Sfinţenie şi infailibilitate

Posted: Decembrie 14, 2008 in Articole, Ecumenism, Inselari, Lumea Ortodoxiei
Etichete:, , ,

whitedove

Am cunoscut şi am văzut cu ochii mei oameni sfinţi, oameni de a căror simplă prezenţă te înfiorai – fără să fi rostit vreun cuvînt, fără să fi făcut nici cel mai mic gest -, oameni la a căror apropiere simţeai cu duhul o lume mai presus de fire, mai presus de minte. Sînt dator să vorbesc despre ei, deoarece chiar şi atunci cînd ajungem să cunoaştem asemenea purtători de Duh rătăcim în neputinţa noastră încurcînd Duhul lui Dumnezeu cu duhul acestei lumi.

Ce este sfinţenia? Este asemănarea cu Dumnezeu pe care a pierdut-o Adam şi au regăsit-o toţi cei ce s-au întors la El şi şi-au trăit viaţa în El. Sfîntul este cel asemenea Domnului, asemănîndu-se Lui cu toată fiinţa lui, cu sufletul şi cu trupul. Pare cam străin să vorbeşti despre aşa ceva în vremea în care moda a înlocuit Modelul, păcatele au devenit virtuţi, iar oamenii s-au asemănat dracilor şi i-au întrecut în răutate, dar tocmai pentru aceea este nevoie de mărturii că Dumnezeu este viu încă în lumea în care trăim, prin cei ce Îi urmează.


«Cugetul omului cu de-adinsul zace în cele rele şi viclene din tinereţe», şi ştim asta de la Însuşi Dumnezeu (Facere 8:21). Sfîntul Apostol ne limpezeşte o dată mai mult zicînd: «Ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu. Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu îl voiesc, acela îl fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu, iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte întru mine. Aflu drept aceea legea, mie celui ce voiesc să fac binele, că ce este rău la mine se află. Că împreună mă veselesc cu Legea lui Dumnezeu după omul cel din lăuntru; dar văd altă lege întru mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele, şi dîndu-mă pe mine rob legii păcatului, care este întru mădularele mele.» (Romani 7:18-23).
Ce vom pune împotrivă păcatului şi păcătoşeniei? Sfinţenia. Cum recunoaştem pe omul cel sfînt? Ne învaţă tot un sfînt, Simeon Noul Teolog.
„Celor ce erau râvnitori şi purtau de grijă de mântuirea lor şi începeau de la ei înşişi cele ce privesc mântuirea, celor care, pe cât le era cu putinţă, căutau pe Dumnezeu şi lucrau binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit şi atunci şi le descoperă şi acum Apostoli, Proroci, Drepţi şi Sfinţi, le-a făcut cunoscuţi iar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe nişte învăţători ai bunei credinţe, ca pe nişte mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea au păzit şi cuvintele lor ca pe nişte legi dumnezeieşti şi au primit şi ei plata pe care le-a dat-o acelora, şi chiar şi acum, dacă se găsesc unii ca aceia, vor primi plată ca şi aceia.
Dar pe cei ce dispreţuiesc pe ceilalţi şi se socotesc pe ei înşişi înţelepţi şi se află în negrijă şi nepăsare şi nu cheamă pe Dumnezeu ca sutaşul Cornelie şi cei asemenea lui, cu toată râvna, cu milostenie, cu post şi cu rugăciune, mai ales acum când aproape toţi suntem învăţaţi din copilărie de către proroci, şi apostoli voia lui Dumnezeu şi cele de folos nouă, pe unii ca aceştia, spun, Dumnezeu îi lasă să se găsească în rătăcirile în care au căzut ei singuri, care, întunecaţi fiind de întunericul patimilor, poftelor, şi voilor lor şi umblând întru ele ca într-o noapte adâncă, îşi găsesc şi asemenea învăţători. Şi pe drept cuvânt, căci stăpânitorul întunericului are întotdeauna şi slujitorii şi ucenicii lui care umblă în întuneric, pe care unii ca aceia îi găsesc şi-i primesc cu bucurie ca pe unii de un gând cu ei şi sunt învăţaţi de aceştia aceleaşi lucruri pe care şi le-au ales mai înainte şi au preferat să le facă ei înşişi spre pierzania lor. Căci cine nu ştie că dintru început diavolul a ridicat împotriva prorocilor – proroci mincinoşi, împotriva apostolilor – apostoli mincinoşi, împotriva învăţătorilor sfinţi – sfinţi mincinoşi şi învăţători mincinoşi, şi se luptă în diverse moduri să-i înşele pe cei nepăsători cu cuvinte mincinoase şi să-i arunce în prăpastia pierzaniei? Pe aceştia i-a descoperit Apostolul zicând: «Vă rog, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o şi depărtaţi-vă de la ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşală inimile celui fără de răutate» [Rm 16, 17-18]. Deci cei ce vor să fugă de unii ca aceştia cum sfătuieşte Apostolul, trebuie să se separe de faptele întunericului, căci întrucât vor să fie robi acestora şi să umble în întuneric, nu pot să fugă de asemenea învăţători, nici să vină la lumina adevăraţilor învăţători.
Tu deci, copilul meu duhovnicesc în Domnul, auzind dumnezeiasca Scriptură care spune: «Vai celor înţelepţi pentru ei înşişi şi ştiutori înaintea lor» [Is. 5, 21], ia seama cu frică şi cutremur la cele spuse. Căci cuvântul acesta este despre mântuirea sufletească, şi dacă vrei să-ţi agoniseşti un bărbat duhovnicesc şi sfânt şi un învăţător adevărat, nu socoti că ai putea să-l recunoşti tu însuţi după ştiinţa ta, fiindcă acest lucru e cu neputinţă, dacă nu te lupţi înainte de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu post, cu rugăciune şi cu cerere necontenită, ca Dumnezeu să-ţi fie împreună-lucrător şi Ajutor spre aceasta.
Şi dacă te-ai învrednicit să-l găseşti cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, atunci arată-i cea mai mare purtare de grijă şi râvnă, multă smerenie, multă evlavie, cinste covârşitoare, credinţă curată şi neşovăielnică. De ce? Ca să nu-ţi câştigi osândă şi pedeapsă în loc de răsplată, fiindcă despre unii ca aceştia a spus Mântuitorul nostru şi Dumnezeu: «Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine vă nesocoteşte pe Mine Mă nesocoteşte» [Mt 10, 40; Le 10, 16]. Se cade, aşadar, fraţilor, să-i primim pe unii ca aceştia ca pe Hristos însuşi, pentru că toate cele făcute lor vin la însuşi Stăpânul Hristos şi Dumnezeul nostru, iar El şi le face ale Sale şi le socoteşte ca şi cum le-ar pătimi El Însuşi; precum, iarăşi, cele ce se fac învăţătorilor mincinoşi vin la antihrist, şi cei care-i primesc, îl primesc pe acesta şi pe însuşi diavolul.
Şi să nu pretexteze unii că nu-i cunosc zicând: „De unde aş putea să-i cunosc pe unii ca aceştia? Şi eu sunt om şi nimeni nu cunoaşte gândurile altui om decât duhul care locuieşte în el.” Nimeni să nu ia acest cuvânt drept un pretext întemeiat. Căci dacă ar fi cu neputinţă să fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: «Feriţi-vă de proroci mincinoşi», adică de învăţători mincinoşi «care vin la voi în blana de oaie, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte!» [Mt 7, 15-16]. Deci, dacă Stăpânul Hristos spune adevărul, cum şi spune, ne este cu putinţă să-i recunoaştem după cele ce le fac şi le spun.

Roadele Adevărului

Să spunem mai întâi care sunt roadele adevărului, ale Duhului Sfânt, iar apoi ni se vor arăta şi roadele celui potrivnic şi rău, şi din aceste roade veţi cunoaşte foarte bine cum sunt vădiţi cei adevăraţi, drepţi şi sfinţi şi aceia care nu sunt aşa şi făţarnici; şi eu nu spun nimic de la mine, ci din cuvintele Mântuitorului şi ale Sfinţilor Lui Apostoli cu care voi încerca să încredinţez şi iubirea voastră. Ascultă deci ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: «Fericiţi cei săraci cu duhul. Fericiţi cei ce plâng. Fericiţi cei blânzi» [Mt 5, 3-5]. şi iarăşi: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei ce vă vătăma şi prigonesc» [Mt 5, 44]. «Cuvânt deşert să nu iasă din gura voastră. Amin, zic vouă, pentru orice cuvânt deşert oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii» [Mt 12, 36]. Şi iarăşi: «Dacă nu vă întoarceţi şi vă faceţi ca nişte prunci, nu veţi intra în împărăţia cerurilor» [Mt 18, 3]. Şi în altă parte spune: «în aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii faţă de alţii» [In 13, 35]. Şi iarăşi: «Cum puteţi crede, când primiţi slavă de la oameni, şi slava de la Stăpânul Dumnezeu n-o căutaţi? » [In 5, 44]. Căci «oricine se înalţă pe sine însuşi va fi smerit, şi cine se smereşte pe sine însuşi va fi înălţat» [Mt 23, 12]. Şi nu spune că va fi înălţat în slava lumească, ci se subînţelege că va fi înălţat tainic întru schimbare duhovnicească. Acestea Domnul şi Stăpânul nostru Hristos le strigă în chip vădit în fiecare zi.
Ascultă-l însă şi pe Apostolul Pavel care spune: «Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, mărinimia, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia» [Ga 5, 22-23]; şi iarăşi: «Dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, […] toate le suferă, toate le rabdă; dragostea nu cade niciodată» [7 Co 13, 4-5.7]. Ascultă-l şi pe Ioan Teologul care spune: «Copilaşilor, nu iubiţi lumea nici cele din lume» [In 2, 15]. Căci iubirea lumii e vrăjmaşă faţă de Dumnezeu. Astfel încât, fraţii mei, cine iubeşte lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu [lac 4, 4]. Cine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni n-are parte de împărăţia Domnului nostru şi Dumnezeu [7 In 3, 15; cf. 7 Co 6, 9-10]. |n aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului, după iubire şi după ură [cf. l In 3, 10]. Căci cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe cei făcuţi de El, adică pe fraţii săi. Iar cine urăşte pe vreunul din fraţii săi, acestea e născut din diavolul, şi iubirea lui Dumnezeu nu este în el [7 In 3, 8; 4, 20-21]. Deci cei ce au discernământ, ştiu în acest mod cine sunt fiii lui Dumnezeu şi cine sunt fiii diavolului. Iar roadele Preasfântului şi bunului Duh sunt cele pe care le-am spus mai sus. Se cade, aşadar, să vădim şi roadele duhului celui rău, ca să le recunoaşteţi şi să distingeţi, cum spuneam, lumina de întuneric, dulcele de amar şi binele de rău.

Roadele celui rău

Luaţi aminte deci la Stăpânul şi Dumnezeul nostru iarăşi Care zice: «Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune» [Mt 7, 17]; şi iarăşi: „Omul bun din comoara lui bună scoate afară cele bune, pe când omul rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele” [Mt 12, 35]; şi iarăşi: „Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” [Mt 5, 19]; şi ce spune, iarăşi, despre cărturari şi farisei? „Leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici măcar cu degetul. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni, căci îşi lăţesc filacteriile şi măresc ciucurii de la poalele veşmintelor şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi în sinagogi şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi!” [Mt 23, 4-7]. Aşadar, când vezi pe cineva care face ceva din toate acestea şi caută cu trudă slava omenească, şi calcă poruncile lui Dumnezeu ca să placă oamenilor, să ştii că e un rătăcit şi nu spune adevărul. Fiindcă zice Apostolul: „Câtă vreme între voi este pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi oare trupeşti?” [7 Co3,3]. „Iar omul trupesc şi sufletesc nu cuprinde, nu primeşte cele ale Duhului, căci pentru el sunt nebunie» (1 Cor. 2:14). Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vădit că nu are în el nici pe Duhul; şi cine n-are în el Duhul Sfînt, acela nu este al lui Hristos, precum întăreşte Pavel zicînd: «Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui» (Romani 8:9)”
* * *
Am cunoscut şi am văzut cu ochii mei oameni sfinţi, oameni de a căror simplă prezenţă te înfiorai – fără să fi rostit vreun cuvînt, fără să fi făcut nici cel mai mic gest –, oameni la a căror apropiere simţeai cu duhul o lume mai presus de fire, mai presus de minte. Sînt dator să vorbesc despre ei, deoarece chiar şi atunci cînd ajungem să cunoaştem asemenea purtători de Duh rătăcim în neputinţa noastră încurcînd Duhul lui Dumnezeu cu duhul acestei lumi. Am arătat pînă aici care sînt roadele Adevărului, ale Sfîntului Duh, şi roadele celui rău, pentru a şti să-i deosebim pe cei ai lui Hristos de vrăjmaşii Săi.
Împărţind un pic lucrurile, recunoaştem pe cel sfînt după viaţa sa şi după învăţătura sa. Vieţile Sfinţilor ne sînt cea mai bună pildă de împlinire a Evangheliei, de urmare a lui Hristos. În ele vom găsi chipul în care sfinţii au înţeles să-i urmeze Domnului, să pună în lucrare poruncile Sale. Pe lîngă Vieţile Sfinţilor, sfinţii ne-au lăsat de multe ori şi scrieri, un ocean de scrieri. Pînă aproape de vremile noastre creştinii ortodocşi au numit Sfintele Scripturi nu numai Noul şi Vechiul Testament, ci şi toate scrierile/scripturile sfinţilor. De ce? Pentru că din toate izvorăşte sfinţenia, din toate acestea izvorăşte Duhul Domnului, Duhul Celui Sfînt.
Pentru aceea, ca să înţelegem cum se cuvine sfinţenia, se cuvine să înţelegem că omul se face o icoană a înţelepciunii atunci cînd mărturiseşte pe Dumnezeu atît cu viaţa, cît şi cu învăţătura sa. Ce este al omului şi ce este al Domnului în săvîrşirea sfinţeniei? ”Puterea Mea se desăvîrşeşte întru neputinţă”, i-a vestit Domnul Apostolului neamurilor (2 Corinteni 12:9). Şi neputinţa omenească se găseşte la fiecare dintre sfinţii care au petrecut pe pămînt pînă azi. Mai presus de sfinţi s-a ridicat Maica Domnului, pe care Cel întrupat dintru ea, Hristos Mîntuitorul lumii, a învrednicit-o a se ridica mai presus decît firea îngerilor şi decît tot neamul omenesc, căci Maica Domnului nu a greşit şi nu a păcătuit nici măcar cu gîndul. Neputinţa omenească se regăseşte însă la fiecare din sfinţi, atît în viaţa, cît şi în învăţătura sa. „Desăvîrşirea pămîntească este o desăvîrşire nedesăvîrşită”. Dacă s-ar fi scris toate cîte au făcut sfinţii pe pămînt şi toate cele pe care le-au rostit, cu adevărat, încurcată ar fi fost înţelegerea sfinţeniei. De ce? Pentru că am fi văzut neputinţe pretutindeni şi însăşi neputinţa minţii noastre nu ne-ar mai fi lăsat să vedem lucrarea dumnezeiască a lui Hristos cu fiecare din ei, ci ar fi lăsat loc diavolului să ne arate mai vîrtos neputinţele şi scăderile lor.
Şi tocmai pentru a înţelege că numai Hristos a fost fără de greşeală, că numai Dumnezeu nu poate greşi, vom aduce aici cîteva pilde de alunecări şi scăderi.

Şi sfinţii greşesc

Astfel, îl avem pe Sfîntul Apostol Petru, pe care Sfîntul Pavel l-a mustrat înaintea tuturor pentru făţărnicia de a se osebi de cei care din netăierea împrejur au primit Botezul. Îl avem pe Sfîntul Grigorie de Nissa (numit de Sfinţii Părinţi ai celui de-al patrulea Sinod Ecumenic „Părintele Părinţilor”), care a scris că muncile celor păcătoşi vor avea sfîrşit. Îl avem pe Sîntul Ioan Gură de Aur, care a spus despre Maica Domnului că bolea de slavă deşartă cînd ea şi fraţii Lui L-au chemat afară, fiind mulţime multă. Îl avem pe Avva Serapion, care s-a întristat tare aflînd că Dumnezeirea nu are mîini, picioare, nas şi urechi, ci doar enipostasul Fiului a luat acest chip, şi a început să plîngă: „Vai mie, nenorocitul! Mi L-au luat pe Domnul meu, iar pe Cel pe care-L am acum nu-L văd, şi nu ştiu nici pe cine rog, nici pe cine chem” . Îl avem pe Sfîntul Simeon Stîlpnicul, care a primit cu aceeaşi deschidere atît pe ortodocşii, cît şi pe monofiziţii din vremea sa. Îl avem pe Sfîntul Ioanichie cel Mare, care după o viaţă petrecută în aspre nevoinţe, venind prigoana împotriva icoanelor, nu doar că nu a mărturisit învăţătura ortodoxă, dar a şi propovăduit împotriva ei pînă în ziua în care un alt om cu viaţă sfîntă i-a luminat ochii minţii. Îl avem în zilele noastre şi pe Părintele Cleopa, care în tinereţe s-a alăturat cu ştiinţa sa măsurilor de forţă ale statului ateu care îi prigonea pe „stilişti” (simpli mireni, preoţi şi călugări care apărau Predania Bisericii împotriva modei), iar mai apoi, la bătrîneţe, cunoscînd greutatea şi păgînătatea rătăcirii ecumeniste, nu a mustrat-o cu toată tăria în faţa celor ce şi-au lăsat minţile robite de ea, ci doar rareori, cînd era întrebat de cei apropiaţi o făcea. De asemenea, şi Părintele Dumitru Stăniloae a avut cîteva abateri de la adevărul Ortodoxiei (cum ar fi împărtăşirea de harul sfinţitor şi de lumina Dumnezeirii nu numai a ortodocşilor, dar şi a ereticilor; sau vorbirea despre Hristos ca Învăţător, Arhiereu şi Împărat, preluată nu de la Sfinţii Părinţi, ci din învăţăturile ereticului Luther). Mulţi învăţători şi dascăli ai Bisericii lui Hristos nu şi-au cîştigat locul între sfinţi nu atît pentru viaţa pe care au dus-o, ci mai ales pentru aceste depărtări de la adevăr; astfel, Fericiţii Augustin, episcopul Ipponiei, Theodorit, episcopul Kirului, Theofilact, arhiepiscopul Ohridei şi alţi mulţi, pentru abaterile de la Ortodoxie nu au fost proslăviţi de Biserică, chiar dacă scrierile lor rămîn pentru veşnicie, în cea mai mare parte a lor, un dreptar al Bisericii. Cugetul Bisericii a osîndit chiar prin blestemul veşnic, prin anatema, pe cei care, deşi şi-au petrecut viaţa în mari nevoinţe, s-au rătăcit de la adevăr crezîndu-şi minţii lor şi amestecînd învăţătura Bisericii cu minciunile păgîne (precum au păţit nevoitorii egipteni Evagrie din Pont şi Didim cel Orb).
Toate aceste pilde nu ştirbesc cîtuşi de puţin din măreţia Sfinţilor Bisericii, ci vin să dea mărturie pentru cuvîntul Sfîntului Isaac: „Desăvîrşirea pămîntească este o desăvîrşire nedesăvîrşită”, mai ales că de multe ori greşelile făcute au fost greşeli ce au venit din neputinţa minţii de a strînge neîncetat cu chingile fricii de Dumnezeu cuvintele pe care le rostim ori le scriem. Pentru aceea se şi întreba Sfîntul Vasilie cel Mare: „Cine este omul care să grăiască multe şi să nu greşească?” O altă pricină a scăderilor sfinţilor a fost dorinţa de a îndrepta pe alţii; ea i-a făcut pe mulţi să rătăcească, depărtîndu-se de lumina Adevărului. Neştiinţa şi uitarea, doi uriaşi vrăjmaşi ai mîntuirii noastre, au fost iarăşi pricină a rătăcirii. De multe ori, după cuvîntul Sfîntului Varsanufie cel Mare, mulţi din învăţătorii Bisericii s-au avîntat pe un ocean pe care nu aveau puterea de a-l străbate fără vătămare. Şi totuşi, mila lui Dumnezeu este împreună cu omul care Îl caută pe El şi îl îndeamnă pururea să înseteze după Adevăr. Dar iconomia dumnezeiască nu rînduieşte a se da daruri ale Duhului Sfînt celor care nu au fost botezaţi ortodox şi care nu mărturisesc drept credinţa în Hristos. Şi chiar atunci cînd din neştiinţă ortodocşii se rătăcesc, nici atunci nu-i lasă singuri, ci le trimite pe cineva să le lumineze ochii minţii.

O erezie: infailibilitatea

Minunată este pilda bătrînului care Liturghisea întotdeauna împreună cu Sfinţii Îngeri pe care îi vedea şi cu care putea chiar să vorbească, dar care din neştiinţă luase rînduiala Proscomidiei de la eretici. Acestuia un diacon i-a spus că Biserica nu primeşte slujba eretică. Atunci, bătrînul, tulburîndu-se, i-a întrebat pe Îngeri: „Diaconul îmi grăieşte mie în acest chip. E adevărat ce spune?” „Ascultă de el, căci are dreptate”, i-au răspuns Îngerii. „Dar pentru ce nu mi-aţi spus voi mie aceasta?”, a întrebat bătrînul. „Aşa a rînduit Dumnezeu”, au spus ei, „ca om pe om să se îndrepte”.
Ferestrele omului către lumea văzută şi către cea gîndită sînt simţurile sufleteşti (mintea, cugetarea, părerea, închipuirea şi simţirea) şi simţurile trupeşti (văzul, auzul, gustul, mirosul, pipăitul). Prin toate acestea pătrunde în suflet înşelarea. Prin dumnezeiasca Iconomie, Predania Bisericii a învistierit în învăţăturile sale dogmele cele mîntuitoare, aşa încît cei ce vor să se mîntuiască să primească prin credinţă din vistieria Predaniei învăţătura descoperită nevoitorilor ce au dobîndit de sus cunoştinţa. Numai această cunoştinţă a Adevărului (harul) împreunată Sfintelor Taine ale lui Hristos Adevărul dăruieşte omului Viaţa cea adevărată, Viaţa cea neînşelată.
Omul de azi, ajungînd la vîrful rătăcirii şi înşelării întregii istorii a omenirii, a început să fie părtaş, în nesimţirea lui, uneia din cele mai mari înşelări şi rătăciri a neamului omenesc, erezia infailibilităţii. Ce susţine ea? Că un om (la început papa de la Roma, iar mai apoi din ce în ce mai mult fiecare din noi) nu poate greşi. Ce este această erezie? Vîrful trufiei neamului omenesc, vîrful îndrăcirii minţii noastre. Şi întrucît pe verhovnicul lumii eretice contemporane, papa, lumea îl numeşte „Sfîntul Părinte”, hrănindu-i neîncetat trufia minţii, de aici începem şi noi să ne raportăm la Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos precum ereticii apuseni la actualul papă. Şi adăugînd la rătăcirea minţii noastre un cuvînt al Sfintei Predanii, că orice cuvînt al Sfinţilor Părinţi are putere canonică, sîntem gata să ascultăm fără dreaptă măsură orice ni s-ar zice de către vreun cleric. Şi de aici repede cădem în rătăcirea de a ne lăsa, noi, orbii, călăuziţi de orbi.
Dar nu despre aceasta să vorbim, ci despre părinţii cei îmbunătăţiţi ai vremii noastre, faţă de care facem greşeala de a-i socoti infailibili. Acest cuget satanic ne depărtează de Hristos cu toată dragostea ce ne-ar purta-o ei înaintea lui Dumnezeu. Suntem datori să le urmăm cuvintele şi sfaturile cu toată fiinţa atîta vreme cît ele nu se depărtează de Predania Bisericii; dar pentru asta suntem şi noi datori să cunoaştem această Predanie. Neştiinţa nu este o faptă bună, ci un păcat. Cu adevărat, pentru ascultarea noastră plină de dragoste, de multe ori Dumnezeu îndreptează greşelile celor ce ne povăţuiesc, dar nu se mai întîmplă aceeaşi atunci cînd ei se îndepărtează de la învăţătura Bisericii. Căci atunci ne lăsăm şi pe noi rătăciţi şi suntem de două ori vinovaţi: întîi pentru că ne-am călcat conştiinţa în picioare cînd ne striga să cugetăm cu cugetul Bisericii, nu cu al nostru, nici cu al povăţuitorului nostru, şi al doilea pentru că nu i-am spus adevărul, în frica Domnului, celui ce ne abătea de la Adevăr. Este greu să găseşti într-un om şi bătrîneţea înţelepciunii pe care Sfinţii au dobîndit-o în zeci de ani de nevoinţe, şi tinereţea duhului, care să-L plieze pe Hristos (aşa cum El Însuşi vrea!) vremii în care trăim, prin Care să dobîndim răspunsuri adevărate, care să ne apere curăţenia duhului şi a trupului de răutatea care veşnic se umflă şi se întăreşte; tinereţea duhului ni-L dăruieşte pe Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care niciodată nu dă vreunei boli alt medicament decît cel ce i se cuvine. Erezia infailibilităţii ne îndeamnă să nu-I mai urmăm Domnului Iisus Hristos Mîntuitorul lumii, ci celui pe care mintea noastră îl proclamă „Sfîntul Părinte”. Amar, amar, şi iarăşi vai!, celor ce şi-au proclamat astfel de „Sfinţi Părinţi” mai ales din cei ce confundă astăzi Biserica lui Hristos cu partidul unic la putere, căci s-au făcut de bună voie vase ale pierzaniei. „Mi-e prieten Platon”, spunea un înţelept din vechime, „dar mai prieten adevărul”.
Ce spune „omul infailibil” despre omul sfînt? „Întotdeauna eu am fost aşa ca el, şi chiar mai mult decît atît”. Ce spune sfîntul despre „omul infailibil”? „Dintre păcătoşi, cel dintîi sunt eu”.

Monahul FILOTHEU

Anunțuri
Comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s