Pr. Iustin Parvu: „Sa nu ne facem partasi ereziei!”

Posted: Iunie 9, 2008 in Ecumenism, Lumea Ortodoxiei, Sfinti Parinti

Pr. Justin Pârvu, Man. Petru Voda

“Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întâmplă – trecem indiferenţi pe lângă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.

Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.

Cu toţii ştim cât au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Câte falsuri, câtă mişelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, aşa cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.

Câte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:
„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale“.

Vedeţi cum a supravieţuit ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:
„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm greşelile lor, când putem să învăţăm din greşelile lor?

Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în zilele noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.

Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa: „Chir Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului… Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gândeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi“.

Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele nostre“.

Fraţi români, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

Anunțuri
Comentarii
  1. Parascheva Grigoriu spune:

    Sfantul Nectarie al Eghinei, Despre primatul papal, in Despre Preotie, Sophia 2008.
    Sfantul Nectarie de Eghina a fost contemporan cu adoptarea de catre Biserica catolica a primatului papal. Sfantul Nectarie, facatorul de minuni, nu numai ca nu a trecut cu vederea evenimentul, ci a luat atitudine ferma printr-un tratat intreg in care desfiinteaza toate argumentele teologilor apuseni citand surse din biserica primara atat latina cat si greaca. Atitudinea lui ne invata care este atitudinea corecta a crestinului ortodox fata de erezii. Si cine poate spune ca un sfant ortodox ale carui moaste marturisesc pentru adevarul netagaduit cine deci poate spune ca marturia lui este mincinoasa??? Cine poate spune ca atitudinea lui era gresita. sau contrara sfintelor scripturi sau inselatei tolerante ecumeniste??? De aceea am selectat aceste fragmente din ele reiese clar tipul de atitudine al crestinului ortodox.
    8) Papa (papas). Această denumire fiind în mod evident mai îndrăgită din pricina respectului şi a dragostei pe care le implică, fiind sinonimă cu denumirea de tată, părinte, avva, etc., de la început s-a potrivit tuturor treptelor atât episcopilor, cât şi preoţilor lor. Dar în vremurile ulterioare, cuvântul coborând accentul pe finală (papas) a fost folosit la popoarele din regiunile răsăritene, în special ca o numire rezervată preoţilor. Dar grafia iniţială corectă, cu accentul pe iniţială (ppaj) a rămas ca titlu propriu numai pentru episcopi care erau numiţi spre deosebire de ceilalţi şi „părinţii părinţilor” (patres patrum) sau părinţii episcopilor (patres episcoporum) .
    Totuşi, înaintând în timp, folosirea acestui nume a fost restrânsă într-atât încât, în cele din urmă, a ajuns un titlu de cinste pentru Arhiepiscopul Bisericii din Alexandria . Dar cei ce afirmă insistent că acest titlu a fost atribuit pentru prima dată Patriarhului Chiril al Alexandriei la Sinodul din Efes, ca reprezentant în sinod al papei Romei, Celestin, afirmă aceasta în mod cu totul neconvingător, arbitrar şi necunoscând istoria, fiindcă uită că aproape în acelaşi timp, Dionisie, părintele Bisericii Alexandrine, alcătuind un cuvânt despre Iraclie, episcopul Alexandriei, care era mai vârstnic decât Chiril, îl numeşte pe el papă.
    Dar că acest nume a fost atribuit în vechime tuturor episcopilor de obşte precum s-a arătat mai sus şi nu numai episcopilor Romei reiese limpede din multe locuri din corespondenţa scriitorilor din vechime. Astfel, în asemenea epistole cei care erau clerici în Biserica din Roma trimiţând scrisori altor episcopi din alte părţi se adresau acestora cu numirea de papa.
    Dar cel dintâi dintre episcopii Romei care şi-a luat numele de papa se pare a fi fost Siricius . Cel mai cunoscut care şi-a însuşit numele acesta ca pe o vrednicie proprie sau rang propriu este reţinut Leon, supranumit cel Mare (440-461) şi după acesta îndeosebi, cel mai iubitor de slavă dintre toţi papii Grigorie VII (1046-1073), care în unele dintre decretele sale a decretat că numai el însuşi în lume, ca episcop al Romei, este îndreptăţit să fie numit papă .

    Pe aceste fundamente incerte, adepţii primatului papal caută să-şi întemeieze privilegiile importante ale urmaşilor lui Petru, dar credem că se ostenesc în zadar. Cu privire la primatul Apostolului Petru, nu numai că Apostolii nu spun nimic, dar nici Părinţii Apostolici. Dacă ar parcurge cineva operele lor cum ar fi: Scrisoarea lui Barnabas păstrată pe bucăţi de Papiu, episcop al Ierapolis-ului, Epistola către Filipeni a sfântului Policarp, episcop al Smirnei, Epistola către Diognet, Arhipăstorul Hermei, şi operele sfântului Dionisie Areopagitul, nu va găsi nici un cuvânt despre privilegiile şi poziţia preferenţială a Apostolului Petru şi episcopilor urmaşi ai lui în scaunul Romei. Şi totuşi în operele lor s-a păstrat cu cea mai mare exactitate întreaga predanie sfântă Apostolică, dar care nu spune nimic despre primatul ighemonic al lui Petru şi al urmaşilor lui.
    Cu privire la primatul şi al urmaşilor lui nici predania nescrisă, tradiţională, nu a păstrat ceva cu referire la aceasta. Cea mai mare parte a acestei predanii a fost păstrată în cărţile liturgice şi în operele Părinţilor bisericeşti ai secolului al II-lea. Nu întâlnim în acestea nici o mărturie care să întărească cele spuse despre primatul absolut şi privilegiile sfântului Apostol Petru faţă de ceilalţi Apostoli sau ale urmaşilor sfântului Petru faţă de ceilalţi Episcopi ai Bisericii universale.
    Cu privire la primatul sfântului Apostol Petru, nici din operele Părinţilor Apologeţi nu poate citi cineva ceva de acest fel. Dacă veţi răsfoi operele sfântului Iustin Martirul, ale lui Atenagora, Taţian, Teofil al Antiohiei, Codrat şi Aristide şi restul operelor secolului II şi III, nu veţi găsi nici o umbră a primatului sau privilegiilor sfântului Apostol Petru şi ale urmaşilor lui la Scaunul episcopal al Romei. Deşi toţi vorbesc despre rânduiala din sfânta Biserică creştină, despre cârmuirea ei, despre episcopi prigoniţi, despre dreapta şi adevărata credinţă ortodoxă creştină, totuşi nu fac nici o referire la puterea cea mai înaltă a papilor asupra întregii Biserici Universale.
    Acestea le învaţă istoria şi sfânta Predanie şi sfintele Scripturi şi dreapta lor tâlcuire şi în acestea credem şi noi.

  2. Parascheva Grigoriu spune:

    Din prezentarea celor trei citate evanghelice se arată că Teologii Bisericii Apusene interpretează deformat sfintele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos, că se înşeală cei ce îl privesc pe Apostolul Petru ca piatră de temelie al Uneia Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici şi, în acelaşi timp, ca pe cel mai înalt şi mai presus de toţi arhiereu, primind cea mai mare putere şi har peste ceilalţi Apostoli, fapt pentru care îl înalţă pe Episcopul Romei, ca urmaş al sfântului Petru, la o înălţime nemaivăzută şi îi încredinţează lui toate prerogativele cuvenite Bisericii. Această teorie i-a condus pe adepţii primatului pe căi periculoase, care i-a îndepărtat pe ei de adevăratul duh al Uneia Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici.

  3. Parascheva Grigoriu spune:

    Dar să ne întrebăm şi noi: Dacă Petru este cel dintâi dintre Apostoli şi dacă este corifeu şi dacă este el piatra de temelie a Bisericii şi dacă este păstrătorul cheilor Împărăţiei cerului şi dacă este păstorul turmelor de oi şi miei duhovniceşti ai Mântuitorului, ce este comun între aceste vrednicii încredinţate lor de către El şi urmaşii episcopilor? Cum aşadar s-a născut din aceste harisme dumnezeieşti ale apostolilor sistemul hierocraţiei şi al unui despotism lumesc? Cum oare şi cheile Împărăţiei cereşti au ajuns să deschidă uşile împărăţiei pământeşti? Cum ar putea oare cele duhovniceşti să le aducă pe cele pământeşti? Cum oare păstorul s-a făcut ighemon? Cum oare s-au preschimbat cheile în sabie? Şi cum piatra credinţei s-a făcut piatră de sminteală? Dar pentru ce este papa singur urmaş al acestui privilegiu şi de ce nu toţi au acelaşi drept de succesiune? Căci nu numai Petru s-a născut din El prin Evanghelie. Nici nu a zidit numai o singură Biserică. Şi nici nu a hirotonit numai un episcop. Pentru ce atunci unul singur să reprezinte succesiunea lui Petru? Dacă se cuvine să îi numim pe cei dintâi hirotoniţi de Apostoli episcopi, atunci câţi urmaşi a avut Petru şi câţi Pavel? Cu adevărat minunat este răspunsul ortodox la cea de-a doua teză a Enciclicei papale.

  4. Parascheva Grigoriu spune:

    .” În al doilea rând, cei ce spun că eu sunt al lui Chefa (al lui Petru) şi pe acesta îl privesc ca pe Apostolul pe care a fost zidită Biserica şi în care se concentrează toată puterea Bisericii şi îl propovăduiesc drept cel mai înalt arhiereu, capul Bisericii, învăţător infailibil, descoperitor al dumnezeieştilor dogme şi singur reprezentant al lui Hristos pe pământ, unii ca aceştia potrivit părinţilor Bisericii greceşti şi potrivit sfântului Apostol Pavel şi fericitului Augustin, îl împart pe Hristos şi întemeiază Biserica pe temelii omeneşti, lepădând piatra cea din capul unghiului, pe Iisus Hristos.

  5. Parascheva Grigoriu spune:

    Toate aceste citate exprima destul de ferm credem atitudinea unui sfant al Bisericii ortodoxe fata de o erezie catolica, primatul papal careia sfantul Nectarie i-a fost contemporan, pe care a recunoscut/o si condamnat/o ca ereticac. Atitudinea Sfintiei sale arata ca nu poate fi partasie intre ortodcsi si catolici, cat timp catolicii isi vor mentine dogmele lor ratacite de la dreapta credinta. Atitudinea sfantului Nectarie sa ne fie pilda vrednica de urmat si dreptar al credintei statornice. Cuvintele lui nu pot fi infirmate de nici o dogma omeneasca, de nici o parere omeneasca de nici un fel pentru ca adevarul lor este consfintit de sfintele Lui moaste.

  6. mMM spune:

    S-au temut de frica unde nu era frica…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s