„Oferta” Hristos

Posted: noiembrie 2, 2008 in Lumea Ortodoxiei
Etichete:, , , ,

Fragment din cartea „UNDERGROUND-Rebelii generatiei NU” de Danion Vasile

Avem un „produs” pe care vrem să Îl propunem tinerilor: Hristos. Pentru a-L face „vandabil” tinerilor cărora ne adresăm, am să te rog să ne spui Ce sau Cine este Hristosul Acesta pe Care Îl ofertăm în cele ce urmează?

Ce? Sau Cine este Hristosul Acesta? Pentru că, dacă propunem un ce tinerilor, or să-l arunce la gunoi. Tinerii sunt sătui de ce-uri, care le umplu orizontul, ca nişte rebuturi, ca nişte deşeuri. Cred că tinerii sunt tineri în măsura în care Îl caută pe Cine, în care simt nevoia să comunice, să împărtăşească ceva.

Mă gândeam că ar merita să apară o carte cu titlul Testamentul tinerilor, care să fie scrisă de tinerii de astăzi către tinerii de mâine, care riscă să se nască deja bătrâni sufleteşte. Pentru că deja la 10-12 ani, în Occident, sunt unii care încep viaţa sexuală, la 14-16 ani deja e lucru obişnuit, şi treaba asta îi îmbătrâneşte. Îi îmbătrâneşte prematur. Ei sunt învăţaţi să caute ce-ul, trupul celuilalt, plăcerile, poftele şi să-l uite pe cine, pe cine-le de lângă ei. Hristos e un mare Cine, cel mai mare Cine, cel mai dulce Cine.

În Acatistul Mântuitorului îmi place cum I se spune: „Iisuse Preadulce…”. Iisus e, într-adevăr, preadulce. Cine e Hristos? Singurul care e, de fapt, preadulce. Pentru că, în rest, suntem dulci pentru cei care ne iubesc, şi acri şi amari pentru cei care ne urăsc. Însă Hristos e singurul care ne covârşeşte cu dragostea Lui. La nivel omenesc, inima mea e covârşită doar de trei lucruri: de dragostea pe care mi-o dă soţia, de dragostea cu care mă înconjoară copiii, şi de dragostea pe care mi-o dă Hristos, şi Maica Domnului, şi Sfinţii. Şi duhovnicul.

Pentru mulţi dintre oameni, creştinismul e doar o concepţie despre lume şi viaţă…

Nici măcar!

… sau nici măcar. Crezi că, în situaţia aceasta, Hristos mai poate suscita interes pentru tânărul contemporan?

Nu poţi explica unui om cum să danseze pe o muzică, dacă nu cunoaşte ritmul respectiv. Nu poţi învăţa un tânăr să danseze hip-hop, sau nu poţi învăţa o persoană să danseze blues, dacă nu a auzit niciodată o melodie din genul respectiv. Nu poţi prezenta un Hristos doar în cuvinte. Trebuie ca persoana respectivă să înţeleagă că Hristos vrea să fie cunoscut, iubit, înţeles.

Pe mine m-a mirat când, cu ani în urmă, am auzit un preot spunând într-o predică că sfinţii sunt prietenii noştri. Termenul de prieten mi se părea prea apropiat, prea intim, prea… Dar am ajuns să înţeleg că sfinţii sunt prietenii noştri şi că Hristos e cel mai bun prieten al nostru. Or, toţi tinerii au nevoie de prieteni. Şi e aşa de bine să ştii că-L ai pe Hristos lângă tine!…

Care este cartea de identitate a lui Hristos? Sau, prin ce Se caracterizează El, în principal?

El se caracterizează, în principal, prin faptul că îl iubeşte pe cel mai mare păcătos mai mult decât îşi iubeşte cel mai tare îndrăgostit prietena pentru care sare în prăpastie, pentru care sare în fântână, pentru care face balet pe zăpadă, şi toate giumbuşlucurile cu putinţă pe care le poate face un îndrăgostit. Hristos a murit pentru noi. Pe mine m-a marcat foarte puternic lucrul ăsta, că Hristos a murit pe cruce pentru toţi, deci şi pentru mine!

Crucea lui Hristos a avut milioane de kilometri lungime şi o bucată din ea era şi pentru păcatele mele. Vorbind metaforic, Hristos e răstignit pe noi. Am scris o poezie, că Hristos Îşi duce crucea şi crucea pe care o poartă în spate suntem noi, şi cuiele sunt, de fapt, păcatele noastre. Trebuie să înţelegem că El ne-a iubit şi ne iubeşte atât de mult…

Uneori nici nu pot să mă rog, stau în faţa icoanei lui Hristos sau în faţa crucii şi mă gândesc că parcă aş fi venit la întâlnire cu persoana pe care o iubesc. Uneori nici nu simt nevoia să mă rog în cuvinte.

Într-o anumită perioadă a studenţiei mele mă duceam la o mănăstire, la Lainici. Biserica mare de acolo are la subsol un paraclis, şi mă duceam acolo când era seară sau noapte şi nu era nimeni, şi stăteam singur, pe întuneric, şi mă gândeam că am venit la Hristos. Lucrul acesta poate părea pueril, oricine intră într-o biserică ar trebui să se întâlnească cu Hristos, dar, dacă ne uităm la feţele multora, vedem cum vin plictisiţi la biserică şi pleacă plictisiţi de la biserică. Vin plictisiţi la meci, dar dacă echipa lor a bătut, pleacă de la meci în culmea bucuriei. La biserică, de fiecare dată bate echipa ta, în sensul că la biserică întrevezi războiul duhovnicesc dintre puterile întunericului şi puterile binelui, puterile adevărului, puterile luminii, puterea cea dumnezeiască. Putere care biruie de fiecare dată, dacă ai ochi s-o vezi. Şi asta îţi dă putere, asta îţi dă un ghiont, un bobârnac: „Luptă în continuare, pune-te pe picioare, ridică-te. Ai căzut? Nu-i nimic! Trece!”

Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre iubirea aceasta a lui Dumnezeu care iartă totul, uită totul, acoperă totul… Fiecare dintre noi iubim pe câte cineva…

Oare!? Mi-e teamă că uităm sau ne şi dezvăţăm să iubim. Cred că explozia de sexualitate ne învaţă să nu ne mai iubim.

Dincolo de toate, măcar resimţim că ne lipseşte ceva şi intuim că acel „ceva” e tocmai această iubire, pe care o consumăm, destul de frecvent, în tot felul de surogate. Oare aceasta să fie iubirea pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi? Iubirea faţă de părinţi, ştiu eu, faţă de fraţi, faţă de cei apropiaţi, sau e ceva mai… altceva iubirea dumnezeiască?

Eu sunt fan al iubirii de părinţi, de fraţi, de rude… Există în lumea creştină o abordare fixistă a cuvântului Evangheliei, care spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de toate. Iar noi încercăm să plinim cuvântul acesta neiubindu-ne prea mult nici părinţii, nici fraţii, nici soţia, nici copiii, de teamă ca nu cumva să-i iubim mai mult decât pe Dumnezeu. Şi cred că, astfel, nu numai că nu împlinim porunca Evangheliei, dar lucrăm chiar împotriva ei. Trebuie să-i iubim din toată inima noastră pe mama, pe tata, pe soţie, pe copii, pe verişori, pe prieteni, pe cunoscuţi, pe necunoscuţi şi, peste toate astea, să-L iubim pe Hristos! Dar dragostea de Hristos să nu ne facă să-i iubim mai puţin pe ceilalţi, de teamă ca nu cumva să îi iubesc mai mult decât pe Dumnezeu. Nu, nu! Iubeşte-o pe soţie curat, iubeşte-o din toată inima ta, cu condiţia însă să fie iubire, nu dependenţă pătimaşă…

Hristos se defineşte, cel mai bine, prin iubire, şi de aceea El covârşeşte orice altă iubire a noastră. În acest context, iubirea faţă de ceilalţi, fără a fi altoită sau izvorâtă din Hristos, poate fi iubire autentică?

Acum m-ai întrebat oarecum dacă e autentică iubirea pe care o au, de exemplu, păgânii faţă de copiii lor, nu? Da, cred că e o formă de iubire, nedesăvârşită, dar iu­bi­rea cea adevărată tot de la Dumnezeu vine. Cred că mama care moare de foame în China, fiind ori închi­nă­toa­re la Budha, sau la alte zeităţi şi idoli, ori atee, cred că ea, dacă îşi rupe de la gură ca să-i dea copilului ei hrana de care are nevoie să nu moară, îşi manifestă dragostea atât cât o poate duce. Însă ceea ce e trist e că noi trăim dragostea pentru părinţii şi fraţii noştri ca pe o dragoste egoistă: îmi iubesc mama pentru că mama îmi va lăsa moştenirea cutare, îmi iubesc copilul pentru că el va fi premiant şi mă voi lăuda cu el. Poimâine va fi student, va termina facultatea şi va fi medic, ei, ce tare voi fi eu c-o să fiu tată de doctor, sau tată de preot… E extraordinar! Unii părinţi creştini sunt obsedaţi să-şi facă copiii preoţi, fiicele preotese, ca şi cum toţi ar avea chemarea asta şi, impunându-le să dea la Facultatea de Teologie, nu-i iubesc, nici nu-L iubesc pe Dumnezeu. Pentru că nu toţi copiii au acest talant.

Şi dacă tu, ca părinte, îl forţezi să devină un mic idol la care te închini – Vai, ce copil credincios am! –, mâine-poimâine el va deveni apostat. Şi experienţa de lângă noi ne dovedeşte că aşa stau lucrurile, pentru că tineri fără chemare ajung în seminare sau în facultăţile de teologie şi apoi ajung pe calea păcatului.

Oferta aceasta, „Hristos”, are şi câteva, să le zicem, puncte de greutate foarte concrete. În primul rând este mântuirea. Ce e, de fapt, mântuirea? Sau cum îi explicăm tânărului că Hristos vrea să-l mântuiască? Ce vrea să-i ofere, concret, Hristos?

Îi dă mântuirea. La kilogram!

Asta-i treaba, că noi nu înţelegem că mântuirea o avem în buzunare; suntem nişte belferi din ăştia care dăm mântuire în stânga şi în dreapta, la propriu, nu la figurat. În sensul că mântuirea nu e altceva decât trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu, care e iubire. Dacă noi îl iubim cu adevărat pe cel de lângă noi, noi îi dăm o fărâmă de rai. El vede, sau, mai bine zis, poate vedea în inima noastră, în palma noastră întinsă către el, o fărâmă de rai. Nu ştiu câţi ar fi în stare să respingă o iubire adevărată.

Eu am constatat că, de obicei, tinerii resping învăţăturile moraliste goale, serbede, sterpe, şi n-am prea cunoscut tineri care să refuze iubirea; nu ştiu cine ar putea refuza iubirea cea adevărată, iubirea care nu stă doar în cuvinte sau în acte din astea filantropice, ci iubirea care constă în a te pune pe pâine şi a te da celuilalt să te mănânce.

Ce este Raiul?

Ce e raiul ar trebui să spună cei care au fost în rai.

La întrebarea asta ateii spun că nu se poate răspunde, sau că raiul e o minciună, o iluzie. Numai că am avut sfinţi ai Bisericii care au fost în Rai, au văzut frumuseţile Împărăţiei Cerurilor. Nu numai Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit la al treilea cer, ci şi alţii, care au dat mărturie despre cele pe care le-au auzit sau le-au văzut, şi au spus că frumuseţile vieţii de dincolo nu se pot compara cu frumuseţile vieţii de acum. Sfântul Eufrosin, prăznuit pe 11 septembrie, e unul din cei care au văzut raiul şi au vorbit despre cum e acolo…

Mie mi-e de ajuns să ştiu că iubirea din rai va fi de o mie de ori mai mare decât iubirea pe care o am acum faţă de Hristos, acum faţă de soţie, acum faţă de copii, acum faţă de duhovnic, acum faţă de cei de lângă mine.

Am avut un prieten pe care l-am cunoscut brusc. Era într-o situaţie foarte, foarte grea, a rugat un preot să-mi scrie, preotul mi-a scris şi eu am răspuns preotului: „Spuneţi-i tânărului respectiv că eu sunt fratele lui de cruce; că, deşi nu mă ştie, suntem fraţi de cruce şi cel puţin până va depăşi încercarea respectivă, eu sunt lângă el, umăr lângă umăr”. Şi a fost impresionat tânărul respectiv şi mi-a scris el însuşi şi viaţa lui s-a schimbat foarte puternic din momentul respectiv. Şi m-am gândit: totuşi, ce ciudat! M-am gândit că, dacă n-aş fi avut starea să-i spun că sunt fratele lui de cruce, poate că nu şi-ar fi ieşit din carapacea în care se afla, dar aşa, o fărâmă de dragoste, o unghie, nici cât o unghie de dragoste, l-a pus foarte tare pe gânduri.

Raiul… Am un prieten care face un doctorat despre Împărăţia Cerurilor. Şi s-a dus la unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi ai vremurilor noastre, şi teologul respectiv, francez, i-a spus doar: „E, ce ştim noi ce e dincolo?” Un răspuns mai degrabă agnostic decât apofatic. Răspunsul l-a dezamăgit pe colegul meu care-şi făcea doctoratul despre Rai, pentru că a ajuns la concluzia că, până la urmă, teologul respectiv era bun doar în cărţi. Nu vreau să afirm că cei cu studii înalte ştiu totul despre rai şi despre frumuseţile Împărăţiei, în nici un caz! Dar în acelaşi timp cred că noi trebuie să păşim încă de aici cu un picior în rai…

Ce e dincolo de cărţi e altfel. Şi eu acuma sunt oarecum dincolo de cărţi, suntem într-o discuţie vie şi nu vreau să mă eschivez, să spun că Raiul e ceva ce mie mi-e cu totul străin. Cred că Raiul ne e propriu tuturor creştinilor, cred că în clipa în care ne rugăm lui Hristos şi în clipa în care inima noastră e topită de dragostea lui Hristos gustăm, într-un fel, raiul.

Cele mai mari bucurii pe care le am, aşa, ca om căsătorit – dragostea de copii şi dragostea de soţia mea, chiar dragostea trupească cu soţia mea –, nu pot fi depăşite decât de starea de unire cu Dumnezeu din timpul rugăciunii. E adevărat că dragoste cu soţia poţi să faci în fiecare săptămână, iar mângâierea duhovnicească ţi-o dă Dumnezeu când vrea El, poate de trei ori în toată viaţa! Însă în momentul acela simţi că ceea ce s-a întâmplat atunci covârşeşte orice altă senzaţie.

Spuneai că Raiul face parte din noi.

Nu la propriu. Ar trebui să îl purtăm în sufletele noastre, tot timpul; tot timpul, orice facem, zi de zi, să ne gândim: „Asta mă duce mai aproape de Hristos sau nu?”

…în acelaşi timp, coabităm abitir şi cu iadul…

…din păcate.

Ce este iadul? O sperietoare pentru a-i face pe tineri să se apropie de Hristos?…

Da, de fapt, Dumnezeu, văzând că adevărul nu este destul de eficace pentru a-i călăuzi pe oameni spre mântuire, s-a gândit să-şi teleghideze roboţeii de Sfinţi Părinţi să ne zică poveşti horror cu iadul, cu draci, cu furci, cu bărci… Şi, în cele din urmă, după ce vom muri, ne vom uni cu Acest Dumnezeu, neputincios de a-i duce pe oameni în Rai cu adevărul, şi vom vedea că vom găsi minciună şi pe lumea cealaltă, şi, în cele din urmă, viaţa noastră în rai va fi o viaţă de minciună, o viaţă de compromis, suferinţă şi aşa vom trăi miliarde şi miliarde de ani. Şi care a mai fost învierea noastră, de fapt? Nici una. O astfel de abordare este penibilă…

Iadul e o realitate tot aşa cum realitate este Raiul. A spus clar Mântuitorul că există Rai şi iad şi între ele o prăpastie de netrecut. Nu pot cei din iad să ajungă în Rai. Numai pe unii din iad îi scoate Dumnezeu, pentru rugăciunile Bisericii.

Motovilov, de exemplu, ucenicul Sfântului Serafim de Sarov, n-a crezut că există chinurile iadului aşa cum sunt descrise în literatura bisericească şi a trăit pe propria piele chinurile respective, a simţit viermele cel neadormit care îi tot mânca trupul şi nu termina să mănânce trupul respectiv şi, pe măsură ce viermele mânca, trupul se refăcea la loc, şi tot aşa. Motovilov a simţit, aşadar, aceste chinuri, şi cred că pe lumea cealaltă, la Înviere, păcătoşii or să sufere şi cu trupurile, tot aşa cum drepţii care vor învia în Împărăţia Cerurilor se vor bucura şi cu trupurile de slava lui Dumnezeu.

Pentru mine iadul înseamnă singurătate. Nici nu-mi trebuie o frică de iad mai mare decât frica de singurătate! Cea mai mare pedeapsă pentru păcatele mele – sau poate cea mai mică – ar fi să fiu singur. Iar eu nu vreau să fiu singur! Vreau să fiu cu Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinţii, cu soţia mea, cu copiii, cu prietenii, cu cunoscuţii, cu toţi oamenii. Şi cu duşmanii mei. Am un fix: vreau să fiu în rai cu duşmanii mei. Mă rog pentru ei şi nădăjduiesc că Hristos va primi dacă nu rugăciunile mele, măcar rugăciunile altora pentru aceştia, pentru că se roagă toată Biserica pentru ei, aşa cum se roagă pentru toţi ceilalţi.

Nu te gândeşti că va fi un chin pentru ei să fie cu tine şi acolo?

Păi nu, că… A, ha-ha, pentru că s-ar putea să facă alergie la mine şi în Rai! Nu m-am gândit la asta… Nu, cei care ajung în Rai depăşesc orice bariere de genul acesta. Întrebarea îmi place, iese din şabloanele standard ale unor discuţii dintre jurnalişti şi oameni care vor să dea o mărturie plictisită, bătută în cuie.

Mai există păcat în lumea asta modernă în care trăim?

Nu, nu, păcatul a dispărut. Arătam într-unul din articolele din lucrarea Tinerii şi sexualitatea că păcatele pe care le cunoaşte ca atare societatea modernă sunt: fanatismul religios, lipsa de grijă faţă de problemele mediului înconjurător etc. Curvia, beţia, homosexualitatea, astea sunt trecute cu vederea, astea ne-au intrat în reflex, şi păcătuim cum respirăm. Scria cineva despre un rege cu multe amante, care era într-o stare trupească mai delicată din punct de vedere medical: într-o erecţie continuă. Cam aşa e societatea noastră contemporană! Tot timpul gata să păcătuiască: păcătuieşte, oboseşte, iar se ridică şi păcătuieşte mai departe! O vigoare dată de vrăjmaş, de puterile întunericului; e inexplicabil cum se păcătuieşte cu atâta…

…voluptate.

…voluptate, exact!

Cum îi putem spune tânărului de astăzi că nu are voie să facă una sau alta…

…iar noi facem asta în faţa lui sau cu uşa închisă, sau astfel, încât el oricum află că noi o facem.

…sau din moment ce lui poate nu i se spune nici chiar de către oamenii Bisericii că lucrurile acestea sunt păcate. Ne e destul de cunoscută imaginea tânărului care merge chiar la spovedit, habar nu are că o mulţime din acţiunile sale sunt, cu adevărat, păcate, iar preotul nu prea are vreme să îl lumineze. Iese de la spovedit, revine la spovedit anul următor, iese tot ca acum câţiva ani, şi totul e „în regulă”. Un circuit continuu al păcatului prin omisiune, o ecuaţie rutinieră şi absolut confortabilă.. Tânărului i se mai poate spune şi altceva decât a fost el obişnuit să audă?

Îi lăsăm aşa să meargă pe calea pe care merg, îi încurajăm aşa, ca-n Forrest Gump: „Run, Forrest, aleargă spre păcat cât poţi, că e de bine, o să-L găseşti pe Hristos prin păcatele tale, prin droguri, sex şi celelalte… mândrie, răutate, violenţă, vei găsi Împărăţia Cerurilor”. Asta ar trebui să-i spunem noi? Dacă am face aşa ceva, el va păcătui cu conştiinţa împăcată, iar noi vom fi liniştiţi că nu l-am tulburat pe săracul tânăr.

Eu cred însă că trebuie să fim mai abrupţi şi că trebuie să-l iubim pe tânăr întinzându-i o mână, chit că el ne va scuipa, ne va înjura. Mi-a plăcut că mi-a scris un tânăr un e-mail foarte dur, aşa: „Vă scriu dumneavoastră, care aveţi răspuns la toate problemele tinerilor, faceţi pe deşteptul etc…” Era foarte arogant. Şi eu i-am răspuns. „Uite care-i treaba – zic –, masa de cititori care mă laudă, ăştia cunosc un Danion fals. Tu ai pus degetul pe rană, sunt aşa cum zici tu”. Şi după câteva zile îmi scrie: „Vreau să vă iau model…” Adică pe el l-a şocat faptul că n-am căutat să mă apăr, să mă dezvinovăţesc… Trebuie să-i lăsăm să ne şi scuipe puţin. Noi nu vrem să plătim preţul ăsta al scuipatului, noi vrem să ne laude toţi, să ne aplaude: „Vai, ce credincios e! Ce credincios bun, aşa, un om deosebit, merge pe calea lui Dumnezeu, uite!…“ Cum se zice despre câte unul că acela calcă a preot, aşa să se zică şi de noi: „Ăsta calcă a creştin”, şi lumea să ne aprecieze pentru chestia asta. Ei, nu! Dacă lumea ne apreciază, e ceva bolnav. Că lumea asta păcătoasă n-are cum să ne aprecieze dacă noi chiar am călca a creştini. Numai să vadă ceilalţi iubirea noastră adevărată, iubirea jertfelnică.

Mă tot gândesc la textul acesta, apropo de ce ceea ce discutăm: „Dacă aţi fi fost din lume, lumea v-ar fi iubit”. Şi la toată acea apologie a suferinţei pentru Hristos. De ce, urmându-L pe Hristos, suntem sortiţi victimizării, suferinţei? Ne vrea Hristos să suferim pe lumea aceasta?

Trebuie să fim realişti şi să vedem că sunt unii care sunt obsedaţi de suferinţă şi parcă caută să fie prigoniţi de ceilalţi – că ei nu pot să ducă o viaţă creştină dacă nu sunt prigoniţi –, simt o nevoie permanentă în a-şi linişti con­ştiinţa că sunt prigoniţi, deci sunt ai lui Hristos. Sunt unii care transformă frumuseţea credinţei creştine într-o sumă de nu-uri şi de interdicţii, de legi pe care numai ei le împlinesc, şi aşa, fiind efectiv ridicoli, nu fac altceva decât să fie batjocoriţi de ceilalţi şi atunci se consideră eroi ai lui Hristos.

Îşi creează situaţii de genul ăsta.

Exact, exact! Caută neapărat un martiriu dintr-ăsta, dar dacă ar trebui să dea o mărturie mucenicească, ar fugi. Găsim în Vieţile Sfinţilor un ucenic care voia să dea mărturie mucenicească, stareţul îi spune că nu e pregătit, şi când ia bătaie, ca să vadă că nu rabdă suferinţa, după câteva lovituri e gata să se lepede şi de Hristos.

Lăsând la o parte lucrul ăsta, totuşi, nu vreau să am un triumfalism mincinos şi să zic: „Ce senină e viaţa noastră creştină şi ce mult ne iubesc ceilalţi!” Ceilalţi nu ne iubesc. Pentru că noi, prin viaţa noastră, fără să-i batem la cap, le spunem: „Sunteţi eretici, sunteţi păgâni, sunteţi înşelaţi, sunteţi păcătoşi!”, numai prin faptul că noi trăim după cuvântul lui Hristos şi că Îl purtăm pe Hristos în inimile noastre, pe ei îi zgândără, îi supără. Când un homosexual vede o familie, soţ / soţie, căsătoriţi, cu copii, care dau mărturie că aşa a lăsat Dumnezeu să fie viaţa, ca bărbatul să-şi ia femeia sa, pe el îi zgândără treaba asta! Numai prin afirmarea faptului că Dumnezeu a zis: „Bărbatul să se unească cu femeia, nu cu bărbatul”. Această societate devine neo-păgână şi în mod implicit îi va pri­goni pe creştini. Credinţa creştină nu poate să fie în armonie cu păgânismul. Nici măcar cu erezia – vedem istoria Bise­ricii: ereticii i-au prigonit pe creştini. Ereticii icono­claşti s-au ridicat asupra mărturisitorilor noştri. În prigoa­na iconoclastă, ereticii îi forţau pe creştini să primească împărtăşania eretică, turnându-le-o cu forţa în gură.

Or, tot aşa, societatea noastră neo-păgână va deveni şi neo-prigonitoare. Prigoana se leagă firesc de mărturisirea unei credinţe mincinoase. Nu se poate să fie iubitoare de creştini o societate urâtoare de Hristos. Aşa zicea părintele Seraphim Rose: „Dacă Hristos ar merge pe stradă în zilele noastre, ori L-ar răstigni a doua oară, ori L-ar interna într-un spital de nebuni”.

Ce este Biserica? De ce mereu se bagă în treburile noastre, ne strică viaţa noastră, a tinerilor.

O fiinţă băgăcioasă, care nu ne lasă în pace… Bună întrebare! De obicei, e pusă în acelaşi stil în care întrebăm: „Unde e Insula Hawaii? Ce înseamnă vulcan noroios? Cât de departe e planeta Marte?” Adică întrebăm aşa, ca să ne aflăm în treabă. Sau cum se miră copilul mic când vede că i-au apărut bube, că are cine ştie ce erupţie şi vrea să se scarpine, îl enervează… Cam aşa e şi cu Biserica!

De ce nu ne lasă în pace? Biserica nu ne lasă în pace pentru că are nevoie de sclavi, are nevoie de fonduri, popii trebuie să-şi cumpere ultimul tip de maşină, trebuie să-şi ia toate accesoriile cu putinţă la telefoanele mobile…

Noi trebuie să ne vindem cărţile…

Noi să ne vindem cărţile, exact! Ca şi cum nu am conta decât noi înşine… Şi privim totul la nivel omenesc. Nici măcar omenesc! La nivelul la care vrea diavolul să le privim. Biserica este Trupul lui Hristos, este Mireasa lui Hristos. Azi au fost Sfinţii Trei Ierarhi la biserică, şi tânărul care predica, un student teolog care a predicat la biserica Paraclisul Facultăţii de Teologie, a reprodus un citat din filosoful păgân Libanius, dascălul Sfântului Ioan Gură de Aur, care a zis: „O, ce femei devotate au creştinii!” Numai că tânărul, din neatenţie, a reprodus: „O, ce femei au creştinii!” – la nivelul de admiraţie la care sunt admirate modelele… A stârnit râsete prin biserică. „O, ce soţie are Hristos!” – aş putea spune eu, pentru că Biserica este Mireasa lui Hristos. Şi chiar dacă unii vor râde, dau mărturie ca fiu, ca firimitură a acestei Biserici, că e un lucru minunat să fii în Biserică!

Ce e Biserica pentru tine?

Ce e Biserica pentru mine? Biserica nu ca şi clădire, Biserica – trup al lui Hristos. Şi în casa mea sunt în Biserică. Laurenţiu Dumitru mi-a luat un interviu care a avut titlul Hristos poate sta şi în sufrageria noastră. Adică şi sufrageria de la noi din casă poate să fie locul în care Se manifestă Biserica lui Hristos prin noi, care suntem fii ai Bisericii. Numai că noi vrem să fie Biserica doar în biserică, doar acolo unde mergem duminica două-trei ore, sau jumătate de oră, eventual, dacă ne grăbim să prindem filmul care se termină la 1 şi jumate, şi casa să fie casă, adică să ne destrăbălăm cât vrem, să păcătuim cât vrem, că suntem liberi, după ce ne-am luat porţia de duhovnicie.

Biserica… În viaţa mea există câteva poveşti. Biserica este o poveste. M-am îndrăgostit de ea. E ceva, aşa, ce nu poate fi descris în cuvinte, nu pentru că sunt handicapat, nici pentru că vocabularul meu nu depăşeşte 700 de cuvinte, ci pentru că e pur şi simplu ceva foarte frumos, cu adevărat Trupul lui Hristos! Adică Hristos e viu în Biserică, e Capul Bisericii.

Şi totuşi oamenii fug de Biserică…

Oamenii fug de Biserica-instituţie. Un părinte, Filothei Faros, a scris o carte: Biserica – mântuire şi scandal. Pentru că unii confundă Biserica-instituţie, care eşuează uneori – prin acei fii implicaţi în tot felul de scandaluri sociale, în fraude economice, în cine ştie ce scandaluri sexuale, în afaceri cu droguri etc. –, cu Biserica Trup al lui Hristos.

Dar prin Biserica-instituţie nu eşuează Biserica, ci eşuează unii fii ai ei, care sunt liberi. Eu nu cred că ar trebui să fim îngrijoraţi că preoţii păcătuiesc, mai exact că unii preoţi – nu toţi – păcătuiesc. Păcătuiesc mulţi dacă ne luăm doar după ce prezintă mass-media.

Ce rost are să prezinte mass-media viaţa de sfinţenie a părintelui Cleopa? Mass-media a prezentat viaţa părintelui Cleopa accidental, numai ca să sporească vânzarea unor ziare sau audienţa unei emisiuni, şi atâta tot!

Mass-media nu este interesată de ce propovăduieşte cu adevărat părintele Cleopa, care era radical, spre exemplu, împotriva efectelor negative ale hipnotizării prin televizor.

E firesc ca mass-media să prezinte zece cazuri de preoţi păcătoşi şi două cazuri de preoţi sfinţi. Asta nu înseamnă că sunt de cinci ori mai mulţi preoţi păcătoşi. Repet, deşi există totuşi unii preoţi care păcătuiesc, lucrul acesta nu trebuie să ne sperie. Trebuie să-l vedem tot ca pe o dovadă de dragoste a lui Dumnezeu, Care respectă libertatea pe care i-a dăruit-o omului.

S-ar putea să fie greşită ideea pe care o susţin, n‑am mai găsit-o în altă parte, dar îndrăznesc să afirm că pe mine mă bucură faptul că Hristos îi lasă pe diaconi, pe preoţi, pe episcopi şi pe patriarhi liberi, că nu le calcă în picioare libertatea. Ar însemna că, în momentul în care cineva primeşte hirotonia întru diacon, sau preot sau episcop, în momentul acela a încetat să fie om. Şi devine un slujitor infailibil al lui Dumnezeu, adică un slujitor care nu poate greşi, ceea ce este o utopie.

Cum cred catolicii că papa e infailibil. O minciună gogonată! Infailibil nu e nimeni decât Dumnezeu, şi infailibilă e Biserica, prin harul Duhului Sfânt, Care o luminează la Sfintele Sinoade Ecumenice.

Dar aşa, sinoadele locale pot greşi, poate greşi Sinodul Bisericii Române, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe… De-a lungul isto­riei găsim exemple de sinoade tâlhăreşti, care au angrenat mulţime de ierarhi. Nu contează mulţimea ierarhilor la vreme de erezie. Contează că Hristos rânduieşte ca dreapta credinţă să fie păstrată, să fie mărturisită, chiar dacă există aceste pricini de sminteală în cler. Oamenii trebuie să depăşească această ispită… E un impediment pentru a deveni creştin păcatul pe care-l fac preoţii. Dar trebuie să avem putinţa de a trece peste acest hop şi o să luăm cununa. Eu nu zic că e uşor să nu te sminteşti de păcatele clerului. Ba zic că e foarte greu! Dar nu zic că e uşor nici să fii creştin. Zic că e şi mai greu!

Între atâtea alte oferte ale lumii contemporane, mai suscită interes, mai e actual, se mai menţine „pe piaţă” mesajul creştin?

S-ar putea ca ceea ce spun eu să intre în contradicţie cu discursul standard din anumite parohii, cum că tinerii din ziua de azi sunt atât de plini de păcate, încât nu mai calcă pe la biserică. Cred – şi nu vreau să acuz pe nimeni – că preotul care nu are în biserică deloc tineri poartă el însuşi o anumită parte din vină. Nu se poate ca în toată parohia să nu fi fost cinci tineri iubitori de Hristos, trei tineri, sau măcar un tânăr! Şi cred că părintele respectiv dă cu barda în tineri pentru că, de fapt, n-a fost el în stare să-i aducă în biserică. Cum se face că în biserica de lângă el sunt zece tineri sau cincisprezece tineri? Până la urmă, totul ţine de disponibilitatea preotului de a-şi apropia tinerii şi de a face vandabil mesajul creştin.

Eu am fost şi sunt uimit de cât de uşor îşi pot schimba viaţa tinerii. Eu îi cunosc doar pe unii, cei care şi-au schimbat viaţa prin cărţile mele, pentru că mi-au scris, mi-au cerut sfatul, una-alta. Mă bucură mulţi care doar simt nevoia să-mi mulţumească şi atâta tot. Şi după luni de zile sau ani de zile, când mai corespondez cu ei, îmi spun că au rămas în Biserică şi sunt fii ai Bisericii.

Un preot, şocat de faptul că spuneam că tinerii au disponibilitate pentru viaţa duhovnicească, mi-a zis: „Eee, se convertesc şi cine ştie cât timp rămân în Biserică?!” Ei bine, sunt unii care-mi scriu după ani de zile, şi au rămas în Biserică, şi asta arată că Dumnezeu e şi pentru tineri. Hristos nu e o ofertă doar pentru 60-69 de ani, sau 70-100 de ani, cei mai mulţi mor până să atingă şaptezeci de ani.

Adică Hristos nu are termen de garanţie, nu Se depreciază…

Hristos este o ofertă pentru toţi. De când s-au născut, de când au primit Taina Botezului, sunt chemaţi la mântuire, până pe patul de moarte.

Ce este împlinirea în Hristos?

Greu de zis! Cred că o mie de tineri creştini se împlinesc într-o mie de feluri diferite. Să nu mai poţi de bucurie, să nu mai poţi de linişte, să nu mai poţi de recunoştinţă, de mulţumire, de… Cum e când dai un examen şi ai luat examenul respectiv? Te bucuri foarte tare. Vrei să ocupi un post, un loc de muncă, dai un examen, l-ai luat, te bucuri foarte mult. Ei, în Biserică te bucuri foarte mult că Dumnezeu te iubeşte, te bucuri foarte mult că Hristos vrea mântuirea ta, oricât ai fi de rău, de egoist, de zgârcit! Totul e să-ţi dai seama că eşti şi te poţi schimba. Eu cred că cel mai mare fariseu, cel mai făţarnic om se poate schimba, dacă vrea să se schimbe.

Cât de liber eşti, când eşti atât de dependent de Hristos?

Cred că abia atunci eşti liber. E mult de spus. Eu am cunoscut şi experienţa păcatului, şi am fost şi teribilist. La un moment dat, eram prin clasa a şaptea, umblam pe stradă având în ureche o cruce cu Hristos răstignit, dansam pe stradă, mi se părea că fac chestii extraordinare, sau în liceu, cu blugii rupţi, cu catarame, cu lanţ de barcă la pantaloni… Mi se părea că sunt absolut ieşit din comun. Ei, chestiile astea sunt ieftine până la urmă, nu lasă în suflet ceva frumos, lasă o nemulţumire.

Când văd o fată că îşi pune încă un cercel în ureche şi încă unul în buric şi încă unul pe unde şi-o mai pune, înţeleg că indirect ea dă mărturie că e adevărată credinţa creştină. Cum? Simplu: arată că, după ce şi-a pus al cin­ci­lea cercel în ureche, tot n-a fost mulţumită; şi l-a pus pe al şaselea, după aia pe al şaptelea, şi-şi bagă şi în buric şi pe unde îşi mai bagă câte un cercel. Ea nu e mulţumită de faptul că şi-a bat­jocorit trupul. Ea şi-l deformează şi caută împlinirea acolo unde nu o poate găsi. Şi ea îmi arată mie că e bine că mă mulţumesc cu cuminţenia ortodoxă, care nu e sterilă deloc, nu e plictisitoare deloc. În Hristos guşti adevărata libertate!

Am discutat despre aceste atu-uri sau caracteristici ale ofertei mari, Hristos. Să trasăm acum tipul de profil pe care-l propune Biserica pentru viaţa în Hristos.

Da… Fata să fie blondă, cu ochii albaştri, 95-75-93, să cunoască trei limbi străine şi să ştie să lucreze pe calculator.

Sigur să fie blondă?

Ei, acuma… Înseamnă că la judecată e simplu: eşti blondă, te-ai mântuit; nu eşti blondă, nu te-ai mântuit! Asta o spun ca să iau într-un fel apărarea blondelor, care sunt prea luate peste picior peste tot şi-n orice ocazii şi, de fapt, unii tineri exploatează aşa-zisa prostie a blondelor tocmai pentru a profita de ele sexual şi pentru a le transforma în unelte de provocat plăcerea. Ei bine, Biserica n-are un model standard la nivelul ăsta. Modelul de om pe care-l propune Biserica e al omului care-i cu adevărat stăpân pe sine însuşi, e al omului care iubeşte fără ca iubirea lui să rănească, e al omului care iubeşte fără ca iubirea lui să se termine.

Mie mi s-ar părea imposibil să-mi iubesc soţia ştiind că peste 50 de ani dragostea noastră va muri şi că, dacă eu o să mor, dragostea noastră o să moară şi ea. Eu o iubesc pe soţia mea şi cred lui Hristos că, dacă voi ajunge în Rai, o s-o iubesc pe soţia mea miliarde şi miliarde de ani, că dragostea aceasta nu are sfârşit. E o melodie adaptată de maneliştii noştri care are textul: „Dragoste fără sfârşit, este tot ce mi-am dorit”. Pe cât de puerilă pare ideea aceasta în maneaua respectivă, pe atât de reală e! Omul vrea dragostea fără sfârşit, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Asta ne oferă Biserica: şansa de a avea tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte!

La o conferinţă am întrebat în glumă : „Ştiţi care este tipul de soldat universal pe care-l propune Biserica?” „Nu”, au răspuns cei din sală. „Este tânăra din faţă.” Şi am arătat cu degetul o femeie la vreo 60-65 de ani, o femeie care e plină de energie, zici că a băut spirt, nu se potoleşte, tot timpul să facă ceva, să dreagă ceva. Am fost găzduit la ea acasă după o conferinţă şi am văzut câtă energie are, cât de activă e; când e de biserică – biserică, rugăciune, nevoinţă; când e de gătit, una-alta, se pricepe foarte bine. E oţelul optim produs de Biserica lui Hristos.

Cred că Biserica ne face tineri. Între cei mai tineri oameni pe care i-am văzut au fost oamenii duhovniceşti; eu sunt îndrăgostit de părintele Iustin Pârvu, de părintele Arsenie Papacioc, de părintele Iulian de la Prodromu, de părintele Teofil de la Slănic, care-s nişte oameni foarte tineri, oameni care ştiu să zâmbească, care au o seninătate extraordinară, pe care puştoaicele din discoteci nu o au, au pierdut-o.

Cum să-şi petreacă timpul liber tinerii care se apropie de Hristos? Cu ce să şi-l umple?

Asta e una din cele mai grele întrebări care mi se pun. Şi nu mă pricep să răspund şi, mai ales, nu cred că există o reţetă standard de petrecut timpul liber. Pentru că fiecare om are sensibilitatea lui, are delicateţea lui, nu poţi să-i iei pe toţi şi să-i pui aşa, la grămadă: „Voi faceţi aşa, alergaţi aşa, vă duceţi în parc aşa…”

Cred că-i foarte important să ştim să recuperăm sportul. Părintele Porfirie, marele făcător de minuni din Grecia secolului XX, fiind bolnav, mergea pe bicicletă medicală. Le recomanda tinerilor să meargă la schi, la călărie, deşi unii consideră călăria ca un sport extrem. De ce e nevoie de sport? Pentru că noi trăim într-o societate radical diferită de lumea Bizanţului, în care oamenii făceau efort fizic foarte mult.

Noi stăm foarte mult în casă, la calculator, la birou, şi efortul pe care-l facem e mai mult cu mintea decât cu trupul sau, dacă e cu trupul, se bagatelizează, într-un fel. Femeia care vinde pâine nu se poate spune că are o condiţie fizică deosebită.

Cred că există un dezechilibru între starea sufle­tească şi starea fizică a noastră, şi cred că, dacă neglijăm sănătatea trupească, vom ajunge peste cinci ani apăsaţi de boli şi poate peste zece ani în discotecă, supăraţi că nu am fost în stare să ne găsim un prieten, o prietenă, pentru întemeierea unei familii în altă parte.

Poate ar fi fost mai comod să răspunzi cu reţeta aceea standard: metanii, acatiste, pentru a înlocui celelalte lucruri ale tinereţii.

Da, numai că nu fac parte din timpul liber! Acuma, ce înţelegem prin timp liber? Pentru mine, ca­no­nul de rugăciune nu e un timp liber, e un timp de activitate foarte intensă. E adevărat că pentru o viziune standard a timpului liber, timpul liber e când nu faci nimic din ceea ce eşti obligat pentru şcoală, facultate, treburile casei etc., şi atunci, şi canonul ar intra în timpul liber, cititul ar intra în timpul liber… În măsura în care oamenii de azi uită să citească şi preferă să se informeze numai din filme sau de la televizor, recomand cititul cu toată încrederea.

Ce-ţi spune sintagma prietenie versus gaşcă?

Nu ştiu în ce măsură sunt de acord cu ea. Pentru mine, într-un fel, prietenii mei creştini sunt gaşca mea. Cuvântul gaşcă are sens negativ, de obicei. Gaşcă – ce te îndeamnă la păcat, la beţie, la alcool, la fumat –, dar pentru un tânăr, gaşca e mediul în care se simte sprijinit, încurajat, în care nu e singur. Şi eu cred că într-un fel trebuie să înţelegem că tânărul are nevoie de unitatea pe care o găseşte în gaşcă. Noi, din păcate, ajungem în Biserică şi n-avem sinceritatea relaţiei pe care o au cei care duc viaţă de păcat şi au găştile lor. Mi-au scris mai mulţi tineri că n-au găsit între prietenii de la biserică, de la ASCOR, de la asociaţiile religioase, sinceritatea şi unitatea pe care o găseau când trăiau în păcat. Mi-au scris cu durere. Nu-i nimic, mai căutaţi, mai săpaţi şi o să găsiţi! le spun eu. E foarte greu să găseşti prieteni. Dacă pe cei din gaşca standard îi uneşte păcatul şi patimile, pe cei din Biserică îi uneşte Hristos şi, în acelaşi timp, îi luptă vrăjmaşul şi patimile. Şi de asta e atât de greu să se sudeze uneori.

Am văzut părţile bune ale ofertei.

Oare!? Am văzut doar câteva din părţile bune ale ofertei. Oferta e extraordinară. Spunea la un moment dat părintele Porfirie despre părintele Paisie Aghioritul: „Dacă ar fi fost părintele Paisie aici, i-ar fi convertit pe toţi oamenii aceştia”. Pentru că părintele Porfirie se smerea şi spunea că părintele Paisie avea mai mult lipici.

Din vorbele mele se poate cunoaşte o ofertă incompletă prezentată de un vânzător nepriceput. Dacă aveam diplomă în sensul acesta, adică dacă eram cu adevărat un om duhovnicesc, oferta prezentată de mine era mult mai variată, mai vie, mai atrăgătoare. Aceasta am prezentat-o după nepriceperea mea. Sper însă ca tocmai din nepriceperea mea unii să înţeleagă de fapt cât de bună e marfa.

După cum s-au trasat liniile directoare ale acestei oferte, pe cine interesează mai mult va căuta în continuare. Voiam să te întreb: orice ofertă are şi efecte colaterale negative. Cum stăm la acest capitol în cazul ofertei noastre?

Victime colaterale…

Victime colaterale. Ce victime face această ofertă?

Din păcate face şi victime, dar nu din cauză că marfa e expirată, ci din cauză că medicamentul e luat în cantitate prea mare sau prea mică, şi e ineficient. Există atâta crispare la oamenii din Biserică, atâta făţărnicie!… Diavolul, când a făcut dintr-un creştin un făţarnic, a biruit. Pentru că respectivul creştin va fi un mădular viu al instituţiei făţărniciei. Şi poate persoana respectivă să repete pe dinafară citate din Sfinţii Părinţi, din Sfânta Scriptură…

Eu am ajuns chiar în extrema cealaltă. Văzându-i pe unii cum învaţă Noul şi Vechiul Testament pe dinafară, dând citate memorate cu referinţe exacte – Marcu 13, 4 sau Luca 17, 25… –, am încercat să nu învăţ aproape deloc, tocmai ca să nu ajung ca şi ei. Îmi pare rău că nu ştiu să reproduc şi citate pe dinafară, cu numărul capitolului şi al versetului, cum fac de obicei sectanţii. Am preferat însă să abordez altfel credinţa creştină.

În ce măsură viaţa aceasta în Hristos îl sufocă pe om? Sau îl plictiseşte?

Definitiv! Definitiv, total şi irevocabil. Mai exact, sufocă păcatul în care trăieşte omul. De fapt, irevocabil – irevocabil pentru cel care rămâne pe baricade până la sfârşitul vieţii sale. Căderi avem. Am citit la Sfântul Ioan Gură de Aur un cuvânt: „Abia după ce ne lepădăm de două-trei ori de Hristos începem să-L iubim cu adevărat!” Era vorba de lepădările pe care le facem prin păcate, prin făţărnicie, răutate, minciună, sau alte păcate mai mari. Oferta pare sufocantă, dar nu e deloc aşa. Mi-a scris un tânăr care s-a apropiat de Biserică: „Abia acum am înţeles că Dumnezeu îl iubeşte pe om mai mult decât se iubeşte omul pe sine însuşi”. Or, iată o mărturie că oferta aceasta nu numai că nu sufocă, ci dimpotrivă, eliberează.

Trăgând linia bilanţului, merită să-ţi pui viaţa în slujba lui Hristos? Să-ţi trăieşti viaţa în Hristos?

Să zicem acuma că tu eşti un om care lucrează la o revistă de muzică hip-hop şi mă întrebi pe mine, care sunt solist hip-hop. Şi eu o să-ţi spun: „Nu, nu asculta hip-hop, ascultă numai rock, că aia e muzică adevărată, asta e un jeg!” şi tot aşa. Evident, tu te-ai supăra, n-ai publica interviul şi întâlnirile noastre ar rămâne fără efect. Eu acuma n-o să-ţi zic din reflex: „Da, merită, vino! cum zic sectanţii, care sunt atât de agasanţi. Veniţi la Hristos! Medicamentul, viaţa…” şi atât de tare trâmbiţează, că te plictisesc. Eu nu-mi explic cum anume…

Publicitate agresivă…

… da, exact, exact! Asta e, o publicitate agresivă, care are efect invers. Şi oamenii trag concluzia că Hristos e un gunoi care, dacă nu-i lătrat la toate intersecţiile, înseamnă că nu-i valabil. Nu, Hristos e altceva! Pe de altă parte, Hristos trebuie mărturisit şi la colţ de stradă, cred asta! Cred că, din păcate, sectanţii ne-au furat şi colţul străzii, şi blocurile, şi maidanul. Încearcă să recupereze toate celelalte teritorii. Lumea-i făcută de Dumnezeu şi toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, sunt chemaţi la credinţa cea adevărată, la Ortodoxie. Cred că noi ne lenevim să dăm mărturia noastră şi atunci ne cotropesc ceilalţi şi promovează un mesaj virusat, care-i îndepărtează pe oameni de Dumnezeu. Merită să alegi calea creştină, merită, merită, merită! Merită să fii al lui Hristos, merită să faci această alegere, merită să te lupţi, merită să fii în genunchi, să te târăşti uneori, să-ţi fie foarte, foarte greu, să te simţi călcat în picioare de ceilalţi, că nu mai aer, să simţi că nu mai rezişti, că eşti ca un naufragiat pe o insulă, şi totuşi să nădăjduieşti: „Totuşi, Dumnezeu nu mă va lăsa!” Şi dacă va fi aşa până la urmă, o să vină şi viaţa de dincolo, o să vină şi Împărăţia Cerurilor.

O întrebare pentru Hristos: „Merită să-ţi dai viaţa pentru om?”

La întrebarea aceasta nu poate răspunde decât Hristos. Şi la întrebarea aceasta, Hristos a şi răspuns deja. Unde? Pe Cruce.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s