„Minunea” unui fachir si rugaciunea lui Iisus

Posted: August 6, 2008 in Lumea Ortodoxiei, Sfinti Parinti
Etichete:, , , ,

De Arhimandritul Nicholas Drobyazgin

Autorul acestei mãrturii, ucis prin moarte martiricã în timpul regimului comunist, pe atunci proaspãt instaurat în Rusia, s-a bucurat de o carierã plinã de succes în calitate de ofiter în flota imperialã rusã, fiind în acelasi timp un pasionat al practicilor oculte si editor al jurnalului de ocultism Rebus.

Salvat dintr-un tragic accident naval printr-o minune a Sfântului Serafim de Sarov, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma cãruia a renuntat la cariera sa militarã si la practicile sale oculte si a devenit monah. Dupã ce a fost hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India si Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, birouri consulare si legatii si ca staret al mai multor mânãstiri.

Dupã 1914 s-a retras la Marea Lavrã a Pesterilor Kievene (Pecerska), unde sfãtuia îndelung pe multi tineri care îl cãutau, cerându-i lãmuriri despre ocultism si practicile oculte, si despre influenta lor asupra evenimentelor pe atunci în plinã desfãsurare în Rusia. În toamna anului 1924, la o lunã dupã ce primise vizita unui anume Tuholx, autor al cãrtii intitulate Magia Neagrã, el a fost asasinat în chilia sa de „persoane necunoscute” dar în mod clar nu fãrã stirea bolsevicilor. Stiletul cu care fusese înjunghiat avea un mâner cu semnificatii oculte.

Incidentul descris în povestirea ce urmeazã si care dezvãluie natura unuia dintre „darurile” mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a avut loc cu putin înainte de anul 1900 si a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr. A. P. Timofievich stabilit ulterior la Mânãstirea Nov – Diveyevo, N.Y. *

* Text în lb. rusã in Ortodox Life 1956, no. 1

În acea minunatã dimineatã tropicalã, vasul nostru tãia valurile Oceanului Indian în directia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indianã, erau vioi si nerãbdãtori sã vadã pãmântul de vis pe care îl aveau în fatã, insula misterioasã ale cãrei basme minunate le încântaserã copilãria. Încã nu se vedea insula, când vasul era deja învãluit de mireasma grea si îmbãtãtoare adusã de brizã, a arborilor aromati de la tãrm.

La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, mãrindu-se din ce în ce mai mult pe mãsurã ce vasul se apropia. Deja începeau sã se vadã clãdirile de la tãrm îngropate în verdeata palmierilor maiestuosi si se vedea si multimea multicolorã care astepta sosirea vasului.

Pasagerii, care deja se împrieteniserã în timpul cãlãtoriei, duceau conversatii animate admirând peisajul insulei de poveste care se desfãsura în fala ochilor lor. Vaporul se legãna încet, pregãtindu-se sã ancoreze în portul orasului Colombo.

Aici vasul se oprea sã încarce cãrbune, asa încât pasagerii aveau timp suficient sã iasã la tãrm. Ziua era atât de canicularã, încât multi se hotãrâserã sã nu iasã din cabinã pânã seara, când fierbinteala zilei avea sã fie înlocuitã cu o rãcoare plãcutã. Asa încât, spre searã, un grup de opt persoane, cãrora m-am alãturat si eu, ghidati de colonelul Elliot, care mai fusese la Colombo si cunostea bine orasul si împrejurimile, a pornit la explorarea frumusetilor insulei.

Colonelul chiar a fãcut o propunere foarte ispititoare: „Doamnelor si domnilor, ce-ati spune de o vizitã la câteva mile în afara orasului spre a-i vedea si noi pe vestitii fachiri magicieni de prin pãrtile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experiente interesante!” Toti au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.

Pe când strãzile zgomotoase ale orasului rãmaserã mult în urma noastrã, seara se lãsase deja de-a binelea iar drumul nostru serpuitor prin jungla minunatã era luminat de milioane de licurici. La un moment dat drumul s-a lãrgit brusc si ne-am aflat deodatã în interiorul unui luminis înconjurat de junglã. La marginea lui se afla un copac înalt sub care se vedea o colibã si un om subtire, bãtrân, cu turban pe cap, ce sedea turceste si privea fix la un foc mic ce ardea în fata lui.

În pofida sosirii noastre zgomotoase, bãtrânul nu s-a clintit din nemiscarea sa si nu ne-a acordat nici cea mai micã atentie. De undeva a apãrut un tânãr care s-a îndreptat cãtre colonel si l-a întrebat încet ceva. Imediat dupã aceea a adus câteva scaune pe care grupul nostru s-a asezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simtit în jurul nostru un miros de fum plãcut parfumat. Bãtrânul era în aceeasi pozitie, neobservând pe nimeni si nimic, din câte puteam sã ne dãm noi seama. Pãtrarul de lunã care rãsãrise mai împrãstia întrucâtva întunericul noptii si în lumina aceea fantomaticã toate contururile cãpãtau un aer ireal. Toti au tãcut fãrã sã vrea, asteptând sã vadã ce o sã se întâmple.

Miss Mary a soptit la un moment dat cu însufletire:

„Priviti acolo sus, pe copac!”. Ne-am uitat cu totii într-acolo. Si într-adevãr, vârful coroanei copacului sub care stãtea fachirul parcã se topea în lumina moale a lunii si copacul pur si simplu dispãrea treptat de sub ochii nostri, sters parcã de o mânã nevãzutã, pânã când nu a mai rãmas nici o urmã de copac si în fata noastrã a apãrut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu-se unele dupã altele si rândurile de spumã albã; pe cerul, devenit deodatã albastru, pluteau nori usori. Eram uluiti.

Apoi la orizont a apãrut un vapor alb. Din cele douã hornuri ale sale iesea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, tãind valurile. Spre uluirea noastrã am vãzut cã este propriul nostru vas, cel cu care sosiserãm la Colombo! Un murmur a trecut printre noi, când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, „Luiza”, cu litere mari, aurii. Dar lucrul cel mai uluitor a fost cã pe vapor ne vedeam chiar pe noi însine! Vã reamintesc cã la acea orã nu se pomenea de cinematografie, si asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însusi pe punte, printre oamenii care râdeau si conversau unul cu celãlalt. Dar lucrul cel mai uluitor era cã ne vedeam nu numai pe noi, ci pânã si cele mai mici detalii de pe punte, ca si când ne-am fi aflat într-un elicopter ceea ce hotãrât cã nu era în realitate. Eu de exemplu m-am vãzut pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la capãtul celãlalt al vasului, pe cãpitan în cabina sa si pânã si pe maimutica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toatã lumea comenta în soaptã si era emotionatã la culme de ceea ce vedea.

Eu aproape cã uitasem cu totul de mine, de faptul cã eram la urma urmei un preot monah ortodox si cã n-ar prea fi fost locul meu acolo, într-o asa situatie. Vraja era atât de puternicã, încât inima si mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a accelerat deodatã, ca în fata unei primejdii, si m-a cuprins o spaimã de moarte.

Am început sã-mi misc buzele si sã rostesc: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine pãcãtosul!”. M-am simtit deodatã usurat. Parcã s-ar fi desfãcut si ar fi cãzut de pe mine niste lanturi grele, invizibile. Rugãciunea mea a devenit mai concentratã si odatã cu ea sufletul meu s-a linistit. Priveam în continuare copacul, când, deodatã, tabloul mãrii dispãru, suflat parcã de vânt. Nu se mai vedea decât copacul scãldat de lumina lunii, fachirul sezând tãcut lângã foc si însotitorii mei, care continuau sã priveascã marea, ce pentru ei încã nu dispãruse. Dar la un moment dat fachirul însusi pãti ceva: se rãsturnã într-o parte si tânãrul, alarmat, alergã sã-l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc.

Adânc miscati de ceea ce vãzuserã, spectatorii se ridicarã, împãrtãsindu-si cu însufletire impresiile si neîntelegând de ce totul se terminase atât de brusc si de neasteptat. Tânãrul a explicat cã din cauza epuizãrii fizice a fachirului, care acum sedea ca si mai înainte, cu privirea îndreptatã în jos si neacordând nici o atentie celor prezenti.

Dupã ce l-am rãsplãtit cu generozitate prin intermediul tânãrului, multumindu-i pentru cã ne dãduse ocazia acestui uluitor spectacol, si când deja ne porniserãm cu totii sã plecãm, mi-am întors fãrã sã vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plinã de urã a fachirului. Nu a durat decât o secundã, pentru cã imediat si-a întors capul în pozitia obisnuitã; dar acea privire de o secundã, mi-a fost de-ajuns pentru a întelege odatã pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese acel „miracol”.

„Spiritualitatea” orientalã nu se limiteazã nicidecum la asemenea „trucuri” mediumistice, de soiul celor pe care le practica fachirul. În capitolul ce urmeazã vom constata aspecte cu mult mai adânci si mai periculoase. Dar toate aceste fenomene au la bazã acelasi mediumism, a cãrui caracteristicã esentialã este o pasivitate totalã fatã de realitatea „spiritualã” respectivã, care permite intrarea în contact cu „zeii religiilor necrestine”. Acest fenomen se constatã si în „meditatia orientalã” (chiar dacã uneori ea mai este numitã si „crestinã”) si în acele ciudate „daruri” sau „puteri”, cãrora, în vremurile noastre de declin spiritual, li se zice „harismatice”…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s