Ortodoxie si Ecumenism.Principiul anglican al atotcuprinderii

Posted: Ianuarie 11, 2009 in Ecumenism, Inselari
Etichete:, ,

cresaccCe înseamnă „Biserica unică”? Întrucât Biserica este trupul mistic al lui Hristos, în care se păstrează vistieriile harului, (Col. 2, 3; In. 1, 17), Biserica unică, condusă de un singur Cap, înseamnă: „Este un singur Domn, o singură credinţă” (Ef. 4, 5), un singur Adevăr.
Dacă Biserica ar fi despărţită, ar fi trebuit să admitem absurditatea că al Său Cap, Domnul Iisus Hristos, „a fost împărţit” (I Cor. 1, 13). Oare se poate crede, aşa cum o face Vissert -Houft, că „Iisus Hristos se află în toate bisericile, în ciuda diferenţelor realmente existente între ele”, fără a admite că Hristos S-a împărţit şi Se contrazice pe Sine, fără a admite că Hristos minte atunci când spune: „Eu sunt Adevărul” (In. 14, 6)? Nu, nu poţi crede o erezie fără să-l huleşti pe Hristos, după cum „nici adevărul nu poate lupta împotriva adevărului” .
O biserică scindată înseamnă o credinţă dezbinată şi stricată, iar ecumenismul propovăduieşte, în esenţă, tocmai pe una ca aceasta, prin a sa concepţie a pluralismului. Noi însă, creştinii ortodocşi, suntem adepţii credinţei celei adevărate, sănătoase şi unice, căci „fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11,6), fiindcă în har suntem mântuiţi, prin credinţă (Ef. 2, 8).


În Biserică toţi trebuie să fie unul în adevăr, aşa cum „Tatăl este în Fiul şi Fiul în Tatăl” (In. 17, 21), pentru că Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl sunt unul şi acelaşi în esenţă şi adevăr. Şi credincioşii sunt chemaţi la unitate cu ajutorul adevărului revelat nouă de Dumnezeu, primindu-l sub forma lui apostolică, nemăsluită. Iată ce spune în legătură cu aceasta, ca în numele Mântuitorului, Sfântul Atanasie cel Mare: „Prin unitatea Noastră (a Tatălui şi Fiului) să fie şi ei (credincioşii) una între ei, aşa cum Noi suntem una în esenţă şi adevăr. Altfel ei nu vor putea fi una, dacă nu vor învăţa de la Noi”. Aici este exprimată cu maxim de claritate rugămintea Mântuitorului nostru în rugăciunea Lui către Dumnezeu-Tatăl: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine, şi Eu în Tine; aşa şi aceştia în Noi să fie una” (In. 17, 21).”
A afirma că Biserica astăzi fiinţează în schisme, înseamnă a uita de întemeierea Bisericii pe o singură Piatră – Hristos (I Cor. 10, 4), ceea ce este echivalent cu negarea îndeobşte a Bisericii ca Trupul cel viu al lui Hristos (Col. 1, 24). Unii ecumenişti „ortodocşi”, dorind să rămână „ortodocşi” şi, în acelaşi timp, să facă pe plac ecumenismului, vorbesc despre unitatea Bisericii, folosind expresia „Biserica veche nescindată”. De pildă, în Revista Patriarhiei Moscovei prof. protoiereu L. Voronov scrie: „Biserica Ortodoxă este pe deplin credincioasă poruncilor vechii Biserici nescindate”.
Folosind în această frază cuvântul „nescindată”, autorul admite scindarea Bisericii de mai târziu, adică ramificarea. Prin urmare, în mod indirect el cade de acord cu faimoasa „teorie a ramificaţiilor”, ca şi cu gândul că trupul lui Hristos a fost neîmpărţit doar o oarecare perioadă de timp, după care a fost împărţit!
Comparând actuala Biserică Ortodoxă cu vechea „biserică nescindată”, autorul face o delimitare eronată, de parcă nu ar fi vorba de una şi aceeaşi – de-a lungul tuturor secolelor – Biserică a iui Hristos!
Ecumeniştii însă ar putea obiecta: astăzi practic Biserica este dezbinată, pentru că în mijlocul ei există schisme. Drept răspuns la această obiecţie am spune: dezbinări şi partide întotdeauna au fost şi vor fi (I Cor. 11, 19).
Dar în ciuda eresurilor şi schismelor, Biserica lui Hristos întotdeauna a fost unitară şi indivizibilă, căci ea a îndepărtat de la sine orice abatere de la Adevăr, aşa cum un chirurg taie de la un organism o tumoare dăunătoare, pentru a-l face sănătos şi a-i da posibilitate să se dezvolte în continuare. Biserica s-a ocupat de această problemă în special la cele Şapte Sinoade A-Toată-Lumea, ceea ce recunoaşte chiar unul dintre metodişti: „Principala preocupare a Sinoadelor Ecumenice a fost credinţa – definirea ei şi demascarea ereziilor.”
Cei care gândesc că Biserica există astăzi numai în schisme, nu sunt defel intenţionaţi să înfăptuiască unirea prin reîntoarcerea la adevărul păstrat de Ortodoxie, deşi vorbesc insistent despre apropierea bisericilor şi înfăptuirea unităţii după mai multe secole de dezmembrare. Cum concep totuşi ecumeniştii din Occident această unire?
La reuniunea din 21 martie 1961, Francis Hous, militant anglican al C.E.B., menţionând că anglicanii au patru biserici şi ecumeniştii tind spre unirea tuturor bisericilor din lume, a adăugat: „Atunci când acest lucru se va întâmpla, nu va mai fi nici biserică în sensul de sine stătător al cuvântului – toate vor constitui o unică biserică”.
Este evident că o atare „biserică” ecumenică viitoare nu este identică cu cea Ortodoxă, căci Biserica Ortodoxă a existat şi va exista întotdeauna. Dacă ecumeniştii ar dori să fie ortodocşi, ei ar fi trebuit să renunţe la rătăcirile lor eretice şi să vină la Ortodoxie, lucru pentru care a optat în secolul trecut teologul protestant Overbeck. În baza unor cercetări istorice el a ajuns la convingerea că adevărata Biserică a lui Hristos nu poate fi decât cea Ortodoxă, căci în ea Sfântul Duh este în permanenţă prezent prin făgăduinţa Mântuitorului. Această Biserică, spune Overbeck, nu trebuie creată, căci ea a fost deja întemeiată de Domnul Iisus Hristos – e suficient doar s-o căutăm: „Biserica reprezintă o instituţie care îşi are propria istorie; ea nu poate fi inventată. Este o casă, întemeiată pe piatră. Ea stă ferm. Nu trebuie s-o construim, ci doar s-o căutăm. Întrebaţi istoria – ea vă va arăta această casă şi vă va duce la ea.”
Actualii ecumenişti însă nu vor să se întoarcă la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Ei vor să unească „bisericile” cu toate confesiunile lor şi să creeze o „biserică” nouă, care, nefiind Biserică Ortodoxă, va fi evident eretică.
Altădată militanţii ecumenişti se pronunţau foarte circumspect despre viitoarea biserică „a tuturor creştinilor”, însă în ultimul timp, ei se încumetă chiar să declare unde se află ea şi cum arată. Într-un raport ecumenic, prezentat în 1972 la Utreht, se afirmă categoric: „Dumnezeu ne-a ajutat să găsim biserica în afara comunităţilor noastre confesionale”, adică în afara oricărei formaţii denumite „biserică”, prin urmare – şi în afara Ortodoxiei!
Din acestea rezultă că ecumeniştii nu numai că n-ar intenţiona ei înşişi să devină ortodocşi, ci încearcă să abată de la calea cea dreaptă şi pe creştinii ortodocşi şi să-i facă membri ai noii „biserici” ecumenice. Întrucât mişcarea anglicană se declară chemată să fie „puntea” între biserici, propovăduind principiul „atotcuprinderii”, adică admiţând cele mai diferite opinii în cadrul bisericii, ne putem imagina haosul dogmatic al rătăcirilor şi abaterilor de la adevăr în care vor fi împinşi creştinii ortodocşi, care se entuziasmează în mod naiv de ideea viitoarei „biserici” unite!
La conferinţa teologilor greci şi anglicani de la Atena (mai 1941), unde a fost luat în dezbatere, principiul anglican al „atotcuprinderii” , partea ortodoxă a subliniat că principiul respectiv este inadmisibil pentru ea. Ortodoxiei îi este propriu tocmai principiul contrar – al unicităţii, al exclusivităţii în virtutea fidelităţii Ortodoxiei faţă de Sfânta Predanie şi a caracterului neschimbător al învăţăturii ortodoxe.
În 1922, „arhiepiscopul” de Canterbury a convocat o comisie cu scopul de a stabili limitele în care e posibilă, în biserică, disensiunea. Comisia a lucrat până în anul 1937, iar încă peste un an şi-a publicat concluziile, din care rezultă că în mişcarea anglicană sunt tolerate cele mai extreme puncte de vedere protestante, precum:
1) Negarea naşterii Mântuitorului din Fecioară, ceea ce este totuna cu negarea întrupării lui Dumnezeu, căci în felul acesta este contestată învăţătura creştină despre mântuire, care putea fi înfăptuită doar de Mântuitorul, zămislit pe cale supranaturală şi liber de păcatul originar.
2) Neautenticitatea istorică a învierii lui Hristos, ceea ce privează creştinismul de orice sens, căci, potrivit Sfântul Apostol Pavel: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră” (I Cor. 15, 14).
3) Necredinţa în existenţa reală a îngerilor şi demonilor, adică negarea lumii duhovniceşti, spre care ne îndreaptă permanent propovăduirea apostolilor şi despre care mărturiseşte în repetate rânduri Sfânta Scriptură.
În sfârşit, în mediul anglican se dezbate cu insistenţă problema hirotonirii femeilor, iar Conferinţa episcopilor anglicani de la Lambet (iulie 1988) a îngăduit ridicarea femeilor nu numai la rangul de „preoţi”, ci şi de „episcopi” (!), în pofida interdicţiei apostolice pentru femei de a vorbi în biserică (I Cor. 14, 34) şi practicii bisericeşti.
În ciuda unor concepţii atât de evident anticreştine şi a acţiunilor anticanonice, gruparea anglicană nu excomunică pe nimeni. Urmând principiul „atotcuprinderii”, anglicanii demult tolerează opinii şi acţiuni diametral opuse în cadrul unei singure „biserici”. Aceste opinii sunt socotite pe deplin admisibile în calitate de puncte de vedere „teologice” personale, deşi depăşesc cadrul unor păreri personale şi se răspândesc în mijlocul poporului, crescând cu repeziciune ca neghina.
Dacă în Biserica Ortodoxă, care se conduce după canoane, orice învăţătură falsă nepotrivită cu credinţa Bisericii ar fi dus la sinodul bisericesc şi la condamnare, în gruparea anglicană inovaţiile se dezvoltă slobod, neîmpiedicate de nimeni, căci ea şi-a pierdut dragostea pentru adevăr, permiţând propagarea pe larg a tuturor părerilor şi pseudo-doctrinelor posibile. Organizaţia anglicană chiar se făleşte cu deschiderea ei către lume, către filosofiile şi deşartă înţelepciune a lumii acesteia (Col. 2, 8), blamând Biserica Ortodoxă pentru poziţia sa neclintită în credinţă şi îndepărtarea de deşertăciunile vieţii din această lume.
Răposatul Athenagoras, arhiepiscop grec al Tiatirei şi Marii Britanii, cunoscut ca un convins ecumenist, declara totuşi cu reproş: „În Biserica anglicană exegeţii intelectuali şi teologii nu se aşteaptă din partea conducătorilor la nici o condamnare oficială. Deschiderea lor către istoria mondială şi principiul „atotcuprinderii” le dă un fel de îndrăzneală teologică în tratarea istoriei şi conformare la legile credinţei. Aceste încercări extind graniţele „atotcuprinderii” în aşa măsură încât ridică probleme în cadrul şi în afara comunităţii anglicane.” În continuare însă, Arhiepiscopul Athenagoras intră în contradicţie cu el însuşi, încercând să justifice cumva principiul anglican al „atotcuprinderii”, identificându-l cu principiul ortodox al iconomiei bisericeşti. Această încercare nu are nici un temei teologic, deoarece:
1) Biserica Ortodoxă niciodată nu aplică principiul iconomiei în domeniul dogmelor, pe când principiul anglican al „atotcuprinderii” se extinde şi asupra acestui domeniu important al credinţei;
2) Cele două principii diferă esenţial unul de altul, fiindcă la anglicani rezultatul concret al atotcuprinderii în domeniul credinţei, este păgubirea sufletelor omeneşti, iar în Ortodoxie aplicarea principiului iconomiei are drept scop mântuirea sufletului – potrivit vechii expresii patristice – prin „tămăduire de la rădăcină”.
În ultimul timp în mişcarea anglicană au apărut „moderniştii”, care neagă însăşi originea creştinismului, ca religie revelată de Dumnezeu. Unul din reprezentanţii marcanţi este „episcopul” dr. John Robinson, autorul cărţii Să fim cinstiţi în faţa lui Dumnezeu, apărută în 1963, a cărui concepţie despre lume poate fi caracterizată drept ateism „creştin”. El neagă existenţa unui Dumnezeu personal – Creatorul şi Proniatorul lumii, cât şi existenţa lumii spirituale în general, şi a veşnicei vieţi viitoare în particular. Iisus pentru el este un om obişnuit. Însă acest om – Iisus este unica şi suprema manifestare a principiului divin al creării lumii. În acest sens El este de-o-fiinţâ cu Tatăl, deşi Tatăl nu are loc în concepţia despre lume a lui Robinson. Potrivit lui, învierea lui Hristos nu înseamnă ridicarea trupească din mormânt, ci „o anume trăire sufletească a apostolilor, care s-a întâmplat cu ei în a treia zi de la Răstignire şi care i-a transformat lăuntric.” N-au urmat nici un fel de sancţiuni din partea autorităţilor ecleziastice faţă de „episcopul” Robinson, şi doctrina lui a rămas necontestată de Biserica anglicană, care evită să condamne opiniile eretice.
Mai mult decât atât, principiul vicios al „atotcuprinderii”, extins nu numai asupra credinţei, ci şi asupra moralei creştine, este folosit de mişcarea anglicană în scopuri vădit imorale. De exemplu, în Church Times, organul oficial al Bisericii anglicane, la 14 octombrie 1983 a fost inserată o reclamă ruşinoasă a „Uniunii creştine a homosexualilor”, în care se recomandă cărţi conţinând ritualul slujbei religioase pentru … căsătorii sodomice între persoane de acelaşi sex!!!
Cu ocazia unei „căsătorii” de acest fel, oficiată la 21 ianuarie 1983 cu participarea „pastorului” anglican Halt – căsătorie care a provocat o profundă indignare şi energice proteste din partea laicilor – secretarul general al menţionatei uniuni „creştine”, Kirker, a declarat cu impertinenţă că numărul „cuplurilor” similare creşte din ce în ce mai mult şi că multe dintre ele îşi oficiază căsătoriile în bisericile anglicane după un ritual special. E de prisos să mai spunem cât de protivnice lui Dumnezeu sunt aceste „căsătorii” nefireşti, pe care Sfântul Pavel le-a înfierat drept „patimi de ocară” (Rom. 1, 26), punându-le în rândul celor mai grave păcate, făptuitorii cărora „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9).
Acestea sunt roadele principiului anglican al „atotcuprinderii”, prin mijlocirea căruia sunt îndreptăţite nu numai orice false învăţături dogmatice, ci şi cele mai netrebnice crime morale!
Acest principiu i-a contaminat, din păcate, şi pe unii teologi ortodocşi, de exemplu, pe protoiereul Liberie Voronov, profesor de dogmatică la Academia Teologică din Sanct Petersburg. Acesta, vizitând Institutul Teologic de pe lângă Mănăstirea Sfântul Serghie Radonej din Paris, el a ţinut o conferinţă despre concepţiile protoiereului eretic Serghei Bulgakov, condamnat ca eretic de Biserica Ortodoxă Rusă, încercând – în numele „iubirii” creştine – să le prezinte ca acceptabile şi admisibile, iar în final a invitat întreaga asistenţă să cânte ereticului „Veşnica pomenire”!
Adoptarea principiului anglican al „atotcuprinderii” nu va conduce la unirea cea adevărată şi la o unică credinţă dreaptă, căci fiecăruia i se va da dreptul să-şi urmeze propriile convingeri greşite.
Datorită acestui principiu nu se poate ajunge la unitate în adevăr, ci doar la o totală abatere de la calea adevărului, la depărtarea de credinţa revelată de Dumnezeu şi, în consecinţă, la renegarea Bisericii şi a propriei mântuiri. Iată urmările triste la care va conduce negarea unităţii Bisericii.

________________________

Ortodoxia si ecumenismul-Arhimandiţii Serafim şi Serghie

Anunțuri
Comentarii
  1. octavpelin spune:

    Felicitari pentru aceasta postare,este extraordinara,cu respect Octav!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s