Vladica Averchie de Jordanville-un profet al Ortodoxiei pătimitoare

Posted: Noiembrie 18, 2008 in Lumea Ortodoxiei, Sfinti Parinti
Etichete:, , , ,

vladika-averky

„Omul cel mai puternic din lume este cel ce se află în singurătate. Henrik Ibsen

Cei ce l-au cunoscut pe Arhiepiscopul Averchie în perioada când era egumenul şi rectorul mănăstirii şi seminarului Holy Trinity de la Jordanville îşi amintesc bine prezenţa sa fizică impunătoare. Era de statură înaltă, cu barbă albă, păr bogat şi sprâncene stufoase. Ochii lui mari te priveau drept în suflet. Modul său de comportare vădea un caracter nobil, şi o demnitate sufletească calmă. Niciodată nu era grăbit. Nu-l interesa ce gândesc oamenii despre el şi nu încerca să impresioneze pe nimeni. Cu toate că era conştient de natura principiilor vieţii pământeşti şi avea o atitudine realistă faţă de semenii săi, părea vizibil detaşat de lucrurile pământeşti. Nu găseai la el nimic lumesc. Nu auzea bine – defect care îl ferea de năpădirea minţii cu vorbe deşarte. Iar când auzea în preajmă vorbărie goală, îşi scotea demonstrativ aparatul său de ascultare.
Părintele Gherman de la Frăţia Sfântul Gherman de Alaska (fost seminarist la Jordanville) îşi aminteşte că Arhiepiscopul Averchie era un adevărat păstor creştin. El nu spunea doar, „fă aceasta şi nu fă aceasta”, ci îţi prezenta întreaga filozofie a vieţii ortodoxe în aşa fel, ca oamenii să înţeleagă de ce trebuie să facă un lucru şi nu altul.


Părintele Serafim Rose scria despre iubitul său dascăl: „Concepţiile Arhiepiscopului Averchie asupra lumii înconjurătoare erau sobre, precise şi inspirate în întregime din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi ai Bisericii.”
„Noi trăim actualmente în epoca Apostaziei”, învăţa el, „a lepădării de adevăratul creştinism, când „taina fărădelegii” a intrat în stadiul final de pregătire înainte de venirea „omului nelegiuirii”, a Antihristului”.
Arhiepiscopul Averchie a realizat un studiu amplu privitor la rădăcinile filozofice ale Apostaziei. El a depistat evoluţia acestei Apostazii încă din timpul schismei Bisericii de la Roma (1054), trecând prin epocile Umanismului, Renaşterii şi Reformei, a Revoluţiei franceze, a materialismului şi comunismului secolului al XIX-lea, şi culminând cu Revoluţia rusă din 1917, care a înlăturat ultima barieră din calea pregătirii ”misteriei nelegiuirii” şi a venirii Antihristului.
După cum se poate observa, Arhiepiscopul Averchie aparţinea aceluiaşi curent duhovnicesc din care făcea parte şi profetul rus din secolul XIX, Sfântul Teofan Zăvorâtul, ale cărui profeţii – asemănătoare cu cele ale contemporanului său, Sfântul Ignatie Brianceaninov, le vedea împlinindu-se fără greş în jurul său. Sfântul Teofan a profeţit căderea Ţarului ortodox şi consecinţele dezastruoase, care au urmat drept pedeapsă pentru necredinţa, libera cugetare, depravarea şi hula răspândite în toate păturile sociale.
„Când autoritatea monarhică va cădea”, scria el, „şi poporul îşi va instala pretutindeni autoguvernarea (republici, democraţii), acolo Antihristul îşi va găsi mediul prielnic pentru activitatea sa. Pentru satana nu va constitui o dificultate să pregătească voci în favoarea renunţării la Hristos, după cum a arătat experienţa Revoluţiei franceze. Atunci nu va fi nimeni care să opună un veto autoritar. Aşadar, când astfel de regimuri, gata să se conformeze aspiraţiilor antihristice, vor fi instalate peste tot, atunci va apărea şi Antihristul.”
Arhiepiscopul Averchie observase deja toate acestea petrecându-se în lumea contemporană. Asemeni Sfântului Ioan de Kronştadt, Arhiepiscopul Averchie considera că cel mai dificil lucru pentru un păstor ortodox este să mărturisească triumful răului în lume. El vedea cum creştinii de toate denominaţiile merg ”în pas cu vremea”, colaborând inconştient cu servitorii Antihristului prin propagarea ideilor milenariste, umaniste, în avantajul ”progresului întregii lumi” şi a ”bunăstării pământeşti” – idei motivate, s-ar părea, de ”iubirea creştină”, dar în fapt străine adevăratului creştinism. „Singurul drum firesc pentru un creştin adevărat este să-şi ducă crucea, fără de care nu există creştinism” spunea Arhiepiscopul Averchie.
„În prezent noţiunea de Ortodoxie şi-a pierdut sensul, afirma el, sub masca Ortodoxiei se ascunde astăzi non-ortodoxia. Apare necesitatea forjării unei noi fraze pentru ceea ce noi numim Ortodoxie, aşa cum a trebuit cândva să făurim termenul de Ortodoxie. Şi acest lucru nu este deloc uşor”.
Părintele Gherman îşi aminteşte de la seminar cum Arhiepiscopul Averchie se străduia să transmită savoarea creştinismului supralumesc unor creştini ortodocşi pe cale de a-şi pierde ”sarea”, emoţionându-se şi plângând atunci când îşi ţinea predicile. Lacrimile se rostogoleau pe obrajii dreptului păstor, în timp ce rostea fără nici un efort adâncile învăţături într-o frumoasă rusă clasică.
În anii ’70, când Arhiepiscopul Averchie era aproape infirm şi firul vieţii lui se apropia de sfârşit, chemările sale pastorale erau mai viguroase ca oricând.
Arhiepiscopul Averchie a dat o înaltă preţuire Bisericii Ruse din afara Rusiei, ea fiind vocea libertăţii pentru Rusia înrobită şi unul din ultimele bastioane ale adevăratei Ortodoxii în vremurile Apostaziei. În acelaşi timp, nu i-au scăpat eforturile sporite din partea diavolului de a distruge acest bastion din afară şi din interior. Dogma eronată despre răscumpărare – pe care unii din Biserica sa mai încercau încă s-o promoveze – Arhiepiscopul Averchie o numea „rana noastră”. Intrigile politice din culisele Bisericii sale, al căror martor a fost, inclusiv prigoana declanşată împotriva Fericitului Ioan Maximovici – de asemenea, l-au rănit profund în sufletul său curat şi sensibil. În cele din urmă el a fost înlăturat din funcţia de membru permanent al Sinodului, tocmai din cauza că refuzase să se lase influenţat de aceste maşinaţii.
„Aceste discordii bisericeşti mă distrug”, i-a spus el odată părintelui Gherman. „Sfânta Rusie este actualmente crucificată. Biserica Rusă din afara Rusiei ar putea să facă atâtea lucruri mari, să ducă o intensă activitate misionară, iar noi încă mai luptăm între noi. Nu rezultă oare, că harul Sfântului Duh părăseşte Sinodul nostru ?”
Ceea ce l-a rănit poate cel mai tare spre sfârşitul vieţii sale, a fost să descopere chiar în interiorul ”bastionului” său de adevărată râvnă ortodoxă, o nouă generaţie de lideri ortodocşi, care nu era nicidecum alcătuită din persoane umile, dornice să preia şi să păstreze Tradiţia, ci de oportunişti a căror ”râvnă” era motivată numai şi numai de lupta pentru puterea politică.
În 1975, cu un an înainte de moartea sa, el însuşi a devenit victima acestei „râvne mai presus de cuget”, când a fost atacat de fracţiunea celor ”super-corecţi”. Mai întâi de toate a fost criticat din pricina relaţiilor sale personale de prietenie cu Episcopul grec Petros de New York, considerat de către fracţiune, ca fiind o autoritate rivală ”stiliştilor” greci din America. Ştiind că Arhiepiscopul Averchie slujeşte împreună cu Episcopul Petros de New York, liderii sinodali i-au trimis o Scrisoare deschisă, întrerupând apoi relaţiile cu el şi minimalizându-i, totodată, autoritatea prin difuzarea unor zvonuri, că ar fi ”sub influenţă occidentală”, ”scolast”, tipicar etc.
Arhiepiscopul Averchie i-a înştiinţat personal pe părinţii de la Platina asupra celor întâmplate. Fără îndoială, era foarte afectat de spiritul de înfruntare (cum îl numea el) ce se instalase în Biserică. Părintele Serafim Rose îşi amintea că, „aflându-se într-o stare de nespusă amărăciune, Vlădica Averchie ne-a scris o scrisoare sfâşietoare în care arăta cât de adâncă este prăpastia dintre marii stareţi ai Bisericii şi generaţia mai tânără, ce n-a primit îndrumările lor, crezând că ştiu mai bine decât ei.”
Episcopul Nectarie, care îl admira enorm pe Arhiepiscopul Averchie, socotindu-l încă din viaţă un sfânt, le povestea părinţilor de la Platina, că această campanie de denigrare dusă împotriva lui, arată cât de îngustă şi plină de necazuri este calea adevăratei Ortodoxii în zilele noastre.
În articolul “Holy Zeal” publicat în The Ortodox Word, Arhiepiscopul Averchie face o distincţie clară între adevărata Ortodoxie şi acea râvnă prefăcută, ce ascunde interese personale şi clocotul unor ordinare pasiuni omeneşti. „Numai râvna sfântă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, scria el, fără amestecul unor stratageme sau manevre politice echivoce, ar trebui să ne călăuzească în toate proiectele şi acţiunile noastre.”
Observând aceste scandaluri bisericeşti, în care fusese atras până şi un om drept ca Vlădica Averchie, părintele Serafim Rose s-a gândit să întreprindă unele investigaţii de sine stătătoare. Un pasaj din Cronica sa, datat 1975, de Naşterea Domnului, arată încercările părintelui Serafim de a stoca un şir de informaţii privitoare la starea Bisericii în general.
„Pe tot parcursul anului, scria el, am primit diverse ştiri despre disensiunile apărute în Biserică. Pretutindeni – în parohii, în familii şi mici comunităţi – peste tot se iscă neînţelegeri, aparent fără nici un motiv, iar cei mai buni şi mai paşnici oameni sunt supuşi persecuţiilor.
Care poate fi cauza acestui fenomen ?
Să fi dispărut oare adevăraţii cârmuitori ai Bisericii ?
Ori urmaşii lor refuză să le acorde încrederea celor ce pot să cârmuiască ? De bună seamă, ambele posibilităţi sunt plauzibile şi, îndeobşte, iubirea multora s-a răcit, iar cârma şi încrederea în cârmuitori s-au prăbuşit şi ele într-o lume bazată pe egoism şi răzvrătire revoluţionară.
Şi atunci, care ar fi soluţia? Să cucereşti un post de lider şi să ceri supunere totală ? – Imposibil în lumea actuală. Să te supui orbeşte unui lider, de preferinţă ”harismatic” ? – Extrem de periculos. Mulţi l-au urmat pe părintele Tarasios de la Hatford, iar rezultatul a fost deplorabil, sfârşind în certuri şi adversităţi.
S-ar cuveni să ducem o viaţă în acord cu Sfinţii Părinţi şi să cultivăm dragostea şi încrederea în micul cerc în care ne aflăm, altă cale se pare că nu există pentru a rezolva „criza spirituală” din zilele noastre, care exprimă absenţa fiinţării într-un cuget.
Sau poate tânărul nostru Thomas (Anderson) are dreptate: dacă toţi gândesc altfel, poate că noi într-adevăr greşim ?
Mai apoi însă, gândindu-mă la Vlădica Averchie, la părintele Mihail Pomazanski şi la întreaga generaţie mai vârstnică, care aproape că ne-a părăsit – mi-a venit să-i deplâng pe aceşti tineri atotştiutori ce şi-au pierdut ţinta. Dar înţelegerea poate fi dobândită numai prin suferinţă, şi cine e capabil de aşa ceva ?”
Ortodoxia pătimitoare aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie Teologul erau deseori pe buzele Arhiepiscopului Averchie. Ele se referă la două lucruri: crucea, pe care creştinii ortodocşi trebuie s-o poarte, urmându-L pe Hristos în Rai, cât şi persecuţiile pe care le-a îndurat însuşi Adevărul veşnic în această lume decăzută.
Ortodoxia pătimitoare iată de ce toţi dreptmăritorii creştini n-au putut ocoli prigoana într-o formă sau alta, ce venea uneori chiar din partea slujitorilor Bisericii, precum i s-a întâmplat lui Hristos Însuşi. „Oricine se conduce după propria lui conştiinţă şi după învăţăturile Domnului”, spunea Arhiepiscopul Averchie, „în cele din urmă ”va plăti scump”. Acest lucru este valabil pentru toate sectoarele vieţii moderne – şi nu rareori chiar în domeniul religiei şi Bisericii”.
Arhiepiscopul Averchie a gustat din plin din „Ortodoxia pătimitoare”. În 1973, când părintele Gherman a venit la Jordanville în vizită şi l-a întrebat cum se simte, a primit următorul răspuns: „Cum pot să mă simt când gloria Ortodoxiei apune, iar răul triumfă. Creştinii au devenit duşmănoşi, plini de ură, şi nici creştinii ortodocşi nu sunt mai buni – ba poate şi mai răi, pentru că lor li s-a dat mai mult. Şi cine va sta drept în aceste cumplite vremuri de restrişte pentru sărmana Ortodoxie pătimitoare?”
În ultima sa carte, Arhiepiscopul Averchie menţionează cum preocupările lui pastorale şi temerile privitoare la „dezastrul spiritual” al timpului său au contribuit în final la agravarea sănătăţii sale: „În urma acestor zguduiri emoţionale survenite din pricina evenimentelor ce se petrec în zilele noastre, am fost asaltat (cel puţin aşa afirmă medicii) de mai multe boli, care mai că nu m-au scos afară din această lume pământească şi trecătoare, fiindcă nu m-am putut împăca cu tot ce se petrece împrejur.
Voi fi judecat, aşa cum vom fi judecaţi cu toţii de către Dumnezeul Cel nepărtinitor. Dar ţin să vă spun un lucru: am procedat întotdeauna corect, în acord cu conştiinţa mea şi fără nici o influenţă din partea celor sus-puşi.”
Eliberat în sfârşit de teribila sa povară pastorală, Arhiepiscopul Averchie s-a odihnit cu vrednicie în Domnul la 31 martie/13 aprilie, 1976.
În ultima zi a vieţii sale a aţipit şi a fost auzit, murmurând: „Lazăr este bolnav…” A fost, desigur, o identificare mistică cu prietenul lui Hristos din Evanghelie, deoarece Arhiepiscopul Averchie a murit chiar în ziua când Biserica prăznuieşte moartea lui Lazăr. Înmormântarea sa a avut loc cu trei zile mai târziu, în ajunul Sâmbetei lui Lazăr – ziua învierii lui Lazăr din mormânt.
Părintele Gherman de la Platina împreună cu doi ierarhi de la San Francisco şi cu Episcopul Alipie din Chicago, au plecat la New York pentru a participa la funeraliile Arhiepiscopului Averchie la mănăstirea Holy Trinity. Acolo s-a vădit că bietul Arhiepiscop Averchie n-a fost lăsat în pace nici după moarte. În timpul funeraliilor, la care a slujit şi prietenul său, Episcopul Petros – clericii din gruparea celor ”super-corecţi” stăteau ţepeni în altar, cu mâinile încrucişate, ca nişte idoli indieni, refuzând demonstrativ să ia parte la serviciul divin. Oamenii simpli, care l-au iubit pe Arhiepiscopul Averchie au fost deopotrivă şocaţi şi mâhniţi, văzând un astfel de comportament sfidător. Aceşti clerici au folosit serviciul liturgic – ca să nu mai luăm în considerare funeraliile unui cuvios – drept ocazie pentru o manifestare politică.
Acţiunea lor a fost înfierată de chiar cuvintele Arhiepiscopului Averchie însuşi, care sublinia mereu că „Biserica ne-a fost dată pentru mântuirea sufletelor noastre şi nu pentru altceva ! Noi nu putem s-o transformăm într-o arenă a luptelor noastre personale.”
Din punct de vedere lumesc, Arhiepiscopul Averchie a murit înfrânt. Lupta lui satana cu toate formele de dreptate continuă şi se va sfârşi în împărăţia răului. Dar în Ceruri, Arhiepiscopul Averchie a ieşit biruitor. El a trăit o viaţă dumnezeiască, pregătindu-se să fie cu sfinţii. Cuvintele sale scrise doar cu un an înainte de sfârşit, ne însufleţesc şi pe noi să-l urmăm: „Fie ca devotamentul şi evlavia să fie singurele făclii pe care le vom strânge la piept – aşa cum Dreptul Simeon l-a strâns cândva la piept pe Pruncul Iisus. Abia atunci vom putea spune, înainte de a părăsi această viaţă: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace. Că ochii mei văzură mântuirea Ta !”
Peste câteva luni părintele Serafim Rose de la Platina a primit încredinţare de la Domnul, că Arhiepiscopul Averchie cu adevărat sălăşluieşte în Ceruri împreună cu Hristos şi sfinţii Săi. Într-un vis minunat, l-a văzut pe fericitul arhipăstor, în haine albe, sclipitoare, slujind la celebrarea sărbătorii cereşti a învierii Rusiei.
Venind a doua zi la biserică, i-a povestit visul său părintelui Gherman, întrebându-se ce poate să însemne.
Era de ziua Sfântului Averchie, cel Egal între Apostoli: prima comemorare a Arhiepiscopului Averchie în Ceruri, cât şi praznicul Celor Şapte tineri din Efes (prefigurând învierea de obşte), şi a icoanei Maicii Domnului Kazanskaia, care de atâtea ori a salvat Rusia în trecut.
Acesta nu este un vis obişnuit, a conchis părintele Gherman.
La scurt timp după moartea Arhiepiscopului Averchie, părintele Serafim a scris un articol pentru ziarul rusesc Rusia Ortodoxă intitulat „Un nou Gură de Aur al vremurilor din urmă: însemnătatea Arhiepiscopului Averchie”, omagiindu-l pe marele său învăţător prin următoarele cuvinte:
„Arhiepiscopul Averchie a fost unul din ultimii stâlpi ai Ortodoxiei bimilenare, nu numai a Bisericii Ruse din afara Rusiei, ci şi a întregii Ortodoxii universale din secolul XX. Noi ne obişnuisem într-atât cu înflăcăratele sale cuvinte îndreptate contra Apostaziei timpului nostru, încât nici n-am observat că el era de fapt singurul ierarh din toate Bisericile Ortodoxe, scriind în toate limbile, care a apărat cu atâta bărbăţie şi curaj adevărul Sfintei Ortodoxii…”
Într-adevăr, în vremurile noastre jalnice se resimte lipsa unor dascăli adevăraţi. Şi chiar dacă nu mai zărim în jurul nostru astfel de susţinători ai adevărului, învăţămintele sale ne-au rămas nouă, ca un far călăuzitor pentru zilele tot mai întunecate, când Biserica va trebui să fugă în pustie, după cum prevesteşte Apocalipsa.
Pentru cei care vor să rămână credincioşi Ortodoxiei, nu există o voce mai dreaptă decât vocea de aur a Arhiepiscopului Averchie.
„Slujitorii Antihristului”, repeta el cuvintele evanghelice, „vor încerca să-i ducă în rătăcire, de se poate, chiar şi pe cei aleşi”. Şi totuşi, acest gând nu trebuie să ne apese şi să ne copleşească; din contra, după cum a spus Domnul Însuşi: „Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.”

Din cartea “Not of This World”
de monahul Damaschin Christensen
Fr. Seraphim Fondation 1993

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s