Arhivă pentru august 31, 2008

Vezi uneori, când treci pe stradă, ori stând liniştit într-o staţie cum priviri curioase, speriate, contrariate, alunecând pieziş, te spionează minuţios, cu superstiţioasă rezervă ori „superioară” ignoranţă, vrând parcă să-ţi „ghicească” „tiparul”, „categoria”, „breasla” din care faci parte în această lume. Vor să te „identifice”. Să te aşeze într-un „standard” „sigur”, „cuminte”, „obişnuit” şi „normal”. Pentru această lume. Pentru „pacea” ei. Pentru „liniştea” şi „fericirea” poporului. Da, reprezinţi o „ameninţare”, stârneşti bănuieli. Păi, cum altfel? Când toţi în jurul tău sunt „aranjaţi”, „ferchezuiţi”, debordând o adâncă „înţelegere” a vremii, tu eşti „altfel”, eşti „diferit”, deosebindu-te de „spiritul majoritar”, „te ţii deştept”, nevrând să intri „în rândul lumii”. Da, aceasta este marea noastră neobrăzare, începând cu Hristos, continuând cu noi cei de azi şi sfârşind doar la apusul veacurilor: să nu fim „ca lumea”. Căci ce e lumea? O mare a plăcerilor în care, odată scufundat, te îneci în veşnica moarte a nepăsării generale egal „distribuită” tuturor „candidaţilor” la deşertăciune. Da, când toţi cei din jur gândesc „comunitar”, iubesc „comunitar”, urăsc „comunitar”, păcătuiesc „comunitar” şi toate le fac în comun, monahul, în chip „dezbinător”, se abţine, se împotriveşte, nu participă „smerit” şi „supus” la „năravurile” vremii, stârnind oprobiul public. Căci aşa zic unii: de ce „porţi barbă”? De ce haine lungi şi cernite? De ce încuiat în sihăstrie, când lumea e „atât de frumoasă”? Dar totuşi, zâmbind ironic, „confidenţial”, îţi fac din ochi „înţelegători”, zicându-ţi: ei, „las’ că ştim noi”, „te înţelegem”, etc., şoptindu-ţi încurajator că „mai sunt şanse” că fiind încă „băiat tânăr”, „frumos” şi „simpatic”, poţi lua totul „de la capăt”, uitând tot ce a fost, că doar nu vei sta o viaţă la mănăstire, ci trebuie să- ţi faci şi tu un viitor, că vezi tu, „timpul trece” şi „e păcat”… (mai mult…)

Pelerinajul creştin

Întreaga suflare creştină, prin dumnezeiasca înţelepciune şi sfântă iconomie e permanent răscolită, îmboldită încă din primele veacuri spre dorirea perpetuă, veşnic însetată de cereştile taine. Aceste scumpe nelinişti omul contemporan le scaldă în apele nepăsării, în traiul monoton şi molcom, sărac de fapte mari, searbăd şi nevolnic, omorâtor de mântuitoare trudiri. Noi cei de azi care ne revendicăm a fi adevăraţi creştini, uităm că Mântuitorul Hristos a propovăduit un altfel de creştinism decât acest „creştinism de seră”, mult iubit nouă, zămislind din zbuciumul prigonirilor îndurate, nu creştin „de vitrină”, ci după modelul primilor creştini, apostolii, creştinul purtător de Hristos era creştinul-sărac, creştinul-flămând, creştinul- de lume îngrijorat, creştinul- urgisit, creştinul-pribeag, mâhnit de această lume. Ştim foarte bine, măcar unii dintre noi, că Mântuitorul nu s-a învoit, resemnat şi complice, cu fărădelegile lumii, nici nu a acceptat „îndulciri” de la oameni pentru a avea o viaţă tihnită şi „confortabilă”, nu S-a zbătut să-Şi câştige o anume „prestanţă”, să-Şi facă un „rost în viaţă”. Statornice pravile în această lume a nestatorniciei, rămân pildele Lui de părtăşie cu sfintele chinuri îndurate împreună cu cei fără de casă, fără de masă, fără nici o „omenească menire” cu toţi „răii” şi „antisocialii” neştiutori de principii tăioase ori norme rigide. Da, a băut din paharul amărăciunii cu toţi „zoioşii”, cu „lichelele” şi „drojdia societăţii”, oameni care nefiind pecetluiţi cu „înalte” şi „alese” chemări, slobozi de cărturăreasca chemare, au dibuit cu inima tainele mântuirii fără cârteală, fără sminteală, fără „înţelepte” reflecţii ori „şovăieli precaute” ţâşnite din ungherele minţii. (mai mult…)