeas­că] sunt împărtăşire de potrivnicul” [83; 156].

Iar în Canoanele Sfinţilor Apostoli, în Canonul 46[3], se spu­ne: „Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar?” [30; 33].

Se pune însă întrebarea: poate că e greşită împărtăşirea in­terconfesională, dar ce e greşit în rugăciunea cu catolicii şi cu protestanţii? În canonul anterior, adică în Canonul 45, se spune: „Episcopul sau presbiterul, sau diaconul, dacă numai s‑a rugat împreună cu ereticii, să se caterisească: iar dacă le‑a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se afurisească” [30; 32]. Ar trebui să fie clar că se osândeşte nu doar intercomuniunea, ci şi împreună‑rugăciunea, chiar dacă pe­deapsa este mai mică. Orice explicare a acestui canon potrivit teoriei ecumeniste a ramificaţiilor este o călcare flagrantă a canonului.

Sfântul Teodor Studitul ne arată care sunt urmările lepădării canoanelor şi a predaniilor ortodoxe: „Cei care au cutezat cu capul descoperit să calce Evanghelia şi să dea anatemei pe cei ce au ales să nu o calce, ce grijă mai au pentru canoane? Căci şi acestea [ca­noanele] sunt pecetluite de Duhul Sfânt şi prin dezlegarea lor sunt dezlegate [nimicite] toate cele care ţin de mântuirea noastră” [83; 36‑37].

Mai mult încă, Sfântul Teodor arată că învăţătura cea ade­vărată nu este pe placul celor care judecă toate după înţelepciunea acestei lumi: „Mulţi păruţi înţelepţi şi arhierei la arătare şi păruţi sfinţi, [care au trăit] în vremurile de demult, au fost osândiţi. Dar puţini înţelepţi adevăraţi, care au vieţuit în frica lui Dumnezeu, au luminat ca luminători în lume – fiindcă începutul înţelepciunii este a te înfricoşa de Dumnezeu – şi multă vreme nu păreau că sunt vrednici. Fiindcă omul caută la faţă, dar Dumnezeu la inimă Se uită” [83; 82].

Astăzi, mulţi se întreabă: „Dar de ce să fie rea împreu­nă‑rugăciunea cu catolicii şi cu protestanţii, că doar facem parte din aceeaşi mare Biserică a lui Hristos? Doar ei nu sunt eretici…”

Învăţătura Sfinţilor Părinţi este clară: nu există ceva in­termediar între adevăr şi erezie. Orice călcare în picioare a învăţăturii Bisericii este erezie. Toţi protestanţii şi neoprotestanţii stau sub condamnarea Bisericii. Chiar şi dacă singura lor erezie ar fi respingerea icoanelor, şi în rest ar fi ortodocşi, ar avea aceeaşi osândă ca iconoclaştii condamnaţi la al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic. Cine spune că iconoclaştii nu sunt eretici a lepădat învăţătura ortodoxă a Sfintelor Sinoade.

Cât priveşte erezia catolică, ea a fost condamnată de multe ori de Biserica Ortodoxă. Există astăzi teologi şi chiar ierarhi care nu acordă importanţă Sfântului Sinod de la Constantinopol din 867, convocat de Sfântul Fotie cel Mare[4]. Există alţii care trec cu vederea Sinodul de la Ferarra‑Florenţa din 1438‑1439, la care majoritatea episcopilor ortodocşi au semnat unirea mincinoasă cu Biserica Catolică. Dar, întorcându‑se la scaunele lor, au mărturisit: „Ne‑am vândut credinţa, am schimbat Ortodoxia cu heterodoxia şi, pierzându‑ne credinţa curată de mai înainte, ne‑am făcut azimiţi. Tăia‑ni‑s‑ar mâinile ce au semnat nelegiuita hotărâre! Smulge‑ni‑s‑ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii!” [111; 148].

Chiar dacă, în ziua de astăzi, din ce în ce mai mulţi teologi vor să repete greşeala unirii cu catolicii făcută la Sinodul de la Ferrara‑ Florenţa – care a fost condamnată de înşişi ierarhii ortodocşi care semnaseră unirea –, totuşi Tradiţia Bisericii le stă împotrivă. Sfântul Marcu al Efesului, singurul care a refuzat să semneze unirea la sinodul mincinos, a spus despre catolici: „Aceştia nu sunt doar schismatici, ci şi eretici… Deci nu trebuie să facem unirea până ce nu se vor lepăda de adăugirea la Crez şi vor mărturisi Crezul la fel ca şi noi ” [118; 94].

În Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, care este cel mai important document ortodox privitor la ereziile catolice, scrie clar: „Părerea cea nouă că «Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul» este potrivnică lămuririi hotărâte a Domnului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (In. XV, 26): «Care de la Tatăl purcede», şi potrivnică mărturisirii întregii Biserici Catolice, după cum este în­credinţată de către cele şapte Sinoade Ecumenice: «Care de la Tatăl purcede» (Simbolul credinţei). […] O asemenea părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, […] este şi se numeşte erezie, şi cei care cugetă astfel (se numesc – n.n.) eretici, după hotărârea celui întru sfinţi Damasus Papă al Romei: «Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl şi Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic» (Mărturisirea credinţei). […] Biserica declară că această părere nouă mai sus arătată, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii ei, oricine ar fi, eretici…” [30; 529].

Chiar dacă se face abstracţie de mărturia Sfântului Marcu al Efesului sau de Enciclica patriarhilor ortodocşi, cultul Bisericii Ortodoxe ne învaţă acelaşi lucru. După cum se poate citi în Molitfelnic, catolicul care vrea să intre în Biserica Ortodoxă trebuie să se lepede de înşelare. Preotul îl întreabă: „«Te lepezi de toată rătăcirea şi greşeala adunării catolice, întru care ai fost până acum?» Răspuns: «Mă lepăd de toată rătăcirea şi greşeala adunării catolice, întru care am fost până acum». Întrebare: «Afuriseşti toate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ale unor potrivnici ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui Biserici?» Răspuns: «Afurisesc toate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ale unor potriv­nici ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui Biserici». După aceasta zice către dânsul: «Întoarce‑te către Răsărit şi te închină Domnului la Carele ai venit». Iar el, întorcându‑se către Răsărit, se închină până la pământ o dată, zicând aşa: «Închinu‑mă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Unuia Dumnezeu Carele este în Treime sfânt, nedespărţit, mărit şi închinat». Preotul zice: «Binecuvântat este Dumnezeu, Cela ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie; binecuvântat fie în veci. Amin». Şi îndată îi dă lui capătul epitrahilului în dreapta, zicând: «Intră în Biserica lui Dumnezeu, care te‑a depărtat de la dezbinarea catolică, şi să ştii că te‑ai izbăvit din lanţurile morţii şi din pieirea cea veşni­că; să urăşti toată dezbinarea şi tot eresul…»” [4; 690].

Cel care s‑a lepădat de erezia catolică şi intră în Biserica lui Hristos prin ungerea cu Sfântul Mir trebuie să semneze „Mărturisirea de credinţă dată în scris de către cei ce se întorc la Ortodoxie de la schismă sau eres”, care se încheie astfel: „Cred şi mărturisesc că la pregătirea Sfintelor Daruri nu se poate întrebuinţa azima, adică pâine nedospită şi nesărată, ci pâine de făină de grâu curat din aluat dospit şi sărat; cred şi mărturisesc că împărtăşirea credincioşilor nu se face numai cu ostia, cum obişnu­iesc catolicii, ci şi cu cinstitul Trup şi cu scumpul Sânge al Dom­nului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, tainic prefăcute prin puterea Duhului Sfânt la Sfânta Liturghie, dreapta credinţă necunoscând decât un singur fel de cuminecare: sub amândouă chipurile, atât pentru preoţi, cât şi pentru popor; şi deci lepăd şi aceste înnoiri ale catolicilor. În sfârşit, cred şi mărturisesc toate cele ce Sfânta Biserică Ortodoxă învaţă a crede şi a mărturisi, şi mă leg prin aceasta că voi păzi această credinţă în toată viaţa mea şi o voi lăsa şi fiilor mei, ca o moştenire nepieritoare” [4; 696‑697].

Chiar dacă slujba aceasta a fost cenzurată din Molitfelnice, ea exprimă cu obiectivitate punctul de vedere al Tradiţiei. Iar cenzurarea ei e o dovadă de îndepărtare de predaniile Sfinţilor Părinţi. Dar, dacă slujbele se pot cenzura, istoria nu poate fi schimbată (chiar dacă se încearcă mutilarea ei prin uitare).

În Viaţa Sfântului Spiridon al Trimitundei, care a apărat credinţa în Sfânta Treime la primul Sfânt Sinod Ecumenic, putem citi o minune făcută spre ruşinarea catolicilor care au o învăţătură greşită despre Dumnezeu şi despre Sfânta Liturghie:

„André Pizanis, conducătorul flotei veneţiene şi guvernatorul insulei Corfu, a avut ideea de a construi un altar nou în Biserica Sfântului, pentru a se sluji acolo Liturghia, după ritul latin, în fiecare zi. El gândea că în acest fel va aduce mulţumire Sfântului pentru eliberarea de sub jugul turcesc a Insulei. Dar cum ar fi putut Sfântul Spiridon, apărătorul Ortodoxiei, să permită să se rea­lizeze Sfânta Jertfă, Dumnezeiasca Liturghie, în cuvioasa sa bise­rică, de preoţi ne‑ortodocşi şi cu azimă? Sfântul îi apăru de două ori guvernatorului în vremea somnului şi i‑a poruncit să abandoneze proiectul său. Dar acela nu făcu ascultare, acordând mai multă încredere unui teolog care‑i spuse că visul său este de la diavolul. Acesta îi ameninţa chiar şi pe preoţii care alcătuiau «garda» de la racla Sfântului, care refuzau şi ei o astfel de inova­ţie. Văzând că apariţia Sfântului Spiridon nu l‑a deturnat pe guvernator de la ambiţiile sale, focul cuprinse depozitul de pulbere – pulberăria – al cetăţii. Explozia zgudui straşnic locuinţele din ju­rul depozitului şi îi ucise pe André Pizanis şi pe toţi care erau împreună cu el, inclusiv mulţi latini (catolici). André Pizanis fu atins de două schije uriaşe, care‑i deschiseră două găuri în gât, iar nenorocitul său teolog se află şi el mort într‑o curte interioară a casei. Garda care avea în pază pulberăria l‑a văzut pe Sfânt care s‑a apropiat cu două torţe în mâini. Dar el, gardianul, fu salvat prin purtarea de grijă a Sfântului, care l‑a luat şi l‑a dus până la Bi­serica Răstignirii. Un veneţian, locuitor în Corfu, care se afla în podul casei sale în acel moment, a văzut trei flăcări izbucnind din clopotniţa bisericii Sfântului şi care s‑au îndreptat către fortăreaţă. Şi, imediat după aceea, rezerva de muniţie a garnizoanei a explodat. În aceeaşi noapte, la Veneţia, o flacără căzu peste portretul lui Pizanis şi‑l arse cu totul, fără ca nimeni din casă să înţeleagă cum s‑a petrecut aceasta şi fără ca vreunul să pătimească alt rău. Toate aceste evenimente extraordinare – o minune, o slavă a Ortodoxiei – s‑au petrecut în 12 noiembrie[5] 1718” [115; 57‑58][6].

Da, prin această minune Dumnezeu a arătat că în bisericile ortodoxe nu trebuie să se facă liturghii eretice (fie ele catolice, monofizite sau de altă culoare heterodoxă).

E adevărat că, pentru omul contemporan, această minune este greu de înţeles: ne‑am făcut un idol din Zeul toleranţei[7] şi uităm că Dumnezeul Cel viu apără adevărul Ortodoxiei. Uităm că la Ierusalim Sfânta Lumină vine an de an în chip minunat la ortodocşi şi doar la ortodocşi, nu la alţii. Uităm că Dumnezeu vrea să păstrăm predaniile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur i‑a mustrat aspru pe cei care vroiau să facă pogorăminte trecând cu vederea înşelarea: „Ascultaţi orto­­docşilor şi nu faceţi pogorăminte ereticilor. Ascultaţi păstorilor şi înfioraţi‑vă şi să nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul. Nu daţi loc diavolului, nu daţi vânat lupilor. […] Păstorilor, şi nu fiţi părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă mustraţi‑le pe faţă, după cum şi apostolii şi dumnezeiescul părinte David au avut multe necazuri din pricina lor şi multe lupte, mustrând şi certând, dându‑i în vileag şi rugându‑se lui Dumnezeu împotriva lor şi zicând: «Până când păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii se vor făli?»” [83; 173]. Mai mult încă, întrucât şi pe vremea sa erau voci care spuneau că rătăcirile nu sunt rătăciri sau că nu pot fi combătute cu cuvintele Sfintei Scripturi, Sfântul Ioan a spus: „Mie îmi vine să lăcrimez când aud pe unii din Biserica noastră zicând că nu sunt spuse acestea în dumnezeieştile Scripturi; şi aceasta nu numai de către mireni, ci şi de către cei ce par păstori şi care ţin locurile [scaunele] apostolilor şi prorocilor, însă nu şi vieţuirea [acelora]. Către ei este vreme potrivită a zice: «Vai vouă, călăuzi­tori orbi şi neînvăţaţi şi neîntăriţi; înfrumuseţători ai hainelor şi nu ai cărţilor, care lepădaţi cuvântul lui Dumnezeu şi slujiţi pântece­lui; al căror dumnezeu e pântecele şi slava întru ruşine. Voi folosiţi până la capăt laptele şi lâna şi carnea turmei, dar nu vă grijiţi de oi? Cum, dar, veţi scăpa, fiind fără de grijă faţă de o asemenea mântuire?»” [83; 166].

Biserica lui Dumnezeu va rămâne în picioare, oricât de mulţi vor încerca să o atace. Şi mărturia ei aceeaşi. Părintele Ioanichie Bălan l‑a întrebat pe părintele Dumitru Stăniloae: „Învăţătura de credinţă ortodoxă ne învaţă că nu este mântuire în afară de Biserică. Cum trebuie înţeles acest lucru?” Părintele Dumitru, care este considerat „patriarhul teologiei româneşti”, a răspuns: „Numai cel ce trăieşte în Biserica Ortodoxă, păstrând credinţa ei in­tegrală în Hristos şi primindu‑L pe El prin Taine, Îl găseşte pe Hristos întreg, şi numai în ea. Păcătuind din slăbiciune, omul obţine iertare pentru că o cere. Neîntâmplându‑se aceasta în formaţiile creştine desprinse de trupul Bisericii Ortodoxe, cum s‑ar putea mântui membrii lor? Aceştia aud numai cuvântul despre Hristos din exterior, ca despre cineva exterior, dar nu‑L primesc cu lucrarea Lui în ei înşişi prin Taine. S‑ar putea ca în mod ex­cepţional să fie mântuiţi unii dintre ei, prin alte fapte care se abat de la spiritul general al acestor formaţii. Dar nu se poate avea o siguranţă în aceasta” [118; 183‑184].

Acest răspuns rezumă foarte clar învăţătura Sfinţilor Părinţi…

NOTE:

  • [1] Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „A intrat într‑însul satana, adică întru cele mai dinăuntru ale inimii lui s‑a vârât, şi a cuprins sufletul lui. Pentru că mai înainte din afară îl supăra pe el, prin patima iubirii de argint, iar acum desăvârşit l‑a stăpânit pe el, şoptindu‑i lui vinderea (lui Hristos – n.n.)” [70; 344].
  • [2] În aceeaşi scrisoare, Sfântul Teodor îi vorbeşte egumenei despre o formă de prigonire extrem de ciudată: „Fiind erezie şi unele monahii stăruind în lepădarea împărtăşaniei [eretice], după cum [faceţi] voi acum, răzbunătorii eretici, cuprinşi de nebunie, cu mână silnică le‑au deschis gurile şi le‑au vărsat [pe gât] împărtăşania lor” [83; 90] .
  • [3] În acest canon se condamnă şi recunoaşterea botezurilor eretice. Deşi astăzi, în cele mai multe cazuri, catolicii sau protestanţii sunt primiţi în Biserica Ortodoxă doar prin mirungere, ceea ce implică o recunoaştere a botezului eretic prin pogorământ în momentul renunţării la erezie, în unele părţi, cum ar fi Sfântul Munte Athos, ei sunt primiţi prin botez, după cum învaţă vechile predanii, botezul anterior nefiind considerat valid.
  • [4] Care este prăznuit de Biserica Greciei între cei trei Sfinţi noi mari ierarhi, alături de Sfântul Grigorie Palama şi de Sfântul Marcu al Efesului. În Viaţa sa, tipărită în limba română de Editura Egumeniţa, în anul 2006, aflăm un subiect extrem de actual: confruntarea dintre ortodoxie şi heterodoxie.
  • [5] De atunci, în fiecare an, credincioşii din Kerkira prăznuiesc cu mare bucurie această minune. Se face o slujbă dedicată acestei minuni.
  • [6] Această minune este foarte puţin cunoscută în România. Pentru a îndrepta situaţia, în prezent se lucrează la traducerea cărţii Cuviosului Atanasie din Paros, Judecata cerului. Toate teologumenele moderniste se risipesc în faţa lucrării minunate a lui Dumnezeu de vădire a adevărului.
  • [7] În jurnalul unui luteran, Ferdinand von Wrangell, citim că a fost întrebat de Sfântul Herman din Alaska: „«Ştii dumneata ce este adevărul şi unde îl poţi afla?» Am văzut că era momentul să vorbesc de credinţa noastră luterană şi i‑am răspuns: «Noi suntem convinşi că Îl avem pe Hristos, întrucât respectăm credinţa fraţilor noştri întru Iisus Hris­tos». Părintele Herman: «Nu, nu! Cei ce au părăsit adevărata Biserică Ortodoxă nu se află pe calea cea dreaptă»” [32; 73].

Sursa:http://www.ortodoxmedia.com/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s