Scopul papei: subordonarea vizibilă a tuturor!

Posted: octombrie 21, 2008 in Ecumenism, Inselari
Etichete:, ,

Catolicismul a modificat mai multe dintre învăţăturile Bisericii, una dintre cele mai importante fiind Filioque. Filioque se referă la sursa firii dumnezeieşti a Duhului Sfânt. Învăţătura Bisericii spune că unica sursă a firii dumnezeieşti este Persoana Tatălui (monarhia Tatălui, de la monos = unu, unic şi arhi = principiu, izvor, cauză, sursă); astfel, deşi mărturisim Sfânta Treime nu suntem politeişti. Tatăl Îşi dăruieşte firea divină în chip deplin Fiului prin naştere şi Duhului prin purcedere (Ioan XV, 26).

În concepţia catolică, în baza identităţii de fire dintre Tatăl şi Fiul, Duhul ar purcede de la Tatăl şi de la Fiul (fili – oque). Însă, prin aceasta se contrazice Revelaţia şi în plus, se subordonează Duhul celorlalte două Persoane divine. El devine inferior, ontologic vorbind, Fiului. Duhul este însă Cel care dă naştere Bisericii şi Cel prin Care se lucrează Sfintele Taine de către ierarhie. Fiul, fiind superior Duhului, implicit cel ce ţine locul Fiului va fi superior celor prin care lucrează doar Duhul. Iar papa, ca urmaş al Sfântului apostol Petru, se consideră în concepţia catolică, vicar al lui Hristos, adică locţiitorul Fiului, deci, implicit superior celorlalţi ierarhi ai Bisericii.

În învăţătura autentică a Bisericii, Hristos şi Duhul neavând o subordonare ontologică reciprocă, ci doar faţă de Tatăl, au o relaţie de comuniune desăvârşită, care este modelul sobornicităţii Bisericii (sau folosind cuvântul grecesc, dar păstrând sensul originar grecesc, nu cel deformat latin!, catolicităţii Bisericii). Ierarhii nu sunt unii „mai” vicari ai lui Hristos decât alţii şi niciunul dintre ei nu se poate considera sursa unică a Duhului Sfânt pentru ceilalţi (de altfel, hirotoniile ierarhilor în Biserică se fac întotdeauna de către mai mulţi arhierei, cel puţin doi).

Cam asta ar fi una dintre diferenţele fundamentale între doctrina Bisericii şi cea catolică. Şi din aceeaşi cauză nu ne putem împărtăşi nici cu ei, nici de la ei, pentru că au modificat una din învăţăturile de temelie despre Dumnezeu spre a-şi putea argumenta teoria privitoare la centralismul papal.

Ereziile sunt modificări la nivelul dogmelor, nu al practicilor liturgice (deşi există o legătură şi între ritual şi dogmă, căci, de fapt, ritualul este o punere în practică a dogmei. Dar, în vreme ce specificitatea modului local de manifestare al evlaviei este firească şi acceptabilă, modificarea fondului Revelaţiei nu este acceptabil, pentru că mergând pe aceasta linie până la capăt, am ajunge să credem în altcineva / altceva decât în Cine / ce ne-a învăţat Mântuitorul). Ceea ce mă împiedică pe mine să accept unirea cu catolicismul nu este vinul folosit la Împărtăşanie, ca să spun aşa, ci tocmai învăţătura diferită care stă la baza Împărtăşaniei respective.

În momentul când catolicii îi lasă pe greco-catolici să se manifeste liturgic cum doresc, dar să accepte Filioque şi celelalte învăţături greşite, ei subminează exact structura de rezistenţă a credinţei, lăsând însă podoabele arhitectonice aparent neatinse. Cum o să poată rezista o astfel de construcţie, indiferent de cât de frumos ar arăta? De fapt, cui se închină cei care modifică învăţătura de credinţă pe care Dumnezeu a lăsat-o despre Sine? Nu e, la limită vorbind, o idolatrie, fiind o învăţătură croită de mintea omeneasca şi în opoziţie cu Revelaţia dumnezeiască?

Acum a intervenit însă o altă problemă: faptul că spre deosebire de momentul apariţiei uniaţiei (greco-catolicismului, altfel spus), greco-catolicii sunt lăsaţi să mărturisească „Crezul” fără Filioque. Dar, mă întreb ce-i menţine alături pe greco-catolici de romano-catolici, dacă una din învăţăturile fundamentale de credinţă e mărturisită în două forme divergente? Căci nu văd cum cineva ar putea accepta deodată afirmaţiile potrivit cărora „Duhul purcede de la Tatăl” şi „Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul”?

Bine, poate părea că e o discuţie strict teologică („nu mai suntem, dom’le, în Evul Mediu să ne certăm pentru sexul îngerilor!”, „important e să crezi în Domnul” etc., etc., etc.), dar această abordare a problemei nu face decât să arate cât de departe suntem de mentalitatea creştinilor din primele veacuri, atunci când nu numai preoţii, ci toţi cei botezaţi, nu acceptau să iasă cu nimic din cuvântul Domnului.

Oricum, dacă această mentalitate, cu iz dulceag telenovelistic, va birui, atunci nu va mai avea rost să propovăduim Evanghelia, căci adevărul de credinţă nu va mai avea nici o relevanţă; ceea ce va conta va fi doar existenţa unui simplu şi difuz sentiment religios. Când teologia catolică este de acord cu mari derogări de la învăţătura de credinţă, singura condiţie pe care o pune fiind cea a acceptării subordonării faţă de papa, se vede de fapt ceea ce interesează scaunul de la Roma: subordonarea vizibilă a tuturor. Cam la asta pare a se reduce, pentru catolicism, esenţa învăţăturii lui Hristos!

Se mai pune însă o întrebare: de ce nu ne smerim noi şi de ce nu acceptam stăpânirea papei, dacă el nu se atinge de credinţa noastră? Pentru că pentru mine, ca ortodox, unirea cu o comunitate sau alta impune identitatea mesajului Revelaţiei între mine şi respectiva comunitate. Mă voi supune papei sau catolicosului Alexandriei dacă învăţătura de credinţă ortodoxă mă învaţă astfel. Dar dacă învăţătura mea ortodoxă îmi spune altceva, de ce sa mă lepăd de ea?

(Merită însă observat cum arată acum, la 300 de ani după Uniaţie, un ierarh greco-catolic de la noi din ţară! Sunt convins că atunci când Atanasie a trecut la unirea cu Roma continua să semene la înfăţişare şi la intonaţie cu ierarhii ortodocşi. Ori, acum episcopii greco-catolici nu mai au nici o legătură, nici măcar la modul cum arată şi cum intonează frazele, cu clerul ortodox, ei fiind pur catolici! Cam asta este consecinţa acceptării unei coabitări îndelungate cu catolicismul!)

Dacă papa sau catolicosul monofizit al Alexandriei (sau musulmanii, sau oricine altcineva) vor accepta învăţătura de credinţă pe care Hristos ne-a lăsat-o şi pe care Biserica a păstrat-o şi propovăduit-o integral, cu drag, înăuntrul ei, mă voi supune lor. Altfel, nu văd nici o legătură de fond posibilă, în materie de credinţă. Iar pentru alte tipuri de legături există O.N.U., C.E. şi alte organizaţii politice în care putem să fim una în lumea aceasta vremelnică, pentru a atinge unele scopuri trecătoare, fără însă să ne lepădăm de Domnul!


Sursa:http://credinta-ortodoxa.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s