Rugaciunea – experienta vietii vesnice

Posted: Septembrie 17, 2008 in Lumea Ortodoxiei, Sfinti Parinti
Etichete:, , ,

Acolo, in Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, trebuie sa locuiasca mintea noastra. Trebuie sa flamanzim si sa insetam pentru a intra in aceasta minunata imparatie. Atunci vom birui in noi insine pacatul refuzului iubirii Tatalui, iubire descoperita noua prin Fiul. (cf. In. 8, 24).

Adevarata contemplatie incepe in clipa in care devenim constienti de pacatul din noi. (…) Faptul de simti pacatul in noi insine e un act spiritual, cu neputinta fara har, fara apropierea de noi a Luminii Dumnezeiesti.

Pacatul nu este incalcarea standardelor etice ale societatilor umane sau ale vreunei prescriptii legale. Pacatul ne taie de Dumnezeul Iubirii, Care ni S-a aratat ca Lumina in Care nu este nici un intuneric (1In. 1, 5).
Faptul de a ne privi realitatea noastra jalnica este un dar ceresc, unul dintre cele mai mari cate exista.
Fara aceasta rapire preliminara a credintei, fara aceasta arzatoare iesire spre Dumnezeul iubitor care ne insufla continuu, nu vom putea evita caderea sub puternica apasare a lumii contemporane care nu cunoaste rugaciunea.
Credinta datatoare-de-viata consta intr-o incredere deplina, lipsita de intrebari si indoieli in Hristos ca Dumnezeu.
In primejdia noastra actuala, cuvintele frumoase care nu ne angajeaza la nimic nu mai sunt suficiente. Cu toti avem nevoie astazi de o credinta ferma in biruinta vesnica a lui Hristos ca si noi sa devenim de nebiruit duhovniceste.
In aceste zile este esential sa fim in stare sa ne protejam pe noi insine de influenta celor cu care venim in contact. Altfel, riscam sa ne pierdem atat credinta, cat si rugaciunea. Lumea intreaga poate sa ne socoteasca nedemni de atentie, de incredere sau respect – nu va insemna nimic daca Domnul ne primeste.
Rugaciunea poate indeplini toate lucrurile. Chiar daca suntem lipsiti de daruri naturale, oricare dintre noi poate dobandi si dobandeste prin rugaciune daruri suprafiresti.
„Fericiti suntem noi, crestinii, caci Domnul a dorit atat de mult sa se uneasca cu noi, incat viata Sa a devenit a noastra”.
(Multi) ignora insa adevarata esenta a crestinismului. Crestinismul implica suferinta; dar prin suferinta patrundem in tainele fiintei. Suferinta face cu putinta intelegerea umanitatii si libertatii noastre.
Curajul (duhovnicesc) se naste dintr-o credinta statornica in Hristos-Dumnezeu.
Aruncarea noastra in necunoscut inseamna a avea incredere in Dumnezeu, parasirea nadejdii in mai-marii pamantului si hotararea de a pleca in cautarea unei vieti noi in care locul cel dintai sa-I fie dat lui Hristos.
Numai printr-o masura inca si mai coplesitoare a harului, aratata in iubirea de vrajmasi, devine mintea noastra inrudita cu Dumnezeu.
Rugaciunea e ca o mana puternica ce se tine cu tarie de haina lui Dumnezeu, in tot timpul si in tot locul: in zarva multimii, in clipele placute de odihna, in ragazurile de singuratate.
Este vital sa ne salasluim in rugaciune spre a contracara influenta distructiva si persistenta a lumii exterioare.
Avem doua alternative diametral opuse: fie sa-L respingem pe Dumnezeu – ceea ce este insasi esenta pacatului – fie sa ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru ca suntem facuti dupa asemanarea lui Dumnezeu, dorim in chip firesc desavarsirea dumnezeiasca care este in Tatal nostru. Si atunci cand Ii urmam, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultam pur si simplu imboldul nostru de a ne asemana desavarsirii Lui.
Daca Dumnezeu ar interveni atunci cand omul inclina spre rau, ar insemna sa-l lipseasca de posibilitatea auto-determinarii si sa-l distruga in acelasi timp. Dar Dumnezeu poate si mantuieste cu adevarat oameni si neamuri daca ele umbla pe calea pe care El le-o arata.
Batalia noastra este dusa in conditii extraordinar de inegale. Suntem legati de maini si de picioare. Nu indraznim sa lovim cu foc si sabie: singura noastra arma e iubirea, chiar si pentru vrajmasi.
Cel mai trecator reflex al inimii sau mintii noastre isi lasa urma asupra sumei totale a vietii noastre. Sa presupunem ca o singura data in decursul existentei mele am avut un impuls ticalos, de moment, spre crima. Pana cand nu voi alunga aceasta idee din inima mea printr-un act de cainta, ea va ramane in mine ca o pata intunecata, cu neputinta de ascuns. (v. Lc. 12, 2)

Arhimandritul Sofronie de la Essex

______________________________________________________________________________

SCRISOAREA  PĂRINTELUI  SOFRONIE  DE  LA  ESSEX
CĂTRE O DOAMNĂ DIN CIPRU

Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale.
Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nici o persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele.

Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.

Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.

De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste.

Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov.

Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi.
Arhimandritul Sofronie, 1984

Anunțuri
Comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s