Au murit Ardelenii…?

Posted: iunie 18, 2008 in Lumea Ortodoxiei

Scurta lectie de istorie (daca vreti sa o luati asa) cu Pr. Mihai-Andrei Aldea       

Pr. Mihai-Andrei Aldea ”Au murit ardelenii” , încheia cineva o discuţie în care ne plângeam de anumite lucruri. Au murit ardelenii, spunea el, dar nu ştiu sigur dacă era întrebare sau afirmaţie. Oricum, era cutremurător, mai ales că nu spunea degeaba ceea ce spunea. Într-adevăr, am avut de curând un semn teribil că ardelenii nu stau bine.

        A fost emisiunea “Mari Români” pe TVR1. Bună, rea, nu contează: a fost. Şi au votat Români din toată ţara. Şi eu am votat. Au votat şi prieteni de-ai mei. Alţii, nu. După cum a vrut fiecare. Au ieşit 100 cu mai multe voturi, apoi 10, apoi Ştefan cel Mare şi Sfânt. Bine. Dar… – aici e durerea! – între primii 10 nu se găseau nici Avram Iancu, nici Horea sau Cloşca şi, cu atât mai puţin, Pintea sau alţii dintre marii eroi ai Neamului pe care Ardealul ne-am fi aşteptat să-i aşeze la loc de cinste. Avram Iancu apare abia pe locul 35!!! Horea, nu există în “Top 100″ !!! Mai trist este că, mai presus de Avram Iancu, în top apar Iuliu Maniu şi Iuliu Hossu.

Care este diferenţa?Ce a făcut Avram Iancu?

        Avram Iancu a salvat Neamul Românesc într-un moment de maximă primejdie. La 1848 revoluţionarii masoni unguri înglobaseră Transilvania şi lansaseră campania pentru trecerea forţată a tuturor Românilor la maghiarism, după modelul trecerii forţate la greco-catolicism în sec. XVIII. Avram Iancu a condus pe moţii din Apuseni care, fără pregătire militară, au învins armata ultra-pregătită şi foarte bine înarmată a Ungariei în mai multe lupte memorabile. Chiar şi femeile moţilor le-au tras în acei ani câte o bătaie bună “eroicilor militari maghiari” care – după cum o vor face de multe ori – atacau cu puşti şi tunuri satele româneşti întâlnite. Dacă Avram Iancu nu ar fi condus războiul din Apuseni din 1848-1849, Transilvania ar fi fost distrusă, fiind înglobată Ungariei iar Românii de aici, ca şi cei din Banat, Crişana şi Maramureş, maghiarizaţi. În locul Imperiului Habsburgic, urmat apoi de cel austro-ungar, am fi avut o Ungrie şovinistă până la extremul extremului, întinsă de la Marea Adriatică la Carpaţi. Între aceasta şi Rusia – pentru a nu mai vorbi de duşmanii din sud – Muntenia şi Moldova nu ar mai fi avut nici un viitor. Nici Românii. Nici România.

Ce a făcut Iuliu Maniu?

        Politică, în primul rând, iar asta spune multe pentru oricine ştie cât de capabili au fost totdeauna politicienii noştri. Dar au existat şi excepţii, atât pozitive – foarte rar – cât şi negative. Deci, ce a făcut deosebit Iuliu Maniu? Ei bine, Iuliu Maniu a condus Partidul Naţional din Ardeal, partid care – în ciuda basnelor (adică minciunilor) propagate astăzi – a luptat împotriva unirii cu România, pentru o autonomie a Transilvaniei în cadrul Ungariei, Austriei sau altei coaliţii extra-româneşti. Ca un suprem argument al necesităţii de a sprijini Austro-Ungaria chiar şi împotriva României, Iuliu Maniu s-a înrolat voluntar în armata imperială, gata să tragă în Românii din Regat. Avea, de altfel, alături, pe Alexandru Vaida-Voevod şi Ştefan Cicio-Pop care, ca vaşnici “români” , făceau cu ou şi cu oţet pe Românii regăţeni care luptau pentru eliberarea fraţilor oprimaţi.

        În 1918, la Alba Iulia, Iuliu Maniu şi apropiaţii lui au respins unirea cu România şi când forţaţi de Românii ardeleni – pe care se făceau că-i reprezinta – au acceptat-o, au făcut-o cu nenumărate rezerve şi pertractări. De asemenea, Iuliu Maniu a refuzat să participe la încoronarea de la Alba-Iulia şi timp de cinci ani a făcut campanie de partid împotriva unirii, declarând vremurile asupriri ungureşti ca “stări fericite” . Stări fericite, în care purtarea tricolorului românesc ori simpla lui deţinere – în casă! – îţi aduceau cel puţin bătaia jandarmilor unguri, eventual asezonată cu ceva violuri, dacă nu direct puşcăria sau împuşcarea. Stări fericite, în care pentru a nu uita că sunt nişte “împuţiţi de valahi” , copiii Românilor erau bătuţi de profesorii unguri în faţa clasei şi puşi pe coji de nucă. Stări fericite, în care maghiarizarea numelor era politică de stat, iar folosirea limbii materne era considerată act de ostilitate sau chiar de trădare faţă de acelaşi binevoitor stat. Cu adevărat, stări fericite atât pentru Satana cât şi pentru slujitorii lui.

Ce a mai făcut Iuliu Maniu?

        A organizat o vicleană şi îndelungă mişcare pentru impunerea Concordatului cu Vaticanul semnat în 1927 şi ratificat de România doi ani mai târziu, de guvernul… Iuliu Maniu. La complot au participat mulţi, dar “naşul” mişcării a fost Iuliu Maniu. Acest Concordat, unul dintre cele mai ruşinoase acte din istoria României, consfinţea printre altele desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice şi transformarea ei într-un rit romano-catolic şi furtul unor imense averi care aparţineau fie statului român, fie Românilor ardeleni, fie Bisericii Ortodoxe (un fel de confirmare după Marea Unire a jafurilor catolice din secolul XVIII).

Ce a mai făcut Iuliu Maniu?

        Printre alte bunătăţi, a furat documentul Aliaţilor – inclusiv al Moscovei – prin care se acceptau condiţiile cerute de Antonescu! Aceste condiţii garantau, printre altele, integritatea naţională şi, totodată, salvau România de invazia sovietică. În acelaşi timp, Iuliu Maniu convingea pe Mihai I – cu ajutorul lui Ică Antonescu – de faptul că Aliaţii “nu vor accepta niciodată cererile Mareşalului” , motiv pentru care s-a organizat şi înlăturarea acestuia. Din acea clipă Moscova s-a simţit liberă de respectarea tratatului abia semnat, a înglobat Basarbia, nordul Bucovinei şi Herţa – a căror libertate Antonescu o obţinuse! – a ocupat România şi a pregătit o conducere integral ungurească a Transilvaniei, schimbată de Stalin în ultima clipă cu “Regiunea Autonomă Maghiară” şi alte bunătăţi similare.

        Iată, în linii mari, ce a făcut Iuliu Maniu. Cei care se îndoiesc pot citi stenogramele Marii Uniri de la Alba Iulia, memoriile lui Octavian Goga sau chiar presa maghiară de epocă, ce a salutat cu entuziasm de multe ori “performanţele” lui Iuliu Maniu în săparea şi lovirea României.

Ce a făcut Iuliu Hossu?

Puşcărie pentru Vatican.

        Nu pentru România, nu pentru Hristos, nu pentru Dumnezeu. Pentru Vatican. A fost, desigur, un mare uniat, un mare luptător pentru unirea cu Vaticanul, cu Papa de la Roma. Dar nu a făcut nici un bine României, decât dacă se consideră că sprijinirea Vaticanului, unul dintre cei mai vechi duşmani ai României, poate fi un bine.

        Cu toate acestea, atât Iuliu Maniu cât şi Iuliu Hossu au fost puşi pe listă înaintea lui Avram Iancu. Dar este singurul nedreptăţit ? Aşa cum am spus, Horea, Cloşca şi Crişan nici nu apar. Părintele Iosif Trifa, prin care Dumnezeu a lucrat o mişcare de trezire a conştiinţelor la nivelul întregii Românii interbelice, este aşezat şi mai jos în listă. Apare în schimb Matei Corvinul, un trădător al neamului său şi mare rege al Ungariei, cel care s-a făcut vinovat de genocidul din Moldova lui 1467, când au fost ucise până şi femeile însărcinate întâlnite. Lipseşte însă Pintea Viteazul, aşa cum lipsesc şi Visarion Sarai, Oprea, Sofronie şi alţi martiri ardeleni. Chiar şi părintele Dumitru Stăniloae, cel mai apreciat teolog român peste hotare, cunoscut acolo unde nu au ajuns numele altor feţe bisericeşti, indiferent de apartenenţa lor confesională, se află jos de tot pe listă, pe locul 74, aşa cu tot spre coada listei se află şi Arsenie Boca, părintele care, la vremea sa, cutremura nu doar Ardealul, ci şi celelalte plaiuri româneşti şi care se află pe lista de viitoare canonizări ale Sfântului Sinod al BOR. Şi câte nume mai lipsesc! Nici măcar Octavian Goga nu mai este iubit de ardeleni cât să ajungă acolo unde au fost căţăraţi Bulă şi alţii asemenea acestuia.

        Dar, dincolo de orice alte nume, ne reveneau – în tristă discuţia noastră – numele cele mari ale lui Avram Iancu, Horea şi Cloşca. Primul, rămas în urma unor oarecari şi chiar în urma unor ne-români. Ceilalţi, cu totul lipsă, uitaţi cu desăvârşire de cei pentru care au sacrificat absolut totul, de la avere şi familii la propria viaţă. Uitaţi de ardelenii lor, pentru care atât au suferit, pentru care atât s-au jertfit. Cum să fie aşa ceva cu putinţă? Cum să-i uite, tocmai ardelenii, pe cei care sunt cel mai deplin simbol al Transilvaniei, lacrima ei de foc, glasul ei de jale, braţul său puternic? Cum i-au uitat ardelenii pe Avram Iancu şi Horea, pe Cloşca şi Crişan?

        Şi îmi spunea interlocutorul meu: “Părinte, nu cred că ardelenii i-au uitat. Nu aveau cum. Alta-i treaba: ardelenii, au murit…

Sursa:http://cuvant.arhiva-ortodoxa.info/

Comentarii
  1. Lia spune:

    LOCVACITATEA GRECO-CATOLICĂ A VATICANULUI TĂCUT

    Unirea cu catolicii nu poate fi anticipată emblematic
    prin exhibiţionismul unui mitropolit ortodox,
    care, la adânci bătrâneţi, a ajuns să creadă că
    Euharistia este egală, primăvara, cu borşul de urzici.
    (Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei şi Maramureşului – „Adevarul” 16/06/2008)

    Îmi propusesem, din mai multe motive, să nu scriu nimic despre evenimentul petrecut spre sfârşitul lunii trecute la Timişoara când, cu prilejul sfinţirii bisericii greco-catolice cu hramul „Sf. Maria – Regina Păcii şi a Unităţii”, la momentul împărtăşaniei, Mitropolitul ortodox al Banatului, Nicolae Corneanu a plecat din mijlocul credincioşilor şi a intrat în altar, unde a cerut permisiunea de a se împărtăşi. „Ca răspuns, Excelenţa Sa Mons. Francisco Javier Lozano, Nunţiul Papal în Romania, conform tradiţiei, i-a dat în mâna Înalt Preasfinţiei Sale Nicolae Sfântul Trup, după care i-a fost înmânat potirul cu Sângele Domnului din care Înalt Preasfinţia Sa Nicolae s-a împărtăşit singur”(cf. comunicatului Bisericii Greco-Catolice redactat de preotul Cristian Terheş, Purtător de cuvânt, sprijinit de d-l Bouleanu Vasile, asistent al Purtătorului de cuvânt). Nu am vrut să scriu nimic, în primul rând fiindcă respectivul „eveniment” stârnise destule comentarii şi analize la vremea respectivă, unele aspre, dar indiscutabil competente, altele intelectuale şi blond-rubicond-gongorice în bretele, cele mai multe lăutăreşti şi sentimentale după modelul-princeps al euforiei euharistice care i-a dat ghes mierosului Întâi Stătător din Banat să dea buzna la mâna permisivă a Nunţiului Papal. În al doilea rând pentru că apartenenţa fondatorului Gazetei de Transilvania, George Bariţiu (al cărui bunic şi tată au fost preoţi greco-catolici), el însuşi fiind format la Facultatea de Teologie din Blaj, mă invita – gândeam în sinea mea – la o minimă decenţă, dincolo de credinţa, de opiniile mele şi de memoria dureroasă a pământenilor din aceste locuri, despre care Nicolae Iorga spunea că „împotrivirea cea mai mare care se sfârşi cu biruinţă” faţă de unirea cu Roma de la 1701, „veni din partea braşovenilor” (vezi N. Iorga, „Sate şi preoţi din Ardeal”); după cum tot acestor locuri aparţine şi faimoasa polemică dintre Andrei Şaguna şi (din nou) „Gazeta de Transilvania” pe care, viitorul Mitropolit al Transilvaniei, o acuza pe la 1855 că slujeşte interesele greco-catolice în tendinţa manifestă de extindere a unirii cu Roma în Banat (vezi A. Şaguna, vol. I „Corespondenţa”, Cluj, 2005). Aşadar, acestea ar fi în scurt, motivele pentru care mi-am zis că ar fi mai nimerit în această problemă, să aştept cuviincios, până la pronunţarea Sinodului Bisericii Ortodoxe. N-au izbutit să-mi clintească această hotârâre nici măcar piţigăiala unor prieteni care îşi asumă competenţe dintre cele mai diverse (de la scrierile Sfinţilor Părinţi până la fotbalul euro-judeţean trecând frond şi pofticios printre telemea şi mici, taman la „doctrina” împărtăşaniei devălmaşe, ce şi-o justifică stuchindu-ne în faţă conceptul de „eclesiologie euharistică” de pe la începutul anilor ’60, concept aparţinând lui Nicolai Afanasiev, dar care, în epocă, a ajutat numai la deblocarea dialogului ecumenic între romano-catolici şi ortodocşi, nu şi la comuniunea euharistică) sau europenele mirări cotidiene ale unui fost ambasador la Vatican (vorba lui Caragiale, „nu că e frizer, da e galant”) cu mari lacune teologice în chestiuni de autocefalie. Până deunăzi când, hodoronc-tronc, mă trezesc cu un e-mail venit din partea „greco-catolica org.” prin care sunt înştiinţat că „aproximativ 500 de persoane – ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi – au participat sâmbătă seara, 14 iunie 2008, la un miting în Piaţa Operei din Timişoara pentru susţinerea IPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Ortodox al Banatului, acuzat de mulţi din Biserica Ortodoxa Română că a săvârşit o „crimă” cerând să primească Trupul şi Sângele Domnului Cristos în cadrul unei Liturghii greco-catolice”. Recunosc că nu am avut până deunăzi nici un fel de contacte cu „greco-catolica org.” şi am fost curios să aflu mai multe. Astfel am putut constata o efervescentă şi neobosită lucrare desfăşurată pe un evantai policrom, de la sprijinirea relativismului doctrinar până la grija faţă de limba şi literatura română. În legătură cu gestul Mitropolitului Banatului suntem înştiinţaţi bunăoară că, „pentru cazuri particulare, motivate de întemeiate dispoziţii sufleteşti Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolica, respectă libertatea fraţilor ortodocşi de a se împărtăşi la Sfintele Liturghii greco-catolice”. Am fi curioşi totuşi, să aflăm pasajul vreunui tratat doctrinar-teologic romano-catolic, greco-catolic etc. care să facă vorbire în mod aplicat despre aceste „întemeiate dispoziţii sufleteşti”, eventual să le enumere şi să facă trimiterile scripturistice necesare! După câte ştie orice elev de seminar, Sfânta Împărtăşanie presupune în prealalbil, împărtăşirea în credinţă, adică mai pe limba tuturor, rostirea şi asumarea aceluiaş Crez. Or, după câte ştim, există încă unele deosebiri fundamentale ce duc, din perspectiva creştin-ortodocşilor (securişti, fireşte), până la avarierea raporturilor dintre persoanele Sfintei Treimi, ca să nu mai vorbim aici despre Împărtăşania propriu-zisă şi, vai, oroare! – din ce în ce mai uitata ei dimensiune mistică. Pentru creştinul-ortodox, Sfânta Taină a Împărtăşaniei este expresia cea mai înaltă a unităţii eclesiale deja existente, nu o etapă, un mijloc, un exerciţiu ori vreun tratament naturist spre împlinirea acestui deziderat. A ne împărtăşi liturgic din acelaşi Potir, dar a rămâne în continuare Biserici separate dogmatic şi canonic reprezintă o absurditate din punct de vedere teologic! Dar ce mai contează toate astea azi când, nu-i aşa, lumea a evoluat! Totuşi, cu smerită încăpăţânare credem în continuare că, în cazul de la Timişoara, avem de-a face cu o încălcare a AMBELOR norme doctrinar-canonice, atât ortodoxe cât şi romano-catolice. Mai mult decât atât, există încă din 1993, dacă nu mă înşel, nişte recomandări clare ale Vaticanului care interzic o aşa-numită „provocare la euharistie”, tocmai pentru a nu pune într-o situaţie delicată dialogul ecumenic între aşa-numitele „biserici surori”. Cu toate acestea, iată, de aproape o lună Vaticanul tace. Ar mai putea fi adus aici în discuţie şi un detaliu al gestului Mitropolitului Corneanu, cu implicaţii de natură să stupefieze odată în plus. Comunicatul greco-catolic ţine să sublinieze că: „Nunţiul Papal în Romania, conform tradiţiei, i-a dat în mâna Înalt Preasfinţiei Sale Nicolae Sfântul Trup”! Despre ce fel de tradiţie este vorba aici? Arhiereul îşi ia singur Sfânta Împărtăşanie arătând prin aceasta deplinătatea Harurilor din el, „darul cel mai mare şi mai desăvârşit din câte Haruri avem de la care ni se dă toată dăruirea şi luminarea şi aceasta este temelia, începătura, izvorul şi rădăcina bunei-cinstiri, şi pe Însuşi Hristos închipuieşte”(Sf. Simeon al Tesalonicului), dar şi autoritatea sa deplină în Biserica al cărei cap este Iisus Hristos. Or, luând Mitropolitul Corneanu din mâna Nunţiului Papal, „Sfântul Trup”, putem spune la rigoare că Vaticanul s-a pomenit hodoronc-tronc cu Mitropolia Banatului ca dioceză extinsă! În ciuda acestei „donaţii” sui-generis, Vaticanul continuă să tacă, neaducând la cunoştinţa credincioşilor săi din lumea largă, „minunea” ce s-a petrecut la Timişoara. Paradoxal, cu cât tăcerea Vaticanului se adânceşte, cu atât creşte disponibilitatea la comunicare a „greco-catolica org.”. Astfel, de pe acest site, mai putem lua cunoştinţă şi de profunda nemulţumire ce a stârnit-o reverenţa făcută de preşedintele ţării către Varlaam şi Dosoftei („ctititori ai limbii şi literaturii române moderne”) cu prilejul instalării la Iaşi a Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, Teofan, nesocotindu-se astfel meritele „continuatoare” în domeniu ale Şcolii Ardelene, în favoarea slavofililor kaghebişti B.O.R. Slavă Domnului, bieţii moldoveni recuperează astăzi eroic, dragii de ei, cu vârf şi îndesat, prin reprezentanţii lor cu studii la Sorbona, nemerniciile de ieri şi de azi ale „drept-credincioşilor-ortodocşi, vajnici apărători ai unei TTTTTradiţii clăpăuge” cum ţine să ne atragă atenţia un astfel de gălăgios truditor. Surprinzător însă, „greco-catolica org.” nu manifestă aceeaşi vigilenţă faţă de limba română atunci când d-l Paul Costin bunăoară, preşedintele Comunităţii Evreilor din Timişoara, susţinătoare a Mitropolitului Corneanu la mitingul din Piaţa Operei, declară despre acesta că „de mulţi ani a practicat ecumenismul în Banat, nu doar pe hârtie, ci şi în practică”… În sfârşit, să trecem. În general, modalităţile de interpretare ale limbii reprezintă o preocupare, ce-i drept nu mereu încununată de succes, pentru „greco.catolica org.”, care postează ambiţios pe prima pagină a site-ul său faimosul pasaj de la Matei 16, 18-19: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ legat va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ dezlegat va fi şi în ceruri”. În temeiul acestui fragment îşi întemeiază, desigur, pretenţia de a fi „Biserica lui Petru”, scăpând din vedere „minorul detaliu lingvistic” că Mântuitorul în pasajul de mai sus a spus, totuşi, Biserica mea şi nu Biserica ta!
    Din legitime convingeri Biserica Greco-Catolică devine foarte locvace atunci când are prilejul să amintească despre istoria ei de la anul 1948, sărind graţios peste începuturi. Deşi este evident o Biserică tânără, onestitatea te îndeamnă să începi istoria ei cu anul 1701 şi perioada premergătoare. Atunci, aproape fără voie istoria Transilvaniei te obligă să rememorezi abuzuri, şantaj, umilinţe, fals în documente, crime, prigoană, Bukow, peste 100 de locaşuri dărâmate cu tunul şi aşa mai departe. Desigur, acele vremuri nu se mai pot întoarce şi n-ar trebui să ne lăsăm copleşiţi astăzi de tristeţea lor. Dar, când în cazul Mitropolitului Nicolae Corneanu eşti nevoit să constaţi nu numai spiritul juvenil legitim ci şi ipocrizia şi locvacitatea greco-catolică a Vaticanului tăcut, îţi dai seama că spiritul de acum 300 de ani a rămas, din păcate, intact. Este şi motivul pentru care am „retrocedat” site-ului „greco-catolica org.” mesajul trimis deunăzi, cu rugămintea de a face uitată, cel puţin deocamdată, adresa electronică a subsemnatului.

    Răzvan Ionescu
    Gazeta de Transilvania (www.gtbv)
    21-22 iunie 2008

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s