Capriciile timpului şi “arta” de a ghici viitorul

Posted: Noiembrie 3, 2008 in Articole, Inselari
Etichete:, , , , ,



“Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii, căci urâciune este înaintea lui Dumnezeu tot cel ce face acestea” (Deut. 8, 10 – 12).

Unul dintre subiectele de mare succes pentru mass-me­dia este cel legat de “profeţiile” sau premoniţiile care se împli­nesc, s-au împlinit sau urmează să se împlinească. Astfel de eve­ni­mente se bucură de o largă difuzare şi constituie una dintre cele mai aprinse teme de discuţie.
Atitudinea negativă faţă de posibilitatea acestor in­cursi­uni în viitor numai pentru că Biserica consideră ghi­ci­tul viitorului o formă de vrăjitorie dovedeşte ori o cre­dinţă nestrămu­tată în învăţăturile ei, ori o formă de habot­nicie. Marea majori­tate a creştinilor zilelor noastre în­cearcă să îşi găsească noi repere după care să armo­ni­ze­ze ceea ce li se pare adevărat în învăţăturile bisericeşti cu ceea ce li se pare demn de luat în serios din oferta de noutăţi spirituale; şi împlinirea unor astfel de “profeţii” li se pare un argument favorabil acestei atitudini sincretice.


Nu putea să lipsească din arsenalul ghicitorilor tendinţa de a argumenta propriile practici cu citate din Sfânta Scrip­tură. Unul din exemplele cel mai des invocate este cel al proorocului Daniel, despre care se susţine că ar fi fost chiar conducătorul vrăjitorilor babilonieni. Faptul că Na­bucudonosor l-a pus pe sfântul prooroc “căpetenie peste toţi înţelepţii Babilonului” (Dan. 2, 49) s-a datorat tocmai darului cu care acesta a fost înzestrat de Dum­ne­zeu şi nu formelor de ghicit cărora le fusese vădită ne­pu­tin­ţa (“taina pe care vrea să o afle regele nu pot s-o facă cunoscută lui nici înţelepţii, nici prezicătorii, nici ghicito­rii, nici vrăjitorii, nici cititorii în stele…” Dan. 2, 27)
Încercăm să cunoaştem mai bine acest domeniu atât de alunecos al ghicirii viitorului, domeniu prin care “pre­zicătorii” şi “ghicitorii” îi îndepărtează pe oa­meni de lumina Bisericii. Înainte de toate vom aminti câteva dintre premoniţiile cele mai cunoscute, considerate clasice de către experţii în parapsihologie:
– asasinarea Preşedintelui Lincoln în aprilie 1865: cu câteva zile înainte de a muri, Abraham Lincoln a măr­tu­ri­sit prietenilor pe care i-a invitat la cină că a visat o gardă militară dând onorul în faţa unui catafalc deschis, aflat în salonul de est al Casei Albe. La mai puţin de o lună pre­şe­dintele a fost împuş­cat, şi trupul său neînsufleţit a fost aşe­zat chiar în Salonul de Est. Crima fusese “prevăzută” şi de celebrul subiect Daniel Dunglas Home, care a ghicit cu ajutorul magicului glob de cris­tal tristul sfârşit al preşedintelui;
– în anul 1874 un “clarvăzător” i-a prezis lui Mau­rice Berteaux, un tânăr funcţionar de bancă, faptul că va ajun­ge bogat şi celebru, dar că va muri ca general de armată ucis de o maşină zburătoare (premoniţia fusese făcută cu 29 de ani înaintea efectuării primului zbor cu avionul). Ber­teaux a ajuns în cele din urmă general şi a murit când un avion s-a prăbuşit accidental asupra sa;
– în testamentul lui Grigori Rasputin, care fusese ucis din ordinul aristocraţiei ruse la sfârşitul lunii decem­brie a anului 1916, acesta scria că are o presimţire că va fi ucis înainte de începutul anului 1917. El îi scria ţarului că dacă va fi ucis de ţărani, atunci ţarul va mai domni în li­nişte vreme îndelungată; dar dacă va fi ucis de aristocraţi atunci toate rudele ţarului mai aveau de trăit cel mult doi ani. Membrii familiei ţariste şi-au pierdut viaţa în sur­ghiun în anul 1918;
– un reprezentant al unei societăţi de transporturi na­vale, B. Morris, a visat în timpul unei călătorii cu va­porul că va fi rănit de o schijă din lovitura de tun trasă cu ocazia ajungerii vasului la destinaţie. Speriat de vis, el i-a ordo­nat căpitanului vasului să amâne comanda loviturii de tun până ce el s-ar fi retras într-un loc sigur. Până să se ascundă, o muscă s-a aşezat pe nasul căpitanului şi acesta a încercat să o alunge. Dar mişca­rea mâinii sale a fost confundată cu comanda tragerii cu tunul. Morris a fost lovit atât de grav de o schijă încât peste câteva zile a decedat;
– încă din anul 1956 o revistă americană a publicat premoniţia mediumului Jeane Dixon care a afirmat că ale­gerile pentru preşedinţie vor fi câştigate de un demo­crat care va fi asasinat în cursul mandatului. În anul 1963, cu câteva săptămâni înaintea crimei din Dallas, Jean Dixon a încercat să îl oprească pe preşedintele Kennedy să plece în sud. Dar deşi fusese atenţionat că va fi ucis (chiar şi de alţi mediumi), acesta a ignorat “premoniţiile” şi a fost îm­puşcat (cf. [46; 137]);
Iată câteva întâmplări care sporesc dorinţa de a cu­noaşte viitorul, întâmplări al căror impact a fost foarte mare. Mai poate nega cineva faptul că lui Kennedy i-a fost prevăzută moartea? Mai poate vreun om cu mintea întreagă să facă abstracţie de astfel de incursiuni în timp? Şi, dacă aceste premoniţii sunt a­devărate, în numele cărui alt “adevăr” trebuie să le ignorăm? Înainte de a răspunde acestei întrebări vom face câteva precizări.
Oamenii se află într-o relaţie foarte agresivă cu timpul şi cu viaţa însăşi. Aceasta datorită concepţiei că viaţa poa­te aduce întâmplări nedorite, poate aduce diferite ghinioa­ne. Omul care nu mai înţelege timpul ca un inter­val în care Dumnezeu îl creşte din punct de vedere du­hovnicesc nu va şovăi să cerceteze ce surprize îl aşteaptă. Dacă viaţa nu mai este înţeleasă ca dar dumnezeiesc, atunci spiritul de conservare îşi spune cuvântul. Dorinţa omului de a cu­noaş­te viitorul devine justificată. Dar posi­bilitatea cu­noaşterii viitorului implică automat alterarea caracterului pedagogic al încercărilor pe care Dumnezeu le trimite folosindu-se de timp.
Unul dintre motivele pentru care oamenii caută să cu­noască viitorul este tocmai o greşită înţelegere a neca­zu­ri­lor: câtă vreme necazurile sunt întâmplătoare, câtă vreme nu au nici un rost şi singurul lor efect este în­tristarea, atunci lupta pentru a scăpa de necazuri este justificată.
Sfânta Scriptură ne învaţă că necazurile prin care tre­cem nu sunt întâmplătoare, că rostul acestor încercări tri­mise de Dum­ne­zeu este de curăţare a sufletului ome­nesc plin de patimi, de conştientizare a neputinţei firii şi a ne­voii de ocrotire dumnezeiască sau, în anumite cazuri, de pedepsire a unor păcate.
Viaţa seamănă într-un fel cu un examen permanent. Dacă ştim dinainte ce subiect vom avea de prezentat, atunci l-am învăţa numai pe acela şi cunoştinţele noastre ar fi foarte reduse. Dumnezeu vrea ca, la examenul vieţii, toţi să obţinem note mari. De aceea El nu ne îngăduie să pă­trundem în tainele viito­rului.
Biserica a condamnat nu numai astrologia, ci toate for­mele de ghicire a viitorului. Nimeni în afară de Dum­ne­zeu nu poate şti viitorul. Atunci cum se face că în atâtea ca­zuri premo­ni­ţiile s-au adeverit? Cum despre asasinarea lui Kennedy, de exemplu, au mai ştiut şi alţii în afară de Dumnezeu?
Răspunsul pe care îl dă Biserica este simplu: toate “pro­feţiile” făcute prin mediumi, toate cazurile în care vii­torul a coincis cu ceea ce se ghicise mai înainte prin di­fe­rite metode, nu sunt altceva decât iscusite lucrări ale amă­gi­torului. Este adevărat că Biserica poate să pară, şi de a­ceas­tă dată, supusă unor concepţii retrograde. Dar, ca în cazul fiecărei rătăciri de natură spirituală, trebuie repetat că a alege calea mântuirii nu înseamnă doar a accepta că Hristos este Fiul lui Dumnezeu venit în lume pentru mân­tuirea oamenilor; înseamnă a accepta şi că drumul spre Împărăţie presupune purtarea crucii, nu te afli pe acest drum dacă nu crezi că învăţăturile Bisericii sunt adevărate.
Răspunsul pe care îl dă Biserica în problema pre­vederii viitorului nu este un răspuns pripit, ci este un răspuns cu rădă­cini adânc înfipte în Sfânta Tradiţie. Întreaga Tradiţie afirmă că, deşi diavolul nu cunoaşte viitorul, poate să in­su­fle oamenilor anumite “profeţii”, dintre care unele se împlinesc. La prima vedere această afirmaţie ar avea aceeaşi valoare ca aceasta: “deşi paharul era gol, am băut până m-am săturat” . Logica pare să ex­cludă că ambele afirmaţii pot fi simultan valabile.
Iată însă trei din categoriile în care diavolul poate “cunoaşte” viitorul şi îl poate şopti slugilor sale:
– cazul I (diavolul detectiv): dacă persoana A vrea să treacă pe neaşteptate pe la persoana B şi atunci per­soana B are o “descoperire” cum că va fi vizitată de persoana A, nu înseamnă că i s-a descoperit viitorul; diavolul ştia că persoana A se îndreaptă spre persoana B şi numai un accident neprevăzut i-ar fi putut nega “pro­feţia”; în multe cazuri premonitive se ignoră faptul că ele nu conţin ele­men­te care să nu poată fi deduse logic de o a treia “persoană” aflată în momentul optim la locul potrivit (un asemenea caz îl întâlnim descris în viaţa sfântului Antonie cel Mare);
– cazul II (diavolul psiholog): cunoscând bine relaţia cau­ză-efect, diavolul – bun cunoscător al sufletului ome­nesc – poate deduce efectele atunci când ştie bine “datele problemei”; ştiind de superficialitatea unei relaţii de fami­lie, el poate deduce destrămarea ei, ştiind de tensiunile existente între două state, el poate deduce începutul unui război, …
– cazul III (diavolul păpuşar): diavolul plănuieşte ca în timp să determine anumite fapte, şi se foloseşte de oameni precum păpuşarul de figurinele sale; este cazul cel mai spectaculos, cel mai interesant, cel mai “nevinovat”, cel mai greu de prevăzut din punct de vedere omenesc. Şi de aceea cel mai smintitor pentru cei care refuză să ac­cepte punctul de vedere al Bisericii. Precizăm că înţe­legem difi­cultatea acceptării explicaţiei cum că nu ar fi vorba de nici o premoniţie, ci doar de o dureroasă în­scenare a ghicirii viitorului, dirijată de Marele Păpuşar al Împărăţiei întune­ri­cului. Dar a nu accepta această ex­plicaţie înseamnă a accepta ori faptul că Dumnezeu lu­-crează prin mediumi, ori faptul că diavolul cunoaşte vii­torul. Aceste două va­rian­te fiind excluse pentru cel care crede în învăţăturile Bisericii, singura alternativă posibilă rămâne cea cu “dia­volul păpuşar”.
(Să încercăm astfel să lămurim ce s-a întâmplat cu Kennedy. Nu este greu de înţeles că dacă diavolul ştia opţi­unile electorale ale poporului nu i-a fost greu să “pre­vadă” cine va urma la preşedinţie. Nu este greu de în­ţeles că dacă vrăjmaşul “programase” uciderea preşe­din­telui putea să anunţe aceasta prin diferiţi mediumi cu mult timp înainte – cel mai uşor lucru fiindu-i găsirea unui asasin.
Greu de înţeles este de ce Atotputernicul Dumnezeu nu a zădărnicit planurile vrăjmaşului şi nu a oprit planul ucigaş. Există două elemente care ne scapă: viaţa per­so­na­lă a preşedin­telui şi modul în care faptele sale influenţau comunitatea pe care o conducea. Nu ne este nouă a judeca dacă viaţa personală sau influenţa asupra comunităţii a fost motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie ucis. Poate că ambele motive erau valabile simultan. Ceea ce ştim sigur este că preşedintele nu era predestinat să moa­ră. Dacă s-ar fi retras din politică ori dacă şi-ar fi pus ordine în viaţa particulară ar mai fi putut trăi vreme înde­lungată. Şi să mai ţinem cont de faptul că fiecare comuni­tate are conducătorii pe care îi merită; poate că nici comu­ni­tatea nu era pe măsura unui astfel de conducător.
Dacă ştim că preşedintele nu era predestinat să moară, nu înseamnă că putem face şi comentarii exacte asupra asasinării lui. Orice raţionament asemănător celui expus mai sus conţine o doză de subiectivism şi riscă să fie fals. Raţionamentul acesta a fost prezentat doar ca un model de înţelegere a lucrării Marelui Păpuşar).
Să ne oprim puţin asupra numărului mare de eşecuri în premoniţie, asupra numărului mare de “profeţii” care nu s-au împlinit. Pe cât de multă reclamă se face “premo­ni­ţiilor” care se adeveresc, pe atât de uşor se trece de obicei peste premoniţiile care nu se adeveresc (fiind invocate o sumedenie de explicaţii puerile).
În cazul lui Jeane Dixon (care a prezis “cu succes” nu numai moartea preşedintelui Kennedy, ci şi a altor per­sonalităţi – ca Franklin Roosvelt, Martin Luther King, Ma­rilyn Monroe, …) aflăm un exemplu clasic de profeţie neîmplinită: ea a afirmat că, în anul 1958, China va de­clan­şa un război mondial – lucru care nu s-a întâmplat.
Un alt exemplu de “profeţie” mincinoasă îl întâlnim în cazul lui Nostradamus. Acesta a prezis la un moment dat că trupele regale vor incendia localitatea Pouzin de pe Rhon. Deoarece aşa ceva nu s-a întâmplat, pentru ca “pro­feţia” să nu fie vădită ca mincinoasă fiul lui Nostradamus a incendiat el însuşi orăşelul, dar a primit pentru aceasta pedeapsa cu moartea (conform [47; 18]).
Să ne oprim puţin asupra faimoaselor Centurii ale lui Nostradamus. Este bine să se ştie că textul lor este foarte diferit faţă de ceea ce apare în traducerile făcute din anul 1600 până în zilele noastre. Periodic, pentru a fi cât mai aproape de realitatea istorică, în numele unor noi chei de descifrare care permit lămurirea catrenelor, traducerile se tot “îmbunătăţesc” (fapt trecut prea uşor cu vederea de către cei însetaţi de senzaţional). Totuşi nu se poate con­testa faptul că, dincolo de toate deformările ulterioare, Centuriile conţin şi “profeţii” care s-au împlinit. Dar procentul lor este mic şi arată tocmai că vizionarul nu era inspirat de duhul adevărului, ci de duhul minciunii.
În cartea Nostradamus -1999, Stefan Paulus trage alar­ma asupra pericolului pe care l-a descifrat în Cen­tu­rii: “Toate persoanele individuale, da, şi toate ţările, ar trebui să se pregătească pentru posibilitatea ca Nostra­da­mus să fi prevăzut corect un impact meteoric în 1999. Avem pur şi simplu prea multe de pierdut pentru a pre­su­pune că s-a înşelat” [45;289]. Anul 1999 a trecut însă fără să se în­tâmple nimic şi Stefan Paulus s-a făcut de ruşine. Dar imediat alţi exegeţi ai Centuriilor au găsit alte şi alte variante de interpretare, totul fiind cosmetizat astfel încât vina să nu cadă asupra autorului, ci asupra comen­ta­torilor care nu l-au “înţeles” pe Nostradamus.
În cartea lui Stefan Paulus găsim o analiză a ratei de eşec a previziunilor din Centurii. Numărând catrenele care aveau precizată data fixă a faptelor “profeţite”, el a constatat că “rata finală de precizie a catrenelor datate de Nostradamus este de unu şi jumătate la şapte, puţin peste 21%” [45; 288]. Încercând să crească acest procent, mo­tivând că unele date pot fi decriptate greşit, Stefan Paulus a afirmat că rata de precizie poate creşte până aproape de 38%. Adică marele “profet” Nostradamus a greşit în mai mult de 60% dintre prezicerile care au putut fi verificate în timp, cele cu dată neprecizată fiind mult mai uşor de prelucrat astfel încât autorul lor să pară “înzestrat” cu harisma înainte-vederii.
În cazul marii majorităţi a ghicitorilor rata eşecu­rilor este şi mai mare. În mod curent se consideră că o rată de 20-25% a premoniţiilor care se adeveresc este foarte bună, iar cea de 50% este excepţională. Această apreciere este foarte suspectă: cei care au prevăzut prin harul lui Dumnezeu ceea ce se va întâmpla nu au dat greş. Dum­ne­zeu care le-a dat darul înainte-vederii nu putea să greşeas­că. Iar cei ale căror “profeţii” nu se adeveresc sunt in­spi­raţi de diavol (şi în acest caz, ca în multe altele, new-age-iştii consideră că dacă găsesc în Sfânta Scriptură argu­men­te care să “dărâme” punctul de vedere creştin, bi­ruinţa lor este totală. Ei invocă o “minciună” a Prooro­cului Iona, care a profeţit distrugerea oraşului Ninive, dar în urma pocăinţei ninivitenilor oraşul nu a fost distrus; se pierde din vedere tocmai faptul că rostul proorocului Iona era tocmai de a-i întoarce pe cei căzuţi la pocăinţă, şi nu de a-i preveni asupra pedepsei dumnezeieşti. Ca în ce­le­lalte cazuri, un element este desprins din context pentru a justifica rătăcirea; puţini sunt însă cei care au curiozitatea de a se lămuri în privinţa valabilităţii argumentelor invo­cate de eretici).
Unul dintre şiretlicurile prin care “ghicitorii” ascund propriile eşecuri este următorul: ei nu afirmă că faptele pe care le “văd” se vor întâmpla cu siguranţă, nu susţin pre­destinarea absolută. Ei fac afirmaţii de genul: “dacă vei fi tare, vei reuşi să eviţi eşecul pe care îl «văd»”, sau “dacă te vei ţine pe aceeaşi linie, vei avea parte de succesul care mi se «arată»”. Rare sunt cazurile în care un ghicitor spu­ne cuiva că ceva se va întâmpla cu siguranţă (aceasta li se întâmplă numai oamenilor care sunt prinşi strâns în laţu­rile diavolului).
Acelaşi risc de eroare şi-l asumă şi astrologii. Ei spun: “planetele indică o mare bucurie profesională – sau   un eşec familial. De tine depinde cum vei şti să treci prin în­cercarea care îţi stă în cale…” Astfel, dacă nu se în­tâmplă nimic, omul rămâne cu sentimentul că a ratat un mare bine sau că, dimpo­trivă, a reuşit să evite răul care se vedea la orizont.
Nu putem vorbi despre rata mare a eşecurilor în ghi­citul viitorului fără să amintim de numărul mare de şarla­tani care, fără a practica vreo formă specială de magie, simulează că ar fi mari iniţiaţi.
Astfel de escroci nu caută “inspiraţie” de la de­mo­nul ghicitului, ci de la demonul lăcomiei. Dar şi în aceste cazuri ghicitorul-şarlatan, fără să fie conştient, este inspi­rat de demonul ghicitului în aşa fel încât sfaturile pe care le dă să fie cât mai nocive pentru cei care apelează la ser­viciile sale.
Existenţa unor ghicitori-şarlatani (spre deosebire de cei “profesionişti”, care sunt vase ale diavolului) are un efect dublu: pe de o parte, la unii oameni trezeşte reţineri faţă de consultarea viitorului, dar la alţii sporeşte dorinţa unei asemenea incursiuni – caracterul de neseriozitate al practicii făcând-o să pară un fel de joacă. S-a constatat că mare parte dintre cei care s-au dus la ghicitori mai mult din spirit de aventură au avut de suferit exact aceleaşi urmări în plan duhovnicesc cu cei care ştiau că intră de bunăvoie în jocul magic.
Una dintre greşelile cele mai frecvente este punerea ero­rilor ghicitului în seama nepriceperii ghicitorilor. Pen­tru mulţi oameni o consecinţă firească a constatării fap­tu­lui că au fost păcăliţi de către ghicitorii-şarlatani este ten­dinţa de a îi consulta pe alţii mai iscusiţi. De fapt, pen­tru ghicitori este cât se poate de normal să greşească în pre­viziuni atâta vreme cât numai Dumnezeu ştie ce se va întâmpla.
Privitor la observaţia pertinentă pe care o fac unii dintre cei care merg la diferiţi ghicitori, cum că tot ceea ce li s-a prezis, bine sau rău, li s-a şi întâmplat, din per­spec­tivă creştină acesta este un mare semnal de alarmă. Dacă diavolul a fost capabil să “prevadă” viitorul unei persoane însemnă că persoana respecti­vă ducea o viaţă plină de patimi, că sufletul ei se afla în mrejele celui care ştia ce surprize îi va mai face. Este foarte greu ca cineva să re­cu­noască tocmai acest aspect: că ghicitorii i-au spus viitorul pentru că viitorul era, în aspectele esenţiale, dirijat de diavol.
Diavolul nu poate şti ceea ce vor face oamenii care tră­iesc aproape de Biserică, care se spovedesc cu adevăra­tă po­căinţă şi se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi Sfântul Sân­ge al Domnului nostru Iisus Hristos. El ştie numai răul pe care are de gând să îl abată asupra lor, şi poate doar bănui – prin raţionament logic – câte ceva din binele pe care îl vor face aceştia.
Despre împlinirea celor profeţite de ghicitori, Sfân­tul Ioan Gură de Aur spunea: “Cum se face, aş putea fi în­tre­bat, că se împlinesc multe din cele spuse de aceşti oameni?
Pentru că tu te-ai lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, pen­tru că tu te-ai lepădat de El, pentru că tu te-ai aşezat în afara purtării Lui de grijă, pentru aceea diavolul îţi în­toar-ce treburile tale şi le mută după cum vrea el” [32; 855].
Pe cât este de greu să recunoască cineva că faptul că i se întâmplă cele ce i-au fost “profeţite” este semn că se află sub puterea diavolului, pe atât de uşor este ca printr-o viaţă creşti­neas­că această legătură să se rupă pentru tot­deauna. Sau, chiar dacă lupta va fi de durată, cununa luptă­torului va fi pe măsură.
Unul dintre mijloacele prin care diavolul câştigă cel mai uşor adepţi este implicarea slujitorilor Bisericii în practicile de ghicire a viitorului. Cea mai cunoscută meto­dă este cea a “deschiderii cărţii” – a Sfintei Evanghelii sau a Psaltirii. Există preoţi care “deschid cartea” şi în funcţie de pagina la care s-a deschis întâmplător “prevăd” ce li se va întâmpla oamenilor (privitor la procese, exame­ne, căsătorii şi altele asemenea). Oamenii simpli, având încredere nemărginită în preoţi, nu îşi dau seama că astfel de preoţi sunt vrăjitori. Osânda unor astfel de preoţi – după  cum arată Pravilele bisericeşti – este foarte aspră.
Stă în responsabilitatea arhiereilor de care aparţin să îi caterisească sau, dacă se pocăiesc, să le rânduiască un anumit canon. Dar, câtă vreme un preot se îndeletniceşte cu ghicitul (chiar şi cu “nevinovata” des­chidere a Evangheliei pentru a afla viitorul oamenilor), nu are puterea să săvârşească Sfintele Taine.
Aşa cum oamenii se lasă înşelaţi de preoţi-vrăjitori, aşa se lasă înşelaţi şi de ghicitorii care susţin că sunt buni creştini (şi au casele pline de icoane, de cruci, …) Dar pă­ca­tul celor care merg la ghicitori este la fel de mare, indi­ferent dacă ghicitorii pretind sau nu că sunt creştini.
“Prin lume merg şi umblă mulţi fii ai diavolului şi-i înşală pe creştini, ca să le ia banii, şi la dau talismane să facă copii, să-şi primească sănătatea şi să-şi vadă soarta, ce anume va urma în viaţa lor. Toate acestea sunt meşte­şu­guri satanice, fiindcă se întâmplă ca nu o dată diavolul să facă minuni şi oamenii să îl creadă, să facă păcate şi să fie osândiţi la iad odată cu el. Dar noi avem o poruncă care spune să anatemizăm pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au legiuit Părinţii Bisericii noastre. Acestea sunt, aşadar, în afara căii Părinţilor, de aceea cei care le fac sunt anatematizaţi.  Mai spune legea noastră bisericească că aceia care urmează aceste lucruri vrăjitoreşti douăzeci de ani să nu se împărtăşească.
De aceea  voi, cei ce folosiţi aceste ghicitori, jură­min­te, descântece şi altele asemănătoare, să ştiţi că foc băgaţi în casele voastre şi veţi arde de vii şi aici şi în viaţa cealaltă şi veţi moşteni osânda veşnică împreună cu învă­ţă­to­rul vostru diavolul şi tovarăşii lui” [62; 81]. Aceste cuvinte, rostite de către Sfântul Cosma Etolianul cu mai mult de secole în urmă, sunt cât se poate de actuale astăzi.
Una dintre trăsăturile specifice vremurilor de haos spiritual în care ne aflăm este reapariţia superstiţiilor. Omul simte nevoia să pătrun­dă puţin în tainele viitorului şi, dacă ştie că este păcat să se ducă la ghicitoare, se mulţumeşte să se folosească de sem­nele pe care le poate observa el însuşi. Cea mai cunos­cută metodă este cea prin care ştii de ce “se bate ochiul” – ori de bine ori de rău. Oricât ar părea de nevino­va­te, oricât de repede s-ar adeveri, aceste super­sti­ţii fac parte din aceeaşi paletă amăgitoare a diavolului. Şi cu cât mai iscusite sunt cursele diavolului, cu atât mai iscu­siţi trebuie să se arate oamenii care nu vor să cadă în ele.
Iar celor care insistă totuşi să îşi afle viitorul, sfântul Cosma le recoman­dă următoarea “tehnică” eficientă: “Şi dacă vrei să-ţi vezi soarta sau norocul, scoală-te mâine dimineaţă şi du-te la biserică şi uită-te la mormintele celor morţi şi la ce sunt ei acum. Gândeşte-te şi spune: “N-au fost şi ei oa­meni ca mine şi au murit?” Aşa voi muri şi eu mâine, deci să nu îndrăznesc să fac şi eu aceste lucruri diavoleşti, căci o să pier…” [62; 96].
Mai devreme sau mai târziu, vom muri cu toţi. Acesta nu este un secret pentru nimeni. “Tehnica” sfântu­lui Cosma nu este originală: e recomandată de mulţi alţi sfinţi ai Bisericii ca fiind de mare folos celor care preţu­iesc mai mult viaţa pământească decât veşnicia.
Să cugete la moarte cei care nu se tem de osânda dumnezeiască şi vor să alerge la ghicitori şi la vrăjitori. Şi să priceapă că viaţa pământească, de care ei sunt preocu­paţi atât de mult, se va sfârşi. Şi că, dacă au căutat să afle ce li se va întâmpla peste câţiva ani, ceea ce îi aşteaptă după moarte le rămâne ascuns.
Ar fi bine ca, în loc să îşi piardă vremea alergând la ghicitori, astfel de oameni să caute calea mântuirii. De două mii de ani au existat mii şi poate chiar sute de mii de oameni care încă din timpul vieţii au regretat amarnic că au alergat la ghicitori şi vrăjitoare (după moarte au regretat oricum toţi ceilalţi, care au murit nepocăiţi). Dar nu a existat nimeni care să regrete că L-a descoperit pe Dumnezeu, şi că a descoperit calea mântuirii.

Capitol din cartea „Despre horoscop,cutremure si ghicirea viitorului” de Danion Vasile

Anunțuri
Comentarii
  1. […] ProOrtodoxia: Capriciile timpului şi “arta” de a ghici viitorul […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s