Arhivă pentru august 23, 2008

Invataturile Sf Fotie impotriva susţinătorilor Vechii Rome; despre faptul că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl şi nu de la Tatăl şi de la Fiul

1. Dacă Duhul este simplu, dar purcede de la Tatăl şi de la Fiul, trebuie neapărat să admitem că ei sunt o singură persoană. Astfel este reintrodusă o confuzie sabeliană a persoanelor, sau mai bine zis, semi-sabeliană.
2. Dacă Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, El va fi dublu sau compus. Dacă Duhul Sfânt este raportat la Două Origini, la Două Principii, ce devine atunci Monarhia, atât de mult cântată, a Sfintei Treimi?
3. Dacă Tatăl Îl purcede pe Duhul şi Fiul Îl purcede de asemenea, Tatăl va fi o Cauză a Duhului, în acelaşi timp apropiată şi îndepărtată, datorită acestei purcederi şi de la Fiul.
4. Dacă purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl este desăvârşită, purcederea de la Fiul va fi superfluă.
5. Dacă purcederea Duhului de la Fiul este aceeaşi cu purcederea de la Tatăl, atributul personal al purcederii Le va fi comun. Dar cum devine un atribut personal, comun?
Dacă cele două purcederi sunt opuse, nu se vor distruge una pe alta, pentru că cele aflate în opoziţie se distrug totdeauna una pe alta?
În sfârşit, dacă ele sunt diferite, o „primă parte” a Duhului va fi purces într-un fel şi o „a doua parte”, în alt fel, iar El va fi atunci „compus” din părţi inegale.
6. Pentru că Fiul şi Duhul izvorăsc dintr-o singură Cauză, adică Tatăl, şi dacă Fiul, la rândul Său, este Izvorul Duhului, atunci trebuie ca şi Duhul să fie Izvorul Fiului. Pentru că Tatăl Îi „proiectează” cu aceeaşi cinste, şi pe Unul şi pe Celălalt.
7. Dacă Fiul are în comun cu Tatăl, purcederea Duhului Sfânt, atunci Duhul Sfânt participă El Însuşi la această purcedere. Într-adevăr, tot ceea ce Tatăl are în comun cu Fiul, are în comun şi cu Duhul Sfânt. La fel, Duhul va fi în acelaşi timp şi Cauză şi Cauzat, ceea ce este mai monstruos decât toată mitologia păgână.
8. Dacă Fiul purcede şi El, dar Duhul nu are puterea de a purcede, Duhul va avea mai puţină putere decât Fiul, şi recădem în demenţa lui Macedonie.
(mai mult…)

Notă istorică despre SCRISOAREA CĂTRE MITROPOLITUL DE AQUILEEA (883)

Scrisoarea Sfântului Fotie către Mitropolitul de Aquileea a fost scrisă între 883 şi 884, adică după Sinodul de la Constantinopol din 879-880, al VIII-lea ecumenic, şi cu puţin timp înainte ca Sfântul Patriarh să scrie Mistagogia Duhului Sfânt.
Din nefericire, nu se ştie cui a fost adresată cu adevărat, pentru că au fost doi Patriarhi de Aquileea, duşmani, în acea vreme: Walpert la Aquileea şi Paladie la Grado (Cf. R. Haugh, Photius and the Carolingians, p.131). Este foarte posibil ca Patriarhul căruia i se adresează Sfântul Fotie, să fie un apărător al Papei Ioan al VIII-lea şi al Sinodului din 879-880, şi nu unul din partida germano-francă. Sfântul Fotie i-a răspuns acestui Patriarh de Aquileea, care îi scrisese la Constantinopol, arătându-i diferite argumente înaintate de teologii franci, ca răspuns la Scrisoarea Enciclică. Interesul esenţial pe care îl suscită această scrisoare, rezidă, deci, în două puncte principale:
1. Sfântul Fotie ştia foarte bine că în Apus, în Biserică, are loc un război teologic, între romanii ortodocşi şi francii, care încercau să uzurpeze autoritatea Bisericii, care a jucat în perioada caroligiană rolul unei etnarhii protectoare a poporului roman din Apus. Permiteţi-ne să cităm câteva rânduri din articolul lui Romanides, apărut în Dossier H Augustin, care face lumină asupra contextului istoric:
„Primul punct care trebuie luat în seamă este următorul: nu a existat niciodată, cu privire la Filioque, un conflict între romanii din Răsărit şi cei din Apus. Desigur, au existat certuri în interiorul romanităţii, asupra unor puncte care priveau hristologia şi asupra hotărârilor Sinoadelor ecumenice cu privire la Persoana lui Hristos. Dacă este adevărat că romanii din Apus au combătut hotărârile celui de-al Şaptelea Sinod, cu privire la Sfintele Icoane, în schimb, ei nu au susţinut niciodată nici dogma, nici adăugarea lui Filioque la Crez, aşa cum au făcut francii. Este deci esenţial să se înţeleagă că această controversă cu privire la Filioque, nu a fost un conflict între Patriarhiile Vechii Rome şi Noii Rome, ci între franci şi toţi romanii, din Răsărit şi din Apus.
Motivul controversei filioquiste trebuie căutat în hotărârea francilor de a face să fie condamnaţi ca eretici romanii din Răsărit, pentru a-i face pe aceştia să apară ca „greci”, adică, drept o naţiune cu totul străină, în ochi romanilor din Apus, aflaţi atunci sub dominaţi francă. Pretextul controversei filioquiste a venit din acceptarea, de către franci, a ideii că opera Fericitului Augustin este cheia pentru a înţelege teologia primelor două Sfinte Sinoade ecumenice.
Pertinenţa acestei diferenţe între cauză şi pretext apare citind hotărârile Sinodului de la Franckfurt (794), ale cărui Acte condamnau cele două tabere în conflict din timpul controversei iconclaste, cu intenţia de a-i face să pară eretici pe romanii din Răsărit. (mai mult…)