Au voie ortodocsii sa critice tehnologia? Sau..Lupta Parintelui Iustin cu ciberantropii

Posted: Aprilie 25, 2009 in Articole
Etichete:, , ,

De Ovidiu Hurduzeu

hurduzeu1În cursul dezbaterilor din jurul paşapoartelor biometrice s-a ajuns în modinevitabil la subiectul „tehnologie”. Au prevalat luări de poziţie naive în genul „tehnologia este bună dar are şi părţi negative”. Opiniile competente (Vlad Niculescu-Dincă) au fost puţine şi s-au concentrat pe detalii. Nici un comentator nu şi-a propus să folosească „afacerea paşapoartelor biometrice” pentru a stârni o discuţie mai largă despre rolul tehnologiei în societatea de astăzi. Într-o ţară răvăşită de industrializarea comunistă şi subjugată miturilor societăţii de consum, să critici tehnologia este încă „politic incorect”. Acuza de tehnofob iraţional (care nu are „expertiza” necesară pentru a se pronunţa asupra unor chestiuni de „strictă specializare”) este lipită peste mai vechile etichete „fundamentalist ortodox”, „păşunist” şi ubicuul „legionar”. Mai există şi prejudecata că expertul, el singur este capabil să evalueze problemele şi situaţiile tehnice. În discuţiile despre cipuri, „experţii” , de la inginerii de software la funcţionarii de la paşapoarte, au fost chemaţi să rostească adevăruri definitive În timp ce vorbele părintelui Iustin Pârvu erau demonetizate, publicul asculta cu reverenţă gnoza experţilor-sacerdoţi.
*
Elitele noastre intelectuale ascund sau pur şi simplu nu au habar de luările de poziţiile antitehnologice din Occident. O carte despre celebrul terorist Unabomber („Unabomber, profetul ucigaş”, Editura Logos, Bucureşti), incluzând şi traducerea manifestului său antitehnologic, n-a trezit nici un ecou în mainstream. Suntem singura ţară europeană unde Unabomber „n-a explodat”. Este necunoscută publicului larg chiar şi critica „clasică” a tehnologiei reprezentată de mari gânditori: Spengler, Heidegger, Friedrich Juenger, Mumford, Ellul.1

O discuţie serioasă despre tehnologie ar trebui să pornească de la constatarea lui Jacques Ellul. Tehnologiile moderne formează un Sistem: „un ansamblu de elemente interconectate, aşa încât evoluţia unuia provoacă evoluţia ansamblului, iar fiecare modificare a ansamblului se repercutează asupra fiecărui element în parte.”2 Uneltele moderne nu funcţionează separat unele de altele, ci se combină în mari şi complicate angrenaje. La rândul lor, angrenajele tind să se dezvolte în reţele din ce în ce mai mari. Ceea ce numim Vajnica Lume Nouă (Brave New World) este de fapt o nouă formă de organizare socială şi politică bazată pe tehnologia organizată corporatist care depinde de mari organizaţii sociale. Nu poţi să produci „Logan”-ul într-un atelier, nici măcar în fabricile unei Românii autarhice. Doar un gigant multinaţional precum Renault, conectat la angrenajul tehnologic planetar, este capabil să asigure standardizarea şi interşanjabilitatea componentelor.

Marea tehnologie favorizează statul supranaţional, integrarea corporatistă şi controlul comportamentelor umane. Controlul exercitat asupra individului de statul managerial şi corporaţiile transnaţionale satisface o necesitate tehnologică. Un sistem hipercomplex, de dimensiuni planetare, nu-şi permite să acorde autonomie componentelor sale întrucât independenţa lor ar creea o stare de haos. Totul trebuie să conveargă spre împlinirea obiectivului primordial: eficienţa, obţinută prin adaptarea cu rigoare matematică a maşinilor la scopurile utilitare pentru care au fost create. În Sistem, omul, considerat o maşină productivă, răspunde şi el unor necesităţi tehnice, Nevoile sale omeneşti sunt luate în consideraţie numai atâta timp cât satisfacerea lor respectă un protocol tehnic iar individul, în rolul său de sclav specializat, contribuie la sporirea eficienţei. Munceşti într-o corporaţie, ai o „poziţie”, un „venit”, eşti un sclav fericit. Ai paşaport cu cip, eşti liber să vizitezi Disneyland-ul, Las Vegas, să munceşti în UE. Te opui? Eşti un nimeni fără identitate. Orice considerente etice sau religioase, care s-ar opune satisfacerii necesităţilor tehnologiei sau ar interfera în mod „parazitar” cu logica ei, trebuie extirpat din Sistem. Sau adaptat „factorului tehnologic”.

*

Cum fiinţa umană nu este o simplă piesă mecanică sau un număr într-un cod digital, Sistemul trebuie să domesticească un individ şi un corp social care tind în mod natural să sfideze funcţionalismul maşinii. Domesticirea este în primul rând o operaţie de fluidizare a omului, de integrare a sa în „fluxul tehnologic” contemporan. Pentru a deveni „spaţiu flotant, fără fixare, nici repere, disponibilitate pură, adaptată la acceleraţia combinaţiilor, la fluiditatea sistemelor noastre” (G. Lipovetsky, Anti-Oedip), persoana unică este separată în părticele specializate, iar fiecare părticică angrenată într-un anumit tip de reţea. Fiecare network desprinde din individul dezunificat felia care-i trebuie, cerându-i să elimine restul. Pe măsură ce se branşează la tot mai multe reţele, omul pierde capacitatea să se mai adune, să-şi recâştige identitatea. Se produce astfel o disoluţie a personalităţii organice. Precum uneltele, putem fi detaşaţi separaţi unii de alţii, şi chiar de noi înşine, combinaţi şi recombinaţi în funcţie de necesităţile sistemului tehnologic. Logica industrială cere să fim tranşaţi în părţi izolabile – separate piesele pot fi controlate pe tot parcursul producţiei.

Protestăm că paşapoartele biometrice ne transformă într-un număr deşi noi înşine reducem totul la cifre şi „funcţionalitate”. Ne supără că poliţistul de la frontieră ne ia drept obiect de inventar, ne scanează după iris şi retină. Uităm însă că în societate nu contează decât fiinţa noastră măsurabilă, scanabilă, menită să fie lesne „citită”, interpretată şi pusă la treabă. Dacă ne îngrozeşte implantarea de date sub piele, de ce acceptăm să ne tot implantăm „îndemânări” lucrative, „skills”-urile pe care le updatăm în funcţie de necesităţile „economiei”? Nu cumva CV-ul „la zi” este paşaportul nostru biometric pentru a ne branşa la sistem?

Ce facem toată ziua? Scriem poezii, filozofăm, spunem rugăciuni? Nu. Calculăm. Reducem existenţa la proceduri administrative şi juridice, calcule economice, procese tehnice şi date statistice. Paşapoartele biometrice sunt în firea noii „bioeconomii” care îşi doreşte „să revalorizeze aspectele non economice ale vieţii.” „Eco-satele, camerele video de supraveghere, spiritualitate, biotehnologii şi convivialitate aparţin ‘paradigmei civilizaţionale’ în curs de formare, acelei economii totale construite de jos, de la bază. Matricea ei intelectuală nu este alta decât cibernetica, ştiinţa sistemelor, adică al controlului lor.”3 Ecologia, ca economie totală în versiunea „strângeţi cureaua, băieţi!” (descreştere), monitorizează poliţieneşte populaţia în numele ordinei securitar-terapeutice şi a „mediului înconjurător” (După ce a distrus realităţile organice şi de sine stătătoare – satul, oraşul, tradiţiile – sistemul tehnologic a descoperit „mediul înconjurător” care supravieţuieşte prin monotorizare atentă şi „soluţii” tehnic-administrative)

*

Ni se spune că vom fi cipuiţi spre binele nostru, pentru ca UE şi sluga sa carpato-dunăreană să poată lupta eficient împotriva terorismului islamic. Mă întreb însă cine îi va apăra pe români împotriva terorismului tehnocratic.

Statul naţional unitar? În mijlocul degringoladei generale, guvernanţii visează la High-tech Romania. Parcuri industriale, magistrale informaţionale, industrii de vârf. Precum conceptul de industrializare la comunişti, fantasmagoriile etatiste legate de „integrare” şi tehnologism nu pot fi supuse unei evaluări critice independente venite din afara sistemului. Doar tehnocraţii au voie să critice (în mod constructiv) tehnologia, aşa cum stânga se hârjoneşte critic tot cu stânga.

Normal ar fi ca intelectualii publici, ONG-urile apărătoare ale „drepturilor omului” să protesteze vehement împotriva „societăţii de supraveghere”. Vajnicii propovăduitori ai noilor valori occidentale preferă însă tăcerea sau discursul „tehnicist” care eludează esenţa problemei. Cum ar putea oare să se pronunţe „contra” cei care de douăzeci de ani pledează pentru o tehnocraţie ca alternativă la plutocraţie? Cum să protesteze toţi acei care propăvăduiesc cu entuziasm „reinventarea României” prin inginerii economice, sociale şi culturale? Precum comuniştii de odinioară, agenţii „occidentalizării” României stau neclintiţi de partea „progresului”. Misiunea lor este să preadapteze populaţia României la o lume de sclavie postmodernă. Pentru a-l fluidiza pe român, intelectualii l-au branşat la conductele „corectitudinii politice”, i-au rescris istoria şi l-au îndoctrinat cu valorile „culturii globale”. Luând poziţie împotriva paşapoartelor biometrice, sacerdoţii progresului ar apărea deodată într-o lumină reacţionară care le-ar şifona imaginea publică. Cum Naiba – să se situeze ei de partea unei lumi „arhaice şi preindustriale”?!

Dar Biserica (instituţia), oare de ce tace în problema paşapoartelor biometrice? Sau, atunci când vorbeşte cu jumătate de gură, de ce apelează şi ea la „experţi”? De ce atâta timiditate din partea ierarhiilor ecleziastice când în joc este însăşi dogma creştină despre persoană? Cât de departe poate să meargă Biserică ortodoxă pentru a-şi păstra imaginea „politic corectă”? După ce s-a ecumenizat cu sora ei de la Apus, va împărtăşi oare şi entuziasmul tehnologic al Vaticanului?

Pentru evlavioşii intelectuali „neoconservatori”, cei care îl gândesc pe homo religiosus în termenii lui homo economicus, şi nu vice versa, terorismul tehnocratic nu-i terorism. Este libertate, democraţie, civilizaţie. În România, statul, mass media, intelectualii stângişti şi neoconservatorii se regăsesc de aceeaşi parte a baricadei în eforturile lor de legitimare a Sistemului. Fiecare, cu mijloacele lui, pune umărul la cristalizarea şi propagarea noii ideologii legată de tehnologie şi mondializarea capitalismului financiar sau/şi a „capitalsocialismului” (capitalismul de ultimă oră care privatizează profiturile şi socializează pierderile.) Noua ideologie are menirea să înlocuiască vechiul marxism, aruncat în derizoriu de „socialismul economist”, dar care îl continuă neschimbat în spirit. Regăsim aceleaşi mituri universaliste: Progresul, Munca, Siguranţa, Des/Creşterea economică, la care s-a adăugat, Mediul înconjurător (o reciclare a mitului Naturii). Aceaşi insistenţă obsesivă asupra discursului abstract în detrimentul realului concret. Aceeaşi ideologie a nimicului, acelaşi mecanism de justificare a distrugerii omului în numele Omului. Miturile universaliste nu mai convieţuiesc sub aripa protectoare a Istoriei ca în vechiul marxism. S-au regăsit sub umbrela Democraţiei, Tehnologiei şi a Societăţii globale, treimea ce alimentează fantasmele sociale ale „omul foarte nou” . Difuzată prin mass media, impusă prin sistemul universitar şi workshopurile sponsorizate de stat, marile corporaţii şi ONG-urile mondialiste, noua ideologie dictează adevărul în câmpul social, decide ce este bine şi ce este rău în sfera morală, redefineşte sau înlătură tradiţiile şi vechile identităţi (religioase, naţionale, individuale).

Economismul, tehnicismul, scientismul şi anticreştinismul sunt cele patru direcţii de forţă ale noii ideologii globaliste promovată de nomenclatura comunistă convertită în oligarhie. Globalismul a înlocuit o ideologie universalistă expirată (comunismul) cu un produs mai funcţional. Noua ideologie legitimează superstatul continental (EU) şi aspiraţiile spre o organizare statală mondială. Nu contează caracteristicile de moment ale noului stat – logica sa funcţionalistă nu-l împiedică să se „umanizeze”, să ofere drepturi democratice atâta timp cât „umanizarea” este de natură tehnic-normativă şi favorizează instrumentalizarea tuturor aspectelor vieţii sociale. În România puţini acceptă ideea că superstatul contemporan, precum statul comunist, este emanaţia toxică a sistemului industrial-tehnologic4, creat în urma Revoluţiei industriale. Diferenţele de suprafaţă, nicidecum esenţa, sunt cele care separă comunismul de capitalism şi „capitalsocialism”. Cu atât mai greu acceptăm perspectiva sumbră dar, din păcate reală: aşa cum ne-au demonstrat cei 70 de ani de comunism şi ingineriile (economice, sociale, culturale) ale tranziţiei, sistemul industrial-tehnologic este TOTALITAR. Paşapoartele biometrice nu sunt decât vârful icebergului. Urmându-şi propria lui logică, Sistemul urmăreşte să elimine nu numai formele de organizare tradiţionale, ci chiar omul în calitatea sa de persoană autonomă – pentru creştini, „autonom” însemnând „liber întru Hristos”. (O lume tehnologică ideală ar trebui să funcţioneze independent de componentele sale umane „ineficiente”). În Rusia sau China, marea industrializare a înlesnit aplicarea tehnologiilor corporatiste pe scară largă. Neglijând necesităţile umane elementare, comunismul s-a dovedit în final ineficient. Pe de-o parte a creat un aparat represiv de mari dimensiuni, care a afectat negativ productivitatea muncii, pe de altă parte, maşina umană s-a gripat prin acumularea unor elemente non-tehnice (resentimente, dorinţa de răzvrătire, apatie, scăderea creativităţii etc). Comunismul a fost înlocuit din necesităţi tehnice, nicidecum etice sau politice. Chinei i s-a permis să rămână comunistă cu condiţia să menţină o forţă de muncă în stare de sclavie şi să respecte protocolul tehnologic al societăţii globale.

Dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor industriale a dus la apariţia producţiei de masă care, la rândul ei, a favorizat consumismul şi dezvoltarea pieţei mondiale. Astăzi sclavul are obligaţia nu numai să producă eficient, dar să şi consume – de aici nevoia de a înlocui teroarea cu gratificarea instantanee, mentalul parcimoniei cu o religie a confortului.

*

Terorismul tehnocratic este greu de combătut întrucât mai nimic în societatea secularizată de astăzi nu a rămas „extra-tehnic”. Tehnologia nu mai apelează la referinţe externe (Dumnezeu, Adevăr, Har), îşi extrage înţelesul din propria substanţă şi nu se lasă criticată din afară. În numele cui să te împotriveşti unei forţe ce-şi arogă prerogativele divinităţii? Mulţi naivi mai cred încă în puterea „culturii” şi a educaţiei umaniste, uitând că omul de azi este „formatat” de un învăţământ ideologizat care favorizează specializarea tehnică. Menirea educaţiei actuale nu este să producă scriitori şi filozofi sau oameni de caracter, ci armate de „cadre competente”, analfabeţii culturali care servesc tehnologia şi instituţiile statului supranaţional.

În România a supravieţuit în virtutea inerţiei o „viaţă culturală”. Cultura în sensul ei tradiţional a pierdut însă „arma simbolică”. Formă goală, glăsuieşte prin voci castrate care nu au nimic important de spus. Influentă, creatoare de semnificaţii şi atitudini în plan social este doar puterea mediatică. Presa centrală şi televiziunile promovează „personalităţi” sub acoperire culturală: mediocrităţi mondene, „lideri de opinie” conformişti, păpuşile serviciilor secrete şi ai societăţilor oculte.

Doar o clarviziune profetică, venită de la Sfântul Duh, ar putea demasca faţa necunoscută a terorismului tehnocratic impus de elite. Sfântul Duh, spre deosebire de „spiritul culturii”, al „naturii” sau „spiritul transistoric” al religiilor panteiste, lucrează „din afara” spre eliberarea noastră efectivă. Orice alt „spirit” din interiorul Sistemului, care se instalează ca referinţă universală, produce un discurs totalizator, sau de-a treptul totalitar. Nu face decât să ne înrobească prin „integrare”, oferindu-ne o libertate iluzorie (de exemplu, libertatea de care ne bucurăm în cyberspace).

*

O astfel de „luciditate profetică” a avut părintele Iustin Pârvu, când s-a ridicat împotriva paşapoartelor biometrice. Capetele pătrate din presa românească au catalogat apelul bătrânului duhovnic drept „puseu penibil de panică apocaliptică”. Speriaţi de acuze, unii dintre creştinii care s-au pronunţat în mod public împotriva cipurilor, s-au retras pe poziţii defensive şi „raţionale”. Au adoptat un ton „moderat”, plin de „discernământ” caracteristic jocului în teren. Protestul lor, burduşit de detalii tehnice şi formulat într-un limbaj legalist nu a făcut decât să tehnicizeze retorica de tip conspiraţionist a „exaltaţilor”. În esenţă, ambele tabere au reciclat argumente culese de pe Internet, care au prea mult în comun cu milenarismul apocaliptic al „sectanţilor” şi prea puţin cu trezvia ortodoxă. Evangheliştii americani au început să zărească semnul Fiarei pe fiecare pachet de biscuiţi încă din anii 70 când sistemul de marcare computerizată UPC (Universal Product Code) a fost introdus în Occident (să deducem de aici că izolarea comunistă ne-a ferit să fim „însemnaţi” mai devreme?!) Astăzi conspiraţionismul de tip apocaliptic a ajuns o industrie profitabilă, cu propriile lui bestseller-uri („The Mark of the Beast: Your Money, Computers, and the End of the World”) şi show-uri televizate („This Week in Bible Prophecy”). În România se vând bine poveştile despre Mister Antichrist şi satanica lui New World Order. Afacerea paşapoartelor biometrice a împământenit şi pe meleagurile noastre ideea că Antihristul vrea să impună NWO prin smart card-uri şi cipuri implantate. Popularitatea teoriilor conspiraţioniste şi răspândirea unui imaginar tabloid-apocaliptic – fenomene de dată relativ recentă în România – pun în evidenţă două aspecte îngrijorătoare. Pe de-o parte analfabetismul cultural şi religios iar pe de altă parte frica, neliniştea şi neputinţa unor oameni total absorbiţi în Sistem (nelinişti abil manipulate de către cei care odinioară le insuflau frica de fiara comunistă)5. Protestele lor patetice sunt bătălii împotriva morilor de vânt. Cine nu-i sclav integrat, nu protestează. Sparge idoli.

*

Nu distrugi idolii, dacă nu te desprinzi din gândirea cauzală. Dacă nu începi cu vremurile de pe urmă (ca să înţelegi prezentul). Dacă nu recuzi logica „necesităţii”. Dacă nu accepţi „libertatea în Hristos”. Dacă ţi-e frică.

*

„Nu poate fi negat că Apocalipsa se încarnează în istorie cu cea mai mare forţă” – explică Ellul în „L’Apocalypse: architecture en mouvement” – „Este scrisă în termenii evenimentelor politice, tinzând să lucreze asupra cititorului care este bine înscris în istorie; încearcă să-i dezvăluie ‘bogăţiile misterioase’ ale prezentului, dimensiunea ascunsă a lumii în care se găseşte… Astfel profeţia descrie un moment al istoriei arătându-ne cum acesta se înserează în totalitatea planului divin şi ne cheamă pe noi înşine să facem istorie… Ceea ce este important se referă la scop, la ţinta spre care ne îndreptăm. Apocalipsa ne arată destinaţia finală iar ceea ce sfârşitul ne explică este exact prezentul.” (sublinierea noastră)

În apelul său, părintele Iustin Pârvu a surprins din perspectivă escatologică momentul istoriei în care trăim („vremurile în care ne aflăm acum sunt premergătoare acestor profeţii”), a definit „exact” situaţia noastră reală („România a ajuns astăzi putregai”), a prezentat obiectivul („să rezidim neamul acesta” prin „a rezidi fiecare în parte sufletele noastre”) şi a indicat calea (Lupta este deschisă! Luptaţi până la capăt!) Ca să nu existe nici o îndoială asupra radicalităţii mesajului său, a exclus orice urmă de compromis („Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona”). Bătălia ce ne-o propune va avea dimensiunile unui război total. Se va desfăşura atât pe frontul vieţii individului (rezidirea persoanei), cât şi pe cel al colectivităţii (rezidirea neamului); va fi război în plan cultural (lupta împotriva ingineriei sociale, a relativizării valorilor fundamentale, ecumenismului, educaţiei ateiste), în plan social („va trebui să creem mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala”) dar şi politic (trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu). „Timpul jertfei” nu-i listă de semnături, vorbărie de workshop şi comentariu pe blog. Nu te sacrifici interactiv, în cyberspace, printr-un act de mucenicie virtuală. Eşti chemat să mori în braţe cu vrăjmaşul!

Apelul părintelui Iustin Pârvu este prima contestare fără echivoc a Sistemului formulată în România după 1989. Noutatea lui derivă din îmbinarea unor înalte exigenţe duhovniceşti cu logica „haiducească” şi mucenicia – o tradiţie monastică ortodoxă pe cale de a fi uitată.

*

Şocant mesaj: „Lupta este deschisă! Luptaţi până la capăt!”. Şi ce pretenţie absurdă: „Creştinul să-şi apere libertatea cu preţul vieţii” ! Mentalitatea tehnicistă recuză jertfa şi eroismul, creatoare de sensuri majore şi liant social. În schimb acceptă cu cinism logica sacrificială (considerată un „rău social inevitabil”) a persoanelor imolate în numele non-sensului: sinucigaşii, drogaţii, orice „victimă” care nu are acces la condiţia de martir sau rebel.

Din perspectiva escatologică a primilor creştini (Iustin Pârvu este în duh unul dintre ei), scandaloasă este doar necredinţa noastră. Hristos nu s-a întrupat să ne „protejeze sensibilităţile”, ci pentru a-l distruge pe Diavol şi a ne elibera din captivitatea morţii. Necuratul l-a îmboldit pe om să păcătuiască, iar prin păcat omul s-a separat de divinitate, ceea ce i-a adus moartea. „Dumnezeu este viaţa, pierderea vieţii este moarte. Astfel, Adam şi-a pregătit moartea prin separarea sa de Dumnezeu”, spune sfântul Irineu. În mod indirect, prin păcat, Diavolul introduce în creaţie moartea, întrucât „plata păcatului este moartea.”6

Separat de Dumnezeu, de energiile dătătoare de viaţă ale Harului, omul devine sclavul morţii şi a păcatului. Chiar dacă trăieşte, este doar o larvă.7 Dragostea adevărată înseamnă asceză, eliberare din domeniul necesităţii şi a fricii. Dacă ţi-e frică de moarte, eşti clientul Necuratului, gata oricând să joci după cum îţi cântă. „O caracteristică a tradiţiei patristice greceşti este continua luptă împotriva tiraniei morţii, a diavolului, şi păcatului printr-o viaţă de dragoste jertfitoare în Hristos. Viaţa monastică ortodoxă şi întregul corp al artelor liturghice în tradiţia bisericii răsăritene sunt pătrunse de acest spirit eroic şi luptător (sublinierea noastră).8

Incapabili să înţeleagă logica sacrificială, lupta împotriva fricii de moarte prin dragoste jertfelnică, mass media şi clubul „Ortodoxie şi Odihnă” au considerat apelul părintelui Iustin Pârvu o chemare la jihad. Marea primejdie pentru România n-au mai fost cipurile, ci stareţul de la Petru Vodă. Cum creştinismul manelist este securist, incult şi ocult, a purces la ceea ce se pricepe mai bine: deturnare şi mistificare. Pe bloguri, la conferinţe, în comunicatele de presă, mesajul părintelui Iustin Pârvu, mereu răstălmăcit, a devenit un insipid îndemn la „priveghere”. Nu numai conţinutul i-a fost trecut prin etuvă dar şi limbajul profetic. Interpreţii s-au grăbit ă „spiritualizeze” gnostic cuvintele, ascunzând sensul lor literal. Din moment ce imaginile nu s-au mai întrupat în percepţii concrete, înţelesurile din apel şi-au pierdut turnura lor insurgentă. Mucenicia a devenit „spiritualitate” dezîntrupată.

Cu riscul de-a dezamăgi mulţi cititori, voi mărturisi că îndemnul „să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei” nu este alegoric, ci analogic. „Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştini de odinioară să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu e” (Nu, nu-i o secvenţă din „Gladiatorul” unde limbajul cinematografic, auto-referential precum orice limbaj tehnicizat, recrează magic istoria). Iustin Pârvu, şi noi odată cu el, chiar ne aflăm în arenă, încarnaţi deopotrivă în acel moment din istorie şi în această situaţie concretă din prezent.

*

Au dat drumul la lei. Fiarele se apropie. Cască boturile.

Abur cald, Duhul ne freamătă-n nări.

*

Dacă nu arătăm cu degetul fiara care ne pecetluieşte, discutăm despre paşapoartele biometrice doar ca să ne găsim în treabă. „Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei”, ne cer Scripturile.9 În zadar socotim însă numărul fiarei în bar code-urile mărfurilor din supermarket. Înţelepciunea creştinului ortodox ar fi să desluşească contextul în care azi aproape totul primeşte „semnul” ei. Să ne punem întrebarea: De ce suntem „însemnaţi”? Sau, mai bine spus, de ce ne lăsăm însemnaţi? Cum acţionează mecanismele însemnării? Cine sunt cele două fiare ale momentului istoric actual? (Discutând despre prezent, nu înseamnă că abandonăm perspectiva istorică sau pe cea escatologică. Înterpretăm episoadele Apocalipsei în strânsă legătură cu persoana lui Hristos. Iar Adevărul întrupat fiind viu, ne va raporta totdeauna la situaţia noastră actuală.)

Nu mai încape nici o îndoială că prima fiară simbolizează puterea imperiului roman. Simbolul este însă mult mai larg, trimite la o putere universală şi totalitară. Dacă ieri prima fiară s-a încarnat în imperiul Roman, azi fiara ia înfăţişarea „sistemului industrial-tehnologic”. Cine altul decât Sistemul stăpâneşte peste „orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam”? Ca simbol al Puterii absolute („putere absolută” contrafăcută ca orice lucru venit de la diavol), mijloacele gigantice ale tehnologiei şi economiei se constituie în obiect de veneraţie demonică: „Şi au început să se închine balaurului pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei zicând: ‘Cine se poate lupta cu fiara, şi cine se poate lupta cu ea?’10

Sistemul îi înrobeşte pe oameni prin fascinaţia idolatră pe care o exercită asupra lor. Nu este vorba exclusiv de o manifestare psihologică sau spirituală. Prima fiară nu acţionează doar asupra „omului interior”. Are o existenţă independentă de deciziile omului, dar în strânsă legătură cu viaţa sa concretă. Separându-l pe om de Dumnezeu, şi de sfinţii pe care-i învinge, prima fiară reprezintă un triumf al Morţii. Prin tehnologie Diavolul operează o „inginerie” socială, intelectuală şi economică. Tot ceea ce exista viu, în plinătatea sa ontologică, tot ceea ce era configurat şi alimentat de energiile dragostei divine, devine acum contrafăcut. Realitatea omului, refigurată şi desfigurată necrofilic, capătă un aspect spectral.

Prima fiară – o întruchipare a imperiului roman, în planul istoriei, a sistemului industrial-tehnologic, în planul prezentului, a Puterii totalitare, în plan simbolic – este „dublată” de o a doua fiară, ridicată din pământ, care „lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi a cărei rană de moarte fusese vindecată.”11 Există un consens general că a doua fiară este „falsul profet sau, din punct de vedere istoric, propagandistul cultului imperial” (Ellul). În termeni moderni, a doua fiară este mult mai mult decât propaganda de stat. Aş vedea aici puterea spectaculară care include atât structurile ideologice şi propagandistice vizibile (propagandă, educaţie, publicitate etc) ale Sistemului cât şi structurile sale oculte (Reţeaua serviciilor secrete, mafiile de tot felul). Puterea spectaculară lucrează cu instrumentarul tehnic şi psihologic al Sistemului menţinându-şi însă o anumită independenţă. Misiunea ei este să menţină secretul generalizat aşa încât credincioşii să nu-şi dea seama că Sistemul este animat de un spirit demonic. „Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, cari se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină”.12 A doua fiară este meşteră în a creea falsuri fără replică – „făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ”.13 Ei i se aplică toată gama de adjective din sfera „amăgirii”: seducător, înşelător, impostor, falacios, insidios, ademenitor etc.

Cea de-a doua fiară îi determină pe oameni să facă o „icoană a fiarei care avea rana de sabie şi trăia”. Construindu-i Sistemului o icoană, conform dorinţei Altcuiva, recunoscând această icoană drept Autoritate, oamenii s-au înlănţuit în nişte imagini care nu le mai aparţin. Nu avem aici oare esenţa alieneării? De fapt, ceea ce-i subjugă în final este „icoana fiarei celei dintâi”, credinţa lor idolatră în Sistem şi nu Sistemul însuşi. Universul de imagini, („societatea spectacolului”) este mort, fiind administrat de o putere mecanică (diabolică) şi însufleţit în mod artificial. Oamenii însă iau această energie drept Viaţă şi vorbele înşelătoare ale puterii spectaculare drept Adevăr. Semnul fiarei, pe care îl primesc cu toţii, este codul, parola pe care oamenii o folosesc să se branşeze la reţelele Sistemului. Dacă nu ai înscris codul în persoana ta şi încalci „protocolul” tehnologic atât în ceea ce faci – mâna este simbolul acţiunii – cât şi în ceea ce gândeşti – fruntea reprezintă inteligenţa – eşti exclus din Sistem; îţi pierzi „privilegiul” de a-ţi exercita cele mai elementare funcţii sociale (de pildă, să vinzi şi să cumperi)

Dacă Iisus Hristos a desacralizat lumea, a alungat idolii păgâni, tehnologia i-a adus înapoi. Nu mă refer doar la fetişizarea Maşinii însăşi (gadgeturile electronice, automobilul, „minunile” geneticii etc.) Să nu uităm pletora de manifestări spirituale ale sacrului modern din templele Confortului, Tehnicii, Economiei, Revoluţiei, Statului (naţionalist, supranaţional, „dădacă”), Religiei (ecumeniste, gnostice, satanice) şi Divertismentului. „Zeii stadionului, ai vitezei, ai consumismului, utilităţii, banilor, cunoaşterii, iraţionalului, sexului, nebuniei, revoluţiei, agnosticismului, ideologiilor… zei lumeşti cerând holocausturi de care nu s-a auzit încă”14 – perverşi şi rafinaţi, sunt mult mai periculoşi decât cei de-odinioară.

*

Apelul lui Iustin Pârvu este o mărturisire a numelui lui Dumnezeu în mijlocul noilor idoli şi un îndemn la eliberarea persoanei timpurilor noastre. Este un cuvânt viu care vrea să ne aprindă – „Am venit să aprind focul pe pământ”, spune Mântuitorul. Deocamdată, de aprins nu s-a aprins nimeni, doar s-au „energizat” ciberantropii însărcinaţi să menţină Ortodoxia în Sistem.

Cine are urechi, să asculte…

____________________________________________________________________________________________________________

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Pr. Chiricuţă, Petre, Parusia sau despre A Doua Venire, Anastasia, 2001.

Davis, Erik, Technosis. Muth, Magic +Mysticism in the Age of Information, Three Rivers Press, 1998.

Ellul, Jacques, L’Apocalypse: architecture en mouvement (traducere în engleză: Apocalypse, A Crossroad Book, 1977).

Ellul, Jacques, Le bluff technologique (traducere în engleză: The technological bluff, William B. Eerdmans Publishing Company, 1990).

Hurduzeu, Ovidiu, Unabomber, profetul ucigaş, Editura Logos, Bucuresti, 2007.

Hurduzeu, Ovidiu, Sclavii fericiţi, Editura Timpul, Iaşi, 2005.

Juenger, Friedrich Georg, Die Perfektion der Technik (traducere în engleză: The Failure of Technology: Perfection without Purpose, Henry Regnery Company, 1949).

Picard, Max, Flucht von Gott (traducere în engleză: The Flight from God, Regnery Gateway, 1951.

Postman, Neil, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, New York, 1992.

NOTE:

1 Spre meritul lor, în ultimii ani, câţiva „noi stângişti” au făcut cunoscute cititorilor români luările de poziţie antitehnologice ale lui Paul Virilio şi Guy Debord. Cum era de aşteptat, stânga „politic corectă” din mainstream a păstrat tăcerea. Cât despre intelectualii de (pseudo)dreapta, au uitat complet că „tinerii păltinişeni” nu erau deloc favorabili tehnologiei (vezi cazul tânărului Noica).

2 Jacques Ellul, Le système technicien, Calman-Lévy, Paris, 1977, p.158. Despre tehnologie ca sistem integrat vezi de asemeni volumele Sclavii fericiţi (mai ales eseul „Angrenajul tehnologic”) şi Unabomber, profetul ucigaş, ambele de Ovidiu Hurduzeu.

3 „L’insurrection qui vient”, Comité invisible, La Fabrique editions, Paris, 2007, p.57.

4 Termen folosit de Ted Kaczynski în „Manifestul Unabomber”.

5 Teoriile conspiraţioniste, indiferent de provenienţa lor, sunt animate de un spirit anti-ortodox. În ciuda aparenţelor, ele legitimează imaginea Sistemului ca mecanism implacabil; omul, prins într-o pânză de păianjen de dimensiuni planetare, nu are nici o posibilitate de a se revolta. „Conspiraţioniştii” pretind că au găsit acel „ceva” (plan secret) sau „cineva” (Antihristul, Evreul) care îl subjugă complet pe om. Apelând la un Referent universal ca factor de instrumentalizare a subiectului uman, conspirationismul funcţionează după logică deterministă a Sistemului. În mod indirect, neagă „libertatea în Hristos” a persoanei. Dacă suntem liberi în Hristos, nimeni nu ne poate obliga să acceptăm planurile secrete ale societăţilor oculte. Nu trebuie să ne supunem adevărului realităţii, ci Adevărului întrupat care este Viaţa. A proclama atotputernicia Sistemului, aşa cum o fac adepţii „teoriei conspiraţiei”, înseamnă să proclamăm triumful morţii. O victorie a Satanei.

6 Romani, 6:23. Despre o tratare exhaustivă a legăturii dintre moarte, păcat şi diavol în practica Bisericii ortodoxe, vezi John S. Romanides, The Ancestral Sin, Zephyr, Ridgewood, 2002.

7 Cf. Pavel Florensky, Iconostasis: „Termenul latin ‘larva’ a dobândit încă în vechea cultură romană înţelesul de ‘cadavru astral’, ‘gol’ (inanis), sau ‘lipsit de substanţă’, ceea ce rămâne după moarte: altfel spus, ‘larva’ sau ‘masca astrală’; vampirul întunecat şi impersonal împrumută un chip viu, căruia îi suge sângele. Este remarcabil cum diferite tradiţii folosesc aceeaşi termeni ca să exprime realitatea falsă a ‘măştii astrale’: În Cabală este numită klipot iar în Teosofie ‘coaja’ „.

8 Ibid., p.174.

9 Apocalipsa 13:18.

10 Apocalipsa 13:4.

11 Apocalipsa, 13:12.

12 2 Cor 11:14.

13 Aluzie la o minune similară pe care i-o cer apostolii lui Iisus: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi”, îi ceartă Mântuitorul.

14 Noţiunea de religie la care se referă Ellul trebuie înţeleasă ca „religie a Omului” opusă revelaţiei creştine. Închinătorii la idoli din vechime nu mai făceau distincţia dintre natură şi Dumnezeu; astăzi, în mediul artificial creat de maşini, închinătorii la idoli venerează obiectele, fenomenele şi structurile create direct sau indirect de tehnologie: automobilele, gadgeturile electronice, cyberspace, tehnodivertismentul (muzica tehno, emo etc), creşterea economică (religia PIB-ului), statul managerial în permanentă expansiune, sportul, religiile gnostice pseudocreştine şi New Age, technoza, gândirea dezîntrupată („Gnosticismul a fost şi este un fel de teorie a informaţiei” scrie Harold Bloom în Religia Americană). Sistemul industrial-tehnologic a recreat un univers mitologic, reintroducând pe uşa din dos sacrul epocilor precreştine, panteismul şi ocultismul premodern cu toate consecinţele lor: fuziunea dintre subiect şi obiect, devalorizarea realităţilor extramentale, spiritualizarea şi mitizarea „puterii” (Statul, Banul, Tehnologia), identificarea mijloacelor cu scopurile, preamărirea Omului, „divinizarea procesului de evoluţie care transformă tot ceea ce se întâmplă într-o funcţie a unor procese automate şi impersonale” (Gunton, The Triune Creator). Precum sacrul epocilor precreştine, mitologiile sistemului industrial-tehnologic înlănţuie persoana în DETERMINISM (în sensul că totul este prestabilit, sfârşitul nu este diferit de început) şi structuri idolatrizate.

Anunțuri
Comentarii
  1. Omul a creat tehnologia, insa a devenit dependent de aceasta, indraznind sa faca din acesta idol si uitand de Dumnezeu. Nu tehnologia e problema, ci omul. In ceea ce priveste afirmatia precum ca:
    Tehnologiile moderne formează un Sistem: „un ansamblu de elemente interconectate, aşa încât evoluţia unuia provoacă evoluţia ansamblului, iar fiecare modificare a ansamblului se repercutează asupra fiecărui element în parte.”2 Uneltele moderne nu funcţionează separat unele de altele, ci se combină în mari şi complicate angrenaje.”
    Sa nu uitam ca insusi Universul este un asemenea Sistem interconectat. Universul insa a fost creat de Dumnezeu, nu de Om. Deci tehnologia … nu a fost inventatata de om …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s