Ieromonah Rafail Noica-Cuvinte de învăţătură (II)

Posted: Noiembrie 20, 2008 in Lumea Ortodoxiei
Etichete:,

rn

1. “ Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti”.[…]


Prin cădere, omul a ieşit din această fire, a căzut din firea lui şi a trebuit ca Însuşi Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Şi << suflece mâinile >> şi să spună: << Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai ştiut cine eşti>>. Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre şi toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască şi moartea noastră, să treacă şi prin iad şi acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Până acolo Dumnezeu a fost blând ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porţile iadului şi, cum cântăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvârşit un lucru pe care primul Adam n-a ştiut şi n-a putut să-l săvârşească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om şi, deci, în Hristos, omul s-a desăvârşit şi s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament”. (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pag. 25 şi 38)
2. ” Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viaţa veşnică”. (Ibidem, pag. 31)
3. “ La puţină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit şi chemarea călugăriei, pe care am simţit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie şi, cu timpul, am înţeles că moartea deţine sensul vieţii şi văd acum că existenţa noastră aici, pe pământ, nu este decât al doilea stagiu al trecerii noastre dintre nefiinţă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, adică veşnicia.
Primul stagiu a fost viaţa noastră în pântecele maicii noastre. A fost o gestaţie << mecanică>>, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea trăi în existenţa pământească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existenţa aceasta, se petrece a doua gestaţia; am murit ca să ne năştem aici, am murit pentru viaţa noastră precedentă, în pântecele maicii, şi acum începe, de când ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viaţa noastră, decât dacă Îl lăsăm, dacă zicem <<Amin>> cuvântul Lui, dacă avem încredere în El, ne arată ce poate şi ce vrea să facă cu noi ş, prin acest dialog între sufletul nostru şi Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creaţia omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noţiunea aceasta a libertăţii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă în viaţa aceasta că şi ea este o <<gestaţie>> pentru viaţa ce va să fie, adică viaţa veşnică. În pântecele maicii noastre ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mâini şi picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii şi cu gura? Acestea erau însă pentru viaţa ce avea să fie după aceea.
Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare normal aşa; cu intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sunt mădularele vieţii ce va fi. Spre deosebire însă de starea dinainte de naştere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decât prin voia noastră liberă, care voie se exprimă prin credinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o cultivă în noi. Zic că Dumnezeu în noi mai mult decât o cultivăm noi. Deci, răspunzând prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putinţa să continue în noi creaţia Sa; Dumnezeu ne învaţă în viaţa aceasta să începem noi înşine să tăiem ombilicul dintre noi şi pântecele creaţiei acesteia. Şi aici începe, în starea căzută a omului, durerea şi tragismul vieţii duhovniceşti, care trebuie văzute în perspectiva vieţii veşnice. Şi, precum pruncul, în pântecele maicii sale, nu ştie nimic, ci lasă firea să facă ce ştie ea cu el, aşa şi noi, în pântecele vieţii acesteia, să ne încredinţăm întru totul Domnului.
Şi chiar să colaborăm, prin rugăciune şi prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vieţii ce va să fie. Începând de la Botez, despre care Sfântul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorâm în moarte, în apa botezului, şi ieşim din ea înnoiţi întru viaţa cea nouă, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieţii noastre, învăţăm, puţin câte puţin, să ne îndreptăm, să ne detaşăm, în măsura în care ne este cu putinţă, de elementele vieţii acesteia şi să gustăm ceva din viaţa cea veşnică, adică al treilea stadiu vom muri până la urmă şi trupeşte, vom muri definitiv vieţii asteia, ca să ne putem naşte definitiv în cea care va să fie” (Ibidem, pp. 31-33).
4. “ Tot ce este durere în viaţă asta nu este decât o naştere, începând chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naşte copii. Şi am observat – şi acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naştere de copil şi acel copil eşti tu, care suporţi durerea, care treci prin criză. De altfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că noţiunea <<criză>> vine de la grecescul <<krisis>> care înseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viaţa mea. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă faţă de mine sau faţă de o naţiune (profesorul acela vorbea de crizele şi pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robiile la alte neamuri, etc.) prin care Dumnezeu mă invită să judec şi eu viaţa mea” (Ibidem, pag. 34).
5. “ << Filosofia >> înseamnă în greceşte << iubirea înţelepciunii>> ori, pentru noi, înţelepciunea este Înţelepciunea lui Dumnezeu, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Şi pentru noi altă înţelepciune nu există. Şi, dacă această înţelepciune este nebunie – şi este nebunie pentru lumea asta – atunci să fim şi noi << nebuni>>, fiindcă înţelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om” (Ibidem, pag. 35).
6. “ Originea nu este mai importantă decât faptul că exişti. […] Originea îţi este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se naşte într-un cuib, până îi cresc aripile şi îşi ia zborul, creşte în acel cuib dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, îţi face aripi duhovniceşti către fiinţa lui, către veşnicia lui şi zboară acolo, în veşnicie” (Ibidem, pag. 37).
7. “ Ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputinţă. Dar ceea ce este cu neputinţă omului, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om. Şi aici intervin Tainele Bisericii şi puterea lor care hrăneşte această naştere şi creştere întru veşnicie, în fiecare suflet” (Ibidem, pag. 39).
8. “Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox […].Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puţin câte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o prin căderea în păcat şi psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în slavonă: << tot omul este minciună>>.
Omul, dacă nu şi-a găsit să vorbim într-un limbaj modern – identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să se înalţe la ceruri şi să şadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă vreţi calea << devenirii întru fiinţă>> a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când s-a gândit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască” (Ibidem, pp. 45-46).
9. “ Nu mai ştiu cine – i-am auzit numele de mai multe ori, dar l-am uitat de fiecare dată, un om care mai trăieşte poate, preot ortodox, parcă arhimandrit – a spus că noi, ortodocşii dacă ştim unde este ortodoxia nu ştim însă nu este. Adică, dacă noi putem găsi, să zicem filosofia cea nerătăcită, nu putem judeca văzând pe omul din faţa noastră, dacă este sau nu ortodox în esenţă. Asta numai Dumnezeu o ştie. Am găsit în toate religiile, în natura şi filosofia lor, tendinţe către Ortodoxie. Bineînţeles că se poate afirma de către unii că toţi au adevărul. Da, toţi au adevărul dar fragmente de adevăr. Însă unul este adevărul deplin şi toate celelalte sunt doar încercări ale omului, minunate câte o dată în adâncimea lor. Minunate în ce fel? Mă minunez cât de departe poate merge omul în intuiţia lui fără Hristos, dar mă minunez şi de faptul că nu ajunge niciodată la primirea adevărului fără Hristos” (Ibidem, pp. 48-49).
10. “ În absolut, sunt numai două lucruri tranşante, care se exclud: adevărul şi rătăcirea. Putem spune că Avram bogatului care voia să îl roage să-l lase pe Lazăr să se ducă să-l ajute. Între cele două stări este o prăpastie pe care nu o poate trece nimeni. Dar în realitate, omul este om << amestecătură >> nemaipomenită de ceea ce poate fi mai sfânt şi de ce nu poate fi mai drăcovenesc. Nu trebuie să tranşăm noi. Tranşează judecata lui Hristos cea di urmă. Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potenţial mântuit” (Ibidem, pag. 49).
11. “ Împlinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproape cu neputinţă omului singur. Când vin tineri la mine şi-mi spun: <<Este aşa de greu să mă rog, să mă schimb >>, le răspund: << Nu-i greu deloc; este cu neputinţă! >>. Dar, ca să înţelegi sufletul, de ce-ţi este aşa de greu, trebuie să şti că ceea ce încerci este cu nepuţinţă pentru tine însuţi şi de aceea te întrebi: cum o să ajung vreodată la asta? Soluţia este rugăciunea, iar când Domnul a zis că << cele cu neputinţă omului sunt cu putinţă lui Dumnezeu>> a spus-o ca pe o făgăduinţă; cred că putem să luăm cu încredere o astfel de făgăduinţă şi să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputinţă omului.
Pentru întărirea în Biserica ortodoxă, aş aminti cuvântul unui teolog rus care spune că Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât se duce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Eu aş confirma cuvântul lui, spunând că aceasta a fost şi experienţa mea. V-am vorbit despre criza prin care am trecut eu, care este mai mult decât o convingere intelectuală şi trebuie să vă spun că această criză este o trăire, deşi eu atunci căutam criterii intelectuale.
Criterii mi-a dat Dumnezeu, dar pe altă cale. Şi cale a este trăirea. Când se descoperă <<în duh şi în adevăr >>, adevărul se duce, adică convinge toată firea, până în măduva oaselor. Şi aceasta este puterea ortodoxiei, pe care am văzut-o de mai multe ori. Ortodoxia nu are un adevăr relativ sau un adevăr micşorat, nici unul scâlciat sau deviat, cum am găsit astfel de adevăruri în toate confesiunile şi religiile de care am auzit câte ceva, cu intenţii de multe ori extraordinare, ci adevăruri deplin care, negreşit, duce la Mântuire. Deci, una din trăsăturile Ortodoxiei este această seducţie, este convingerea omului întreg. Mai întâi sunt atrase inima şi sufletul şi în cele din urmă şi mintea. Că în duhovnicie mintea se converteşte cel mai încet. Să nu vă smintiţi de lucrul acesta. Caută omul de multe ori o dovado logică, ori logica seamănă cu nişte rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oamenii că logic nu există minunea. Dar, dacă ai experienţa existenţială a minunii, logica ţi se transformă sau ţi se modifică, îţi creşte şi atunci include şi minunea. Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, să zicem, informatica, ci pe raftul acela unde se află credinţa. Şi logica << se dezvoltă >> şi << se măreşte>>. Camera şi rafturile se adaugă – nu-i aşa? – după cum vine experienţa. Deci, întâi experienţa, iar raţiunea şi logica vin după aceea şi explică, dar în viaţă explică de mute ori târziu. De multe ori aveţi trăiri neînţelese ani şi zeci de ani de zile şi, după zeci de ani de zile, vine şi o explicaţie logică” (Ibidem, pp. 51-52).
12. “ Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede. Avem crâmpeie din măreţia acestei lucrări tainice a lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc acum.
O tradiţie a călugărilor de la Muntele Athos spun că, dacă un suflet se mântuieşte după moarte şi ajunge la viaţă, până la 12 generaţii de strămoşi se împărtăşesc din această biruinţă, a zice, a vieţii, primesc ca un şoc de viaţă şi , dacă ei înşişi nu sunt mântuiţi, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică şi în felul acesta cel care a găsit mântuirea, cel care s-a păcătuit, a găsit viaţa. Dacă eu, orişicare eu, găsesc viaţa, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moştenit. Vechiul testament vorbeşte de păcatele care se răsfrâng până la a treia generaţie numai. Dar iată că aceşti călugări de la Athos învaţă că până la 12 generaţii de strămoşii găsesc viaţa deşi păcatul are energii numai până la a treia şi a patra generaţie.
Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Şi cred că noi putem să ne încredinţăm Domnului, să ştie El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noştri nu are aerul că ştie ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă ştie El mai bine. Şi cred că, dacă noi ne trăim smerit viaţa noastră în sensul adevărat dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii şi iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înţelegerea aproapelui, înţelegându-l şi în păcatul lui (fiindcă şi eu sunt păcătos şi nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare a cărei măreţie nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viaţa asta nu putem să vedem toată măreţia lui Dumnezeu, ne mulţumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem şi mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu şi încredinţarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiindcă şi Domnul, când vorbeşte despre sfârşitul lumii spune: << Luaţi seama… să nu speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul>>. Deci şi noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui e înfricoşătoare de gingaşă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violenţă. Când Domnul îşi va îndeplini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârşitul. Atunci va pune capăt istoriei, odată cu tragedia aceea fără de asemănare, care va fi la sfârşitul veacurilor” (Ibidem, pp. 52-54).
13. “ Am văzut de multe ori în viaţă cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiţi, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferinţa mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferinţa lumii întregi. Şi eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferinţe şi nedreptăţi, devin în stare să înţeleg pe aproapele. Şi aşa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului: << Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>. Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu eşti un eu, tu mă cunoşti până la urmă. Şi eu te cunosc, esenţial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaştem.
Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: << Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie>>. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: << Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem>>. Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea” (Ibidem, pp. 54-55).
14. “ Apusul n-a avut putere să reziste lumii şi de aceea în Apus s-au închis biserici de bunăvoie, au fost transformate în magazii, au fost dărâmate.[…] În Apus s-a creat mentalitatea că poţi face orice, dar aceasta te împiedică să fii a lui Hristos Cel adevărat. Noua Eră, de exemplu, promovează ideea că totul este îngăduit, de la satanism până la filosofiile cele mai înalte; numai smerenia, pocăinţa şi altele ca acestea sunt lucruri interzise. Psihologic sunt interzise; numai Hristos Cel adevărat este interzis. Căci sunt mulţi hristoşi – şi nu vorbesc numai de antihriştii care înşală pe mulţi – ci şi idei greşite despre Hristos Cel adevărat” (Ibidem, pag. 56).
15. “ Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne oţelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte în sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Şi atunci, în smerenia şi duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu” (Ibidem, pag. 57).
16. “ Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta: atenţie la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvântul: << Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!>>. Şi noi, păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm şi să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă <<râurile>> acelea ale Babilonului apusean, şi gustăm şi vedem şi bem” (Ibidem, pag. 58).
17. În perspectiva realităţilor actuale mântuirea este “ mult mai grea şi aş aminti un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl spune în cartea lui despre << Măsuri eclesiaste>>: << Este un privilegiu înfricoşat>>, întrucât cred că trăim ultimele clipe ale istoriei, analoage poate cu cele ale Domnului pe cruce.
Mântuirea este un lucru cu neputinţă la om şi deci, dacă este cu neputinţă, Dumnezeu însuşi o face şi de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune şi de Tainele Bisericii, mai ales de Taina Sfintei Împărtăşanii. Şi aşa, ceea ce este cu neputinţă la om, este cu putinţă la Dumnezeu” (Ibidem, pag. 61).
18. “Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un <<cuib>>, ca şi păsările, şi trăim în el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.
Dar observ nişte fenomene interesante. Mă simt mai aproape de voi decât de toate neamurile printre care am trăit cu mult drag şi cu multă bogăţie sufletească, în pribegiile mele. Dar mă găsesc mai aproape de voi, într-un fel şi chiar şi ce numesc eu <<osemintele >> astea ale mele, care trag să mă îngreuieze şi să mă doară, s-au mai consolat când am început să zburăm pe deasupra meleagurilor româneşti şi a pământului acesta” (Ibidem, pag. 62).
19. “ Căutaţi acum la Cuvântul Domnului, căci nu mai est vreme pentru griji omeneşti. Îmi vine în minte două cuvinte din Evanghelie. Mai întâi: << Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toatele celelalte se vor adăuga vouă>>; şi al doilea cuvânt: << Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele rele nu vor trece>>. Mergeţi la esenţial! Şi într-adevăr, am văzut în viaţa mea că ţelul adevărat al omului, adică înţelegerea minţii şi a gândului lui Dumnezeu pentru om, mântuire şi tot restul, Dumnezeu îl dă în chip nevăzut. Şi e nevoie de rugăciune şi de înţelegerea aceasta a lui Dumnezeu, chiar până la dragostea de vrăjmaş, cum spune Sfântul Siluan. Adică să ştii că şi vrăjmaşul este făptura lui Dumnezeu şi că numai Dumnezeu îl poate lumina prin rugăciunea mea, dacă o fac. Numai El îl poate stăvili şi îndruma să nu facă prea mult rău. Şi aşa nu numai pe vrăşmaşi, dar şi necunoscuţilor şi străinilor Dumnezeu le pune în inimă ceea ce ne trebuie, numai noi să nu-L trădăm pe Dumnezeu”. 26
20. “Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găseşte ascuns izvorul vieţii. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim şi ne cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numeşte Fiu, dar este şi Cuvânt şi lui Dumnezeu şi de aceea Cuvântul, cum spunea de mult Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I aşa doar o << gălăgie arbitrară>> prin care eu pot să spun ceva şi voi puteţi înţelege gândirea mea. Cuvântul provine din nişte energii dumnezeieşti. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Dumnezeu a spus << să fie>> şi a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuinţată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtăşire. Omul găseşte puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtăşindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeieşti, experienţe trăite de alţii înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-şi regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu şi om.
Aşadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informaţie al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informaţii. Dar când doi care se iubesc îşi spun: << Te iubesc>>, aceasta nu mai este doar o informaţie; se împărtăşesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar şi să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului.[…]
Este absolut necesar ca şi noi să trecem peste nivelul informativ al cuvântului şi să ajungem la nivelul de împărtăşire, de rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtăşire, în sfânta împărtăşire, poate nu încă cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeţi că şi Sfânta Liturghie este alcătuită în aşa fel încât ea culminează mai întâi cu împărtăşania cuvântului (de aceea se face ieşire cu Sfânta Liturghie) şi după aceea, partea a doua a Liturghiei culminează cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie aminteşte şi momentul d la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a-I împărtăşi pe Sfinţii Apostoli, le-a spus că ei sunt curaţi prin cuvintele pe care le-a rostit lor.
Cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în cântări, în Scriptură şi să nu le înţeleagă, dar, dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminaţi şi să priceapă înţelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au împărtăşit cu ele şi ele i-au schimbat. Părintele Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: << Să fie lumină!>>, şi a fost lumină” (Ibidem, pag. 65).
21. “Primul pas în vieţuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea şi Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Pornind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi şi nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului şi duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoţiei. Dar a te spovedi nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii şi mai ales prin Taina Împărtăşaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conştiinţa pe care o au toţi sfinţii şi anume conştiinţa de fiecare clipă că sunt păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: << Căutaţi către mine, că eu vă sunt exemplu de sfinţenia?>> Oare nu toţi sfinţii au spus: << Eu sunt păcătos, eu sunt cel mai mare păcătos?>> Acesta era convingerea sfinţilor, fiindcă sfinţii trăiau în Duh şi Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viaţă înaltă, chiar când făceau minuni. Şi primeau mărturia Duhului şi se socoteau păcătoşi, înaintea preotului şi înaintea oricărui om.
Şi noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea Duhului, vădirea de păcat. Cel care ştie că-I păcătos, cum Spun Sfinţii Părinţi, nu mai vede păcatul aproapelui ca să-l judece. Dacă ştim că suntem păcătoşi ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osândim pe fratele nostru care păcătuieşte? Toţi Sfinţii Părinţi spun că dacă noi judecăm şi osândim pe aproapele şi nu ne pocăim pentru acest păcat, şi noi vom cădea în acelaşi păcat. Şi aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.
Şi am învăţat un lucru, anume că Dumnezeu, vădindu-mă pe mine de păcat mă învaţă să fiu milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el: << Doamne toţi suntem făptura mâinilor Tale. Iartă pe robul Tău care păcătuieşte şi nu ne lăsa pe noi în întuneric>>. Şi aşa în loc să osândim, în loc să se înverşuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt, să ne înduioşăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh, fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele devenim ca Dumnezeu Care este milostiv şi de la care aşteptăm milostirea. Şi atunci se coboară în noi Duhul şi Duhul Sfânt se roagă în noi pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru toată lumea care nu cunoaşte pe Dumnezeu şi zace în păcat. Duhul se va coborî în sufletul celui care miluieşte pe aproapele şi, în loc să-l osândească, se gândeşte cu milă şi cu rugăciune la el “ (Ibidem, pp. 70-71).
22. “ Ce este păcatul ? Vă spun din amărăciunea experienţei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenţă de frumuseţe de viaţă, de plăcere, de adâncime, de înţelepciune: minciună! Se poate evita calea asta a păcatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugăciune. Rugăciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul. Cuvântul este taină mare şi Părintele nostru Sofronie spunea că are rădăcini metafizice. În sens adânc cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune. Cum putem să repetăm aceeaşi liturghie (unii preoţi zilnic) şi să nu ne plictisim, cum ne acuză unii că este ca şi cum am vedea aceeaşi piesă de teatru în fiecare zi? Fiindcă Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om. Este cuvânt viu fiindcă este energie dumnezeiască. Chiar la nivelul omului există energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel mai obişnuit al lumii noastre când doi îndrăgostiţi îşi spun: <<Te iubesc!>> ar putea unul să răspundă: << Ştiu, că mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja>>. Aceasta nu este informaţie, este comuniune. Le place să audă cuvântul ăsta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor.
Cuvântul însă creşte mult mai mult în rugăciune, când ne adresăm Domnului cu <<Tu>>. Biserica este cultură fără egal, în istorie şi ne-a dat cuvinte de comuniune cu Însuşi Cel fără de început Care, smerit, se pogoară la mintea noastră, ca să înalţe mintea noastră la mintea Lui cea fără de început.
Rugăciunea este cuvântul de comuniune la care trebuie să fim cu mare atenţie. << Să luăm aminte – cum se spune la Liturghie – Înţelepciune !>>. Este cuvânt pe care nu trebuie să-l pierdem. Când suntem în Biserică la slujbe, sau când citim rugăciunile de dimineaţă, de seară ori înainte sau după Împărtăşanie, trebuie să fim atenţi să nu devină o formalitate. Căci fiecare cuvânt e un mărgăritar de mult preţ, cum pământul şi cerul nu au“ (Ibidem, pp. 76-77).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s