„De ce calugar…?”

Posted: Septembrie 2, 2008 in Lumea Ortodoxiei
Etichete:, ,

„Dar ce, în lume nu te poţi mântui; în lume nu te poţi ruga, nu poţi posti, nu poţi să fii creştin”, spun unii cetăţeni?!    Alţii mai „biblici” te întreabă: „dacă toţi s-ar face călugări cum s-ar mai înmulţi oamenii că doar a spus Dumnezeu lui Adam: ”<<creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul>>”? Întrebări ce pe mulţi îi frământă chiar dacă puţini le rostesc!… sau mai curând reproşuri ce oglindesc complexe şi nelinişti mocnite împotriva celor ce nu se integrează în turma „bunilor cetăţeni” cuminţi. Adevărat că şi în lume te poţi mântui, oriunde poţi fi bun creştin: mărturisesc despre acestea vechile martirologii şi sinaxare; adeveresc cronicile şi calendarele Bisericii pecetluiesc aceste mărturii nenumăratele biografii şi memorii de mărturisitori ucişi în temniţe ori gulaguri comuniste.

Dumnezeu oferă tuturor, pretutindeni, în mod egal dreptul de a fi creştini, posibilitatea de a se mântui chiar dacă nu au toţi aceeaşi dispoziţie de iubire pentru Dumnezeu.Dea lungul vremurilor unii s-au mântuit ca ţărani, meşteşugari, oşteni, pelerini prin sate şi oraşe având familii; monahi sihăstrind prin munţi şi pustii, iar alţii ca înalţi demnitari sau chiar voievozi şi împăraţi.

Iată aşadar că mântuirea nu este rezervată unei singure ierarhii sociale şi în consecinţă NU TREBUIE CA „TOŢI” SĂ SE FACĂ MONAHI după cum insinuează unii „creştini”. Ne întrebăm acum: de unde această exclusivistă revoltă faţă de monahi de vreme ce însuşi Dumnezeu prin tainica pronie a rânduit ca dobândirea mântuirii să fie posibilă tuturor categoriilor sociale, deci şi călugărilor iar nu numai familiştilor, ori celibatarilor?

Dacă Dumnezeu celor ce trăiesc între grijile şi bucuriile acestei lumi nu le pretinde virtuţi monahale pentru a se mântui de ce „stimaţii concetăţeni” invită pe monahi să lase pustia pentru a intra în graţiile lumii tânjind neîmpăcaţi, chinuindu-se?!

Cât despre cota demografică periclitată de utopica migraţie a poporului către mănăstiri îi asigurăm pe domnii binefăcători ai societăţii că sunt mai multe avorturi (zeci de milioane) în lume decât monahi în sfintele locaşuri şi iată lumea nu a dispărut! Şi chiar dacă printr-o „minune” globală Dumnezeu i-ar convinge pe „toţi” să se facă monahi, care-i necazul: În ce fel s-ar păgubi Hristos şi poruncile Lui? Dimpotrivă ar fi mai puţine fărădelegi pe întinsul pământului, mai puţini păcătoşi şi păcate, mai puţine desfrânări, avorturi, divorţuri, handicapaţi, demonizaţi; ar dispare bazele civice/sociale ale apostaziei, ateismului, ereziilor de tot felul, păgânismului idolatru. Dacă „pământul”, obsesia acestei lumi, n-ar mai fi populat fiindcă „toţi deodată” (ceea ce practic e imposibil nu însă şi pentru fabulaţiile fricoşilor de neperpetuarea speciei şi în consecinţă copleşiţi de „riscul” singurătăţii şi dispariţiei) s-ar călugări, cu siguranţă nu iadul, ci raiul ar fi suprapopulat spre bucuria lui Hristos. Precizăm pentru toţi că îngrijorările distinşilor domni (nu creştini) pentru soarta pământească a acestei lumi „discriminate” de existenţa cinului monahal pleacă din necunoaşterea Sfintei Scripturi şi a Vieţilor Sfinţilor Bisericii; din necredinţa în existenţa vieţii veşnice şi în mântuirea sufletului; din neîncrederea că Hristos Cel istoric era cu siguranţă nu doar om ci şi Dumnezeu, şi că El n-a murit ci există şi în prezent trupeşte, fizic: Întreg, Viu, Nevătămat, Biruitor al morţii; şi că El răsplăteşte faptele fiecăruia.

Cei incomodaţi de bărboşii „excentrici” sunt în adâncul sufletului muşcaţi de şarpele apostaziei, şarpe care le şopteşte că aici, în lumea aceasta câştigi ori pierzi totul restul … „nimeni nu ştie sigur”, „cine s-a întors de dincolo”, etc.

Aşadar „nu există”: Rai, Iad, diavoli, înfricoşata judecată; „nu există” viaţă veşnică nici răsplată pentru cele săvârşite pe pământ; „nu există” Cine să-ţi răsplătească adică Hristos-Dumnezeu.

Dacă „dincolo” nimic nu există iată că sărmanii cetăţeni-atei pricepuţi doar în cele ce cad sub simţuri te întreabă firesc revoltaţi: „Ce faceţi voi călugării în mănăstiri, pierdeţi vremea în lene trăind fără griji nici probleme; vă interesează doar liniştea voastră egoistă căci nu luaţi parte la frământările cotidiene”!? La aceste întrebări noi răspundem astfel: „Câţi dintre voi vă luptaţi zilnic cu propriile patimi sufleteşti şi trupeşti? Câţi dintre voi citesc zilnic sau rareori de-a lungul anului: Evanghelia, Vieţile şi scrierile Sfinţilor Părinţi dimpreună cu psalmi, acatiste, paraclise, pentru: săraci, bolnavi şi infirmi; câţi cercetează pe cei aflaţi în: spitaluri, aziluri şi închisori; câţi purtaţi de grijă de posturi, spovedanie, prezenţa neabătută la slujbele Bisericii şi pelerinaje la mănăstiri; câţi vă îngrijoraţi duhovniceşte de păcatele zilnic săvârşite de milioane şi miliarde de oameni înaintea Lui Hristos; cât vă pasă de soarta celor adormiţi în fărădelegi şi nemântuiţi? Câţi vă îngrijoraţi de apostazia contemporană a fiilor Bisericii, ortodocşii şi a întregii lumi de care toţi suntem vinovaţi? Cum vă împotriviţi acestor păcate, în ce fel vă puneţi sufletul pentru Hristos? Întemeind familii şi crescând copii degeneraţi şi atei; ridicând gospodării; asudând în meserii şi funcţii; înfiinţând legi şi constituţii ce vă dau dreptul juridic de a vă lepăda de Hristos, trăind după voile şi poftele voastre legalizate; petrecând în serbări şi distracţii, greve, revoluţii, războaie, etc.? Toate pentru lumea aceasta şi pentru plăcerile voastre; pentru tihnă, răsfăţ şi pentru a nu fi puşi în situaţia de a vă umili cerând aşteptând şi primind de la Hristos cele de folos vieţii, cele ce îndeobşte le dobândiţi prin priceperea minţii şi hărnicia mâinilor iar nu prin sfinţenia vieţuirii şi prin credinţa curată!”

Pentru sufletul monahului „UNICUL NECESAR” este Hristos. Poruncile lui sunt „lege” şi „constituţie”, „instruire”, „ştiinţă”, „artă”, „cultură”, „educaţie”, „pricepere”, „hărnicie” şi tot ceea ce în lume este apreciat ca: bun, frumos, drept, adevărat, înalt, valoros, extraordinar.

Pentru monah a fi: generos, cinstit, serios, onest, riguros, instruit, învăţat, cult, însă fără a trăi în poruncile lui Hristos, toate aceste mincinoase „virtuţi” umaniste înseamnă: făţărnicie, sperjur, ipocrizie, demagogie, hoţie, viclenire şi plagiere a virtuţilor creştine singurele virtuţi neinventate de om, adevărate, mântuitoare.

În viziunea monahului: omul de ştiinţă, savantul, geniul, eroul (fie el chiar al neamului): necreştin, nebotezat, neiubitor de Hristos nu este decât o tristă „sintagmă” evoluată, supusă patimilor şi păcatelor iar: „cetăţenii de onoare”, ”binefăcătorii societăţii”, „luptătorii pentru pacea şi fericirea omenirii” sunt sărmane existenţe amăgite de demoni, naive şi trufaşe de realizările lor îndărătul cărora nu Hristos se află ci duhul acestei lumi înşelate. Nimic fără Hristos, acesta este gândul monahului; Totul fără Hristos este gândul oamenilor. „CU HRISTOS se dobândesc virtuţi” spune monahul; „Prin TINE însuţi, având încredere ÎN TINE, LIBER DE HRISTOS să aduni virtuţi” răspunde omenirea.

Aşadar nevrând să fie bun, deştept, puternic fără Hristos, sesizând păcatele proprii (pe care oamenii şi le trec sub tăcere) neîmpăcat cu „manierele şi corectitudinea omenească tânărul alege să-l caute pe Hristos în mănăstire pentru a-şi afierosi doar lui întreaga viaţă.

Aici în faţa Sfântului Altar de faţă fiind obştea şi în chip nevăzut Hristos, lepădându-se de trecutul păcătos şi de însuşi sufletul său monahul, pune început vieţuirii ce nu se va sfârşi decât odată cu moartea, luând încă de pe acum crucea morţii prin care va afla viaţa.

Departe de obligaţiile de familie şi sociale, izbăvit de trauma convieţuirii cu părinţi imorali, atei ori eretici şi de posibilitatea căsniciei supusă „eşecului” ferit de influenţele atee ale societăţii necreştine, de dorirea celor lumeşti şi de pretexte (familie, copii, serviciu, gospodărie) prin care omul îşi iartă păcătuirea, monahul desprins de grijile lumii trăieşte doar cu o singură grijă: Cum să placă lui Hristos prin toate gândurile, cuvintele şi faptele lui; cum să moară şi să învie zilnic în şi pentru Hristos!?

Mănăstirile sunt astăzi singurile locuri unde TIMPUL (mai) este oferit lui Hristos şi celor „incorigibili”: monahi, orfani, handicapaţi, săraci, sărmani lipsiţi de perspective, pelerini iubitori de Hristos, oameni mânaţi de nevoi duhovniceşti ori trupeşti. Când pretutindeni TIMPUL este stăpânit de grijile trupului şi suveran peste cei ce „n- au timp” (nu doar pentru cele duhovniceşti ci nici pentru cele lumeşti) monahii cer de la Dumnezeu îndelungă răbdare, îngăduinţă şi TIMP pentru mântuirea lumii şi a celor ce „nu au somn” din cauza monahilor.

Când „domnii cetăţeni” ai onorabilei societăţi plictisite de Dumnezeu aruncă pe Hristos la marginile lumii, călugării la fel de „privilegiaţi” purtători ai însemnelor Marelui Proscris mor şi învie odată cu El strigând lumii: Căutaţi mai întâi împărăţia Lui şi toate acestea (ale lumii) se vor adăuga vouă.” (Luca12,31) fiindcă: „Cine va căuta să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îl va pierde acela îl va dobândi” (Luca17,23).

Martirie Paduraru-„Despre omul nou”

Anunțuri
Comentarii
  1. Magda spune:

    Nu stiu cine sunteti dar ceea ce scrieti imi merge direct la inima.
    As dori sa va cer sfatul intr-o problema personala, daca se poate.
    Cu multa stima.

    R:Va rog sa ma iertati,eu doar le public,iar la sfarsitul articolului este precizat autorul si publicatia.
    Intradevar sunt cuvinte foarte frumoase.Imi cer iertare ca nu va pot ajuta.
    Admin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s