Arhivă pentru iulie, 2009

Cu mintea mea Preasfântă Maică
Te văd pe drumul spre Calvar,
Şi conştiinţa mea săracă
Mă mustră ca şi pe tâlhar!
Ţi-aud cu jale tânguirea
Şi sunt mustrat acum mai rău,
Ştiind că pentru mine rabdă
Preamilostivul Fiul Tău!
Privindu-L înălţat pe Cruce
De adunarea celor răi,
Cunosc că am mai multă vină
Decât răstignitorii Săi!
De nu vedea mai înainte
Stăpânul, împietrirea mea,
Ar fi avut o mângâiere
Şi nu mai înseta aşa.
Şi poate stâncile de piatră
Nu s-ar fi despicat atunci,
Văzând că nu mai pătimeşte
Şi pentru mine Domnul munci!
Nici soarele, ascuns de groază,
N-ar fi rămas aşa de mult,
De nu vedea cum rabdă Domnul
Şi eu acuma nu-L ascult!
Iar sabia proorocită,
N-ar fi pătruns aşa de rău,
În inima Ta Preacurată
Văzând cum moare Fiul Tău!
Cu mintea mea Preasfântă Maică
Te văd pe drumul spre Calvar,
Şi conştiinţa mea săracă
Mă mustră ca şi pe tâlhar!
Ţi-aud cu jale tânguirea
Şi sunt mustrat acum mai rău,
Ştiind că pentru mine rabdă
Preamilostivul Fiul Tău!
Privindu-L înălţat pe Cruce
De adunarea celor răi,
Cunosc că am mai multă vină
Decât răstignitorii Săi!
De nu vedea mai înainte
Stăpânul, împietrirea mea,
Ar fi avut o mângâiere
Şi nu mai înseta aşa.
Şi poate stâncile de piatră
Nu s-ar fi despicat atunci,
Văzând că nu mai pătimeşte
Şi pentru mine Domnul munci!
Nici soarele, ascuns de groază,
N-ar fi rămas aşa de mult,
De nu vedea cum rabdă Domnul
Şi eu acuma nu-L ascult!
Iar sabia proorocită,
N-ar fi pătruns aşa de rău,
În inima Ta Preacurată
Văzând cum moare Fiul Tău!

Tariceanu a dat prima lovitura vietii sanatoase din Romania. Tariceanu a intarit puterea legislativa a  Codex Alimentarius in Romania.
Pe sestache, a introdus in 2007 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr.43 din 23 mai 2007 privind introducerea deliberată în mediu şi introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic , care in fapt vorbeste de inlocuirea soiurilor de seminte autohtone de legume si fructe cu cele modificate genetic. Nici nu era greu de anticipat ca se va face acest pas, intrucat, in ultimii 15 ani de zile, institutele de cercetare in agricultura din Romania au fost distruse, au cazut prada rechinilor imobiliari care le vanau terenurile, si nu au mai facut nici o cercetare, nu au mai scos nici un soi autohton nou de legume sau fructe.
Aceste institute de cercetare erau extrem de importante, pentru ca ele trebuiau sa adapteze soiurile la schimbarile climaterice intervenite in Romania [ seceta, desertificarea unor regiuni ] , insa ele fiind distruse, au lasat calea deschisa pentru OMG-urile americane.

Imediat s-a reformat o asa-numita Comisie de Securitate Biologica, care in fapt are menirea sa inchida ochii la introducerea in Romania a OMG-urilor, la distrugerea si interzicerea semintelor naturale romanesti. Comisia de Securitate Biologica a primit din partea fostului Guvern si un regulament de functionare care se poate accesa aici.
http://www.dreptonline.ro/legislatie/ordin_regulament_comisie_securitate_biologica_2008.php

Mai multe ONG-uri au incercat sa intre in Comisia de Securitate Biologica, insa au fost mai mult plimbati si amanati asa cum se plangeau aici http://www.green-report.ro/stiri/membri-ai-ong-comisia-pentru-securitate-biologica-ministerului-mediului.

In martie 2008, fostul ministru al mediului Attila Korodi, facea un ‘)” style=”FONT-WEIGHT: bold; COLOR: blue” onmouseout=htm() href=”http://www.urbansiasociatii.ro/”>apelpentru ca porumbul modificat genetic sa nu fie utilizat in culturile din Romania :
Cer noii Comisii de Securitate Biologica, care va deveni operaţională după 15 aprilie 2008, sa verifice impactul pe care cultivarea porumbului MON810 l-ar avea asupra sanatatii populatiei si asupra mediului. Noi avem Mari semne de intrebare cu privire la cultivarea acestui soi si nu putem fi, in aceste conditii, in favoarea cultivarii lui.Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile aplica o politica precauta in ceea ce priveste Organismele Modificate Genetic. In acest sens le cer fermierilor sa nu achizitioneze seminte de MON810 si sa nu le insamanteze incepand cu acest an. Cu toate ca anul trecut s-au cultivat doar 332 de hectare cu MON810, deci nu poate fi vorba de intentii spectaculoase in acest an, avem datoria sa fim precauti.Trebuie amintit caRomania este lider European la capitolul suprafete cu porumb nemodificat genetic, aceasta planta fiind de baza in alimentatia romanilor care conform sondajelor de opinie nu isi doresc porumb MG

Asadar in 2008, Romania era inca tara din UE care era cea mai slab „invadata” de OMG-urile cancerigene.

La data de 12 mai 2008, Comisia Europeana, sufocata de peste 40 de milioane de petitii care cereau oprirea implementarii Codex Alimentarius, a blocat promovarea acestuia trimitand la Autoritatea European pentru Siguranta Alimentar (EFSA) o cerere de autorizare a trei organisme modificate genetic noi, a caror introducere pe piata europeana o solicitau ‘)” style=”FONT-WEIGHT: bold; COLOR: blue” onmouseout=htm() href=”http://www.vrajitorul.eu/”>firme americane.http://www.green-report.ro/comunicate/160508-greenpeace-conferinta-un-pentru-securitate-biologica.
Nici pana la acest moment nu se cunosc „personalitatile” care fac parte din Comisia de Securitate Biologica in vreme ce fructe sau legume modificate genetic, nu numai ca se vand dar se si cultiva, ILEGAL, in Romania [ nu se pot cultiva atata timp cat nu sunt avizate de Comisia de Securitate Biologica ] .

26 mai, 16:06 Deputatii din actuala legislatura a Parlamentului au aprobat, marti, cu 182 voturi “pentru”, doua “impotriva” si 12 abtineri, proiectul de lege pentru aprobarea Ordonantei 43/2007 privind introducerea deliberata in mediu si introducerea pe piata a organismelor modificate genetic, transmite Agerpres.

Ce se mai poate face acum ? Curios sau nu, se pare ca hulita OUG 61 din 2009, care da dreptul Guvernului sa modifice legi votate de parlament, este calea prin care se poate opri intrarea in vigoare a Codex Alimentarius.

Sursa: urbaniulian.ro

Petrache Lupu este legat intru toate de Maglavit. Cine a auzit de Maglavit a auzit cu siguranta si de Petrache Lupu, iar acela care a auzit de Petrache Lupu a auzit cu siguranta si de Maglavit. Povestea de la Maglavit o cred multi. Foarte pe scurt, aceasta este urmatoarea: era zi de vineri, 31 mai 1935, cand Petre Lupu (17 ani) era pe camp, cu oile.

Acesta avea anumite deficiente inca din nastere, mai ales in ceea ce priveste vorbitul. Acesta L-ar fi vazut pe Dumnezeu, ca un „mos”, langa o salcie. I-a spus ciobanului ca oamenii trebuie sa se pocaiasca, si ca el trebuie sa transmita mesajul preotului din sat. Viziunea s-a repetat timp de trei ori, in trei vineri consecutive. Din acel moment, viata ciobanului si a comunei avea sa fie alta. Mii de oameni au venit in pelerinaj la Maglavit. Ologii aruncau carjele, orbii isi recapatau vederea, oamenii muti incepeau sa vorbeasca, etc.

Petrache Lupu

Petrache Lupu a trait intre 14 octombrie 1907 si 14 decembrie 1994. Petrache Lupu a trait aproape 90 de ani. Se spune ca pe vremea comunistilor ar fi fost saltat de multe ori. Fostul cioban a fost privit de oameni ca un trimis al Domnului. Desi Biserica Ortodoxa a ramas circumspecta cu privire la povestea lui Petrache, Satenii au reusit sa construiasca o manastire pe locul unde Petrache ar fi avut viziunile.

Petrache Lupu si Minunea de la Maglavit

Comuna Maglavit e situata in Oltenia, intre Calafat si Cetate, in dreptul cotiturei pe care o face Dunarea inainte de a se indrepta spre Calafat. Comuna are peste 5.000 de suflete si e situata la vreo 4 kilometri de malul Dunarii. Intre fluviu si Maglavit e lunca, teren inundabil, acoperit cu nisip si padure tanara de salcami, care au fost taiati ramanand buturugile si lastari.

In anul 1907, la 14 octombrie se naste Petre, fiul lui Gheorghe Preda Lupu, locuitor sarac din Maglavit. De mic ramanand fara tata, a trait nenorocit langa o mama care il iubea putin. in urma unei boli, varsatul, ramase surd si mut, si traia ascultator si bland in casa unui tata vitreg, plin de rautate, care ii dadea, cu multa parere de rau, o bucata de mamaliga. Cand s-a facut ceva mai mare muncea la plugarie alaturi de tatal sau vitreg; mai tarziu, pus sa pazeasca vitele satenilor, simbria ce o lua intra tot in chimirul acestuia. Vitele insa au fost mai blande cu bietul Petrache caci il fa­ceau sa uite rautatea oamenilor, de aceia el le iubea mult. Cand vedea pe cineva ca da in o vita, i se umpleau ochii de lacrami si dupa ce proprietarul ei isi potolea furia, Petrache se ducea si mangaia locul lovit de biciu sau de ciomag.

Mai in urma si-a facut o stana pentru oile satenilor si si-a injghebat o mica gospodarie. S-a casatorit cu o femeie saraca dar intelegatoare si gospodina. Au impreuna un copil. Petrache Lupu este un om cinstit cum rar se mai ga­seste altul. Cand uneori in turma lui intra o oaie straina nu are astampar pana ce nu da de pagubas. Inapoiaza banii gasiti si sileste pe altii sa faca la fel. Astfel cand a gasit zece mii de lei (bani mari la acea vreme) i-a dus stapanului. Iarna, tatal sau vitreg, ca sa se incalzeasca, fura crucile din cimitir, si facea foc cu ele. Petrache plangea si tremura de mahnire, departe de foc, sa nu-l ajunga caldura si nici lumina lemnului mortilor. Cand au dormit cu totii, a luat crucile si le-a dus in cimitir, infigandu-le la fiecare din mormintele de unde fusesera luate.

(mai mult…)

Alături de Liturghier, Molitfelnicul este cartea cea mai des întrebuinţată în slujirea preoţească, slujire chemată la a trece, din ce în ce mai des, dincolo de pragul Bisericii şi de a potoli setea unei lumi lipsite de Hristos.
Căderea în păcat după primirea Sfântului Botez este la fel de profund
ontologică, ca şi căderea lui Adam, iar ridicarea din păcat nu se poate face decât cu harul lui Dumnezeu, primit în chip liturgic-sacramental prin Sfintele Taine. Iar primirea harului Sfintelor Taine este condiţionată de prezenţa credinciosului, cu toată fiinţa, la momentul şi locul săvârşirii acestora, nu pentru a rămâne ce este, ci pentru a deveni ceea ce este în adevăr, dinainte de a fi fost dezumanizat şi biruit de păcat.
Cuprinzând cinci din cele şapte Taine, dimpreună cu ierurgiile şi
mulţimea de rugăciuni trebuincioase feluritelor împrejurări, Molitfelnicul ne arată chemarea Bisericii, ca una împreună-mergătoare în viaţa omului,binecuvântând marile momente sau trebuinţele cele de folos, dar şi împreunăpătimitoare
şi ajutătoare la vremuri de restrişte sau ispite ale sufletului, «spre
iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din
ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El» (Efeseni 1.10)
Spre deosebire de ediţiile anterioare, cea de faţă apare într-o alcătuire
nouă, adunând în paginile ei şi rânduieli ale unor slujbe care n-au mai fost
cuprinse în ediţiile din ultimele decenii. Amintim aici Rânduiala botezului
celor de alte credinţe, Nomocanonul – acum într-o formă îmbogăţită,
Înmormântarea monahilor sau vrednica mărturisire a Sinodiconului din
Duminica Ortodoxiei şi nu numai.
Iubitorii dreptei credinţe, a dulcelui grai bisericesc şi cei care ştiu să
preţuiască frumuseţea şi bogăţia semantică a rostirilor Sfinţilor Părinţi din
vechime, vor avea prilej de bucurie duhovniceasca, căci vor regăsi aici păstrate
întocmai slujbele, rânduielile şi rugăciunile din Molitfelnicele tipărite la anii
1888, 1896 cât si din Evhologhionul bogat, cel tipărit la anul 1920, toate cu
binecuvântarea Sfântului Sinod al BOR.
Şi pentru că adevărul credinţei nu va suferi nicicând învechire sau
trecere, după spusele Scripturii, «dacă este cineva întru Hristos, este făptură
nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi» (II Corinteni 5.17), se
cuvenea aşadar să căutăm, să folosim, să retipărim şi să păstrăm astfel
neschimbată moştenirea cea duhovnicească a Sfinţilor Părinţi, înaintaşii
noştri întru Hristos.
Facem cuvenita însemnare mărturisind că apariţia prezentei ediţii, cât şi
păstrarea întocmai a formei, a textului şi conţinutul slujbelor cuprinse, după
Molitfelnicele consultate, aparţin îndemnului stăruitor al cuviosului părinte
Justin Pârvu, stareţul Mănăstirii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil – judeţul
Neamţ, noi nevrednicii neintervenind.
Bunul Dumnezeu să binecuvinteze această lucrare şi să-Şi reverse
harurile Sale, pururea înnoite, peste cei care o vor folosi sau se vor folosi de ea.

Ostenitorii prezentei lucrări:

  • Ieromonahul Visarion
  • Monahul Teodosie
  • Monahul Mihail
  • Sora Cornelia

Detalii: http://mirem.ro/molitfelnic

_______________________________________________________________________________

Pidalionul (gr. Πηδάλιον – cârmă) sau Cârmapidalion jpeg
Bisericii este o carte publicată la anul 1800
în limba greacă de ieromonahul Agapie şi
sfântul Nicodim Aghioritul, şi care cuprinde
canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor
Bisericii şi ale Sfinţilor Părinţi şi dascăli ai
Ortodoxiei, însoţite de preţioasele tâlcuiri
ale unor canonişti bizantini vechi, precum
Ioan Zonaras, Teodor Balsamon şi Alexie
Aristen, completate de unele comentarii ale
editorilor. În limba greacă, Pidalionul a cunoscut patru ediţii în secolul al XIX-lea. După ediţia princeps, aprobată de Sinodul patriarhal de la Constantinopol încă din 1791, dar tipărită Leipzig
abia în 1800, Pidalionul a cunoscut o a doua ediţie în 1841, ediţie după care s-a făcut şi prima traducere în limba română la Mănăstirea Neamţ în anul 1844, de ucenicii Sfântului Paisie Velicicovski.
Pentru cei care sunt în demnitatea preoţească, ţinerea poruncilor canonice este mărturia unei bune rânduieli şi a oricărei unimi duhovniceşti. De aceea noi primim cu toată inima dumnezeieştile
canoane şi întărim în întregime şi fără vreo schimbare conţinutul lor, aşa cum a fost învăţat de alăutele sfinte ale Duhului, întru toţi slăviţii Apostoli, de cele şapte sfinte Soboare A-toată-lumea şi de
Sinoadele locale întrunite pentru a proclama astfel de porunci, şi de Sfinţii noştri Părinţi – căci toţi, până la unul, luminaţi de Duhul Sfânt, au statornicit ceea ce este spre folosul şi mântuirea sufletelor noastre.
Oprelişte şi sfătuire înaintea acestor vremuri tulburi, Pidalionul readuce prospeţimea şi veşnica-folosinţă a Canoanelor apostolice la urechile celor îndoielnici în dreapta credinţă, îndemnându-i
deopotrivă pe mireni, călugări, teologi, preoţi şi episcopi: „Dacă le
veţi păstra întru totul, veţi fi mântuiţi şi veţi avea pace; dar dacă
nu le veţi asculta, veţi fi pedepsiţi şi veţi avea o luptă continuă,
unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru
neascultarea voastră.” (Epilogul canoanelor apostolice).
Încă şi „cei ce pun întru defăimare pe sfinţitele şi
dumnezeieştile canoane ale sfinţiţilor părinţilor, care şi pe
sfânta biserică o trec cu vederea, anatema fie – fiindcă sfinţii
noştri părinţi creştineasca vieţuirea împodobesc şi către
dumnezeiasca evlavie o povăţuiesc.”

Detalii: http://mirem.ro/pidalion

copertaVozia_editie_IIAutor: Preot Mihai-Andrei Aldea

Ediţia a II-a, îmbunătăţită cu ilustraţii care înlesnesc „drumul spre Vozia”, realizate de grafician Ana-Maria Cornianu

Editura SHIK, Bucureşti, 2009

E greu să vorbeşti în câteva cuvinte despre cartea ce îţi însemnează debutul beletristic. Încerc… Orice întâmplare se desfăşoară într-un plan sau domeniu al existenţei, mai mult sau mai puţin fantastic. DRUMUL SPRE VOZIA are propriul său plan al existenţei, unul ce ţine de vechea cultură româneacă, cea pe care Ernest Bernea o vedea încă din anii ’50 ca dispărută. Şi totuşi, în sufletele noastre, un fir de aur mai tare ca oţelul ne leagă de această veche cultură, într-un chip ce este de neînţeles pentru străini. Pe acest fir pornind, am găsit lumea în care se întâmplă DRUMUL SPRE VOZIA. Este o lume în duh – nu pot spune fantastică, deşi fantasticul nu lipseşte – ca o proiecţie duhovnicească şi totodată concretă a sufletului românesc. (Autorul)

Volum broşat, aprox. 256 de pagini, format 20/13

Vizitati si http://www.drumul-spre-vozia.ro/

018masura_vremii_c12009, ediţia întâi
Format 14,8×21 cm, 326 pagini, broşat
ISBN 978-606-88781-1-6
Preţ 15 RON


mircea platon…Normalitatea nu e punctuală. Normalitatea nu poate fi consumată, ca o pradă. Nu eşti normal deoarece consumi normalitate: deoarece îţi cumperi o casă, faci mici pe grătar la conac, te zahariseşti mic burghez sau bei porto fără să pătezi incunabulele din colecţia proprie pe care tocmai le răsfoieşti în vila de la Snagov. Eşti normal dacă trăieşti normal, dacă generezi normalitate.

Dar normalitatea nu e o modalitate de devorare a realităţii, ci de perpetuare a ei, de perpetuare a prezenţei, şi chiar o formă umilă de transfigurare a ei. Normalitatea e lucrarea realităţii, e lucrarea firii. Normalitatea e buna noastră aşezare în fire, buna noastră aşezare creaturală: firescul. Normalitatea e aşadar legată de prezenţa în lume a persoanei, a omului creat după chipul şi lucrând să ajungă după asemănarea lui Dumnezeu.

Omul normal e cel care recunoaşte că libertatea e totuna cu adevărul, şi că ambele sânt o cale, adică se cer trăite, nu doar observate de la distanţă astronomică. Omul care se înrobeşte falselor libertăţi poate consuma „normalitate,” dar nu poate perpetua normalitatea.

Mircea Platon – istoric, scriitor

Fedorovici,-poza-786056Şirului de personalităţi care ne sânt date ca modele de oameni păstraţi în posteritate prin memoria culturală, noi răspundem cu persoane mântuite, eliberate de nimbul „posterităţii” prin întâlnirea cu Hristosul Cel Răstignit şi Înviat. Cu un puşti de şapte ani, cu un Petrovici care opunea tancurilor bolşevice o muşcată îngrijită în fereastră, cu Ernest Bernea, cu Gheorghe Racoveanu, cu un episcop Sârb întemniţat la Dachau, cu un Eminescu, acest om normal care vorbeşte despre o Românie normală şi pe care elita încearcă să-l facă să vorbească în propriul ei nume, adică împotriva României profunde.

Gheorghe Fedorovici – traducător şi publicist creştin ortodox


2601_1245873434

O privire care răzbătea chiar şi timpul

Sfântul Ardealului evocat de preotul VIOREL TRIFA din Câmpeni

Începutul unei călătorii

„Noi nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţide lumea aceasta, ni se întâmplă ades ca fratele Vis şi sora Moarte să nedea târcoale şi să ne despice făptura în două. Atunci scăpăm din chingilelumii văzute şi ne trezim într-un alt fel de a fi şi-a cunoaşte”.

Aceste cuvinte ale părintelui Arsenie Boca mă urmăresc cu stranietate şi

sfinţenie tulburătoare, ori de câte ori mă apropii de viaţa şi faptele lui.

Sunt acum în Apuseni, pe valea Arieşului, într-un început de vară somptuoasă

şi verde. Aştept să mă întâlnesc la Albac cu un ucenic al părintelui Arsenie

preotul Viorel Trifa din Câmpeni, care vreme de 15 ani l-a frecventat pe

Sfântul Ardealului”, cu aceeaşi tandră fervoare pe care a inspirat-o tuturor

celor ce l-au cunoscut. Când începem să vorbim, înţeleg repede că la cei 59

de ani ai săi părintele Trifa e un om jovial, cu un râs de copil şi o

bunătate pe măsură. O întreagă dimineaţă, debordând de bucuria de a putea

evoca amintiri nepreţuite pentru el, părintele mi-a împărtăşit cu frenezie

şi migală istorii şi taine despre acela care i-a marcat definitiv viaţa.

Înconjuraţi chiar de munţii în care se născuse şi părintele Arsenie şi unde

fusese elev, munţii cei verzi ai Apusenilor, cu casele lor răsfirate pe

coame, ca nişte clopuri moţeşti, totul părea cu mult mai aproape de acel

alt fel de a fi şi-a cunoaşte”, pentru care se nevoise atât călugărul de la

Sâmbăta Făgăraşilor. Drumul meu prin lumea părintelui Arsenie Boca începuse

iar…

„Dacă te rogi aprins, părintele Arsenie vine singur la tine”

Părintele Viorel Trifa

– Vă rog să-mi faceţi un portret al părintelui. Când l-aţi cunoscut şi cum

arăta pe atunci?

Părintele Viorel Trifa

– L-am cunoscut pe părintele Arsenie în anul 1972. Aveam 22 de ani şi eram

student la Teologie, la Sibiu. El era la biserica din satul Draganescu de

lângă Bucureşti, unde lucra ca pictor, dar şi ca arhitect, căci ridicase şi

o clopotniţă, într-un stil foarte interesant (mai târziu mi-am făcut şi eu

una în parohie, după modelul lui). Parcă-l văd şi acum pe părintele Arsenie

căţărat pe schela bisericii! Venisem la Drăgănescu după ce la îndemnul unei

venerabile măicuţe, bibliotecara Facultăţii noastre din Sibiu, maica

Gorgonia, citisem de 40 de ori Sfântul Paraclis al Maicii Domnului. Că mi-a

spus maica: „Dacă ai să citeşti Paraclisul de multe ori, părintele vine

singur la tine”. Şi când am terminat Paraclisul, am ajuns, într-adevar, la

părintele, dar tot nu-mi venea să cred! Slujitor în biserică era părintele

paroh Bunescu, el tocmai îşi terminase slujba, iar eu mă uitam ţintă la

părintele Arsenie, ştiind că cel care pictează pe schele e el. Abia după o

oră, părintele s-a oprit din lucru. În tot acest timp, biserica rămăsese

plină cu credincioşi, şi tineri, şi bătrâni, care îl aşteptau cuminţi. Nici

nu mai ştiam ce să fac, să-l urmez şi să-l rog să-mi vorbească, ori să-l

aştept să vină singur la mine, aşa cum mă învăţase măicuţa Gorgonia. Dar aşa

s-a întâmplat! Că odată numai că vad că-mi pune părintele Arsenie mâna pe

umeri şi-mi zice: „Ai sosit?”, de parcă mă aştepta de când lumea.

– Cum arăta părintele?

– Era într-un halat alb şi cu o bonetă albă pe cap, aşa picta. Şi ca

întotdeauna, era foarte smerit. Stătea cu mâinile la spate şi facea

ascultare. Am o poză cu Mântuitorul şi mă gândesc: Doamne, părintele chiar

de la Mântuitorul a luat acest model, să stea ca la şcoală, cu mâinile la

spate, şi să fie de folos oamenilor. Părintele Arsenie n-avea timp să

discute cu toţi, dar tot îşi rupea puţin, când făcea pauzele acelea ale lui

de pictat, aşa dădea tuturor sfaturi bune… Iar când zicea părintele un

cuvânt, apăi era literă de Evanghelie: se împlinea. Simţeam puterea din

cuvântul lui, ca a Proorocilor din cărţile sfinte. Avea ochi albaştri

părintele, ca Mântuitorul. Aşa l-am văzut: ca pe Mântuitorul Iisus şi tot de

statura Lui, mijlocie. Şi era de o bunătate părintească, nu găseai un cuvânt

rău… Cum arăta? Păi barba şi părul le avea roşiatice, ca un moţ. Cum

spuneam, era îmbrăcat în alb şi picta, iar eu stam în sfânta biserică

printre credincioşi aşteptând să-l văd mai aproape. Şi aşteptându-l, am

început să mă uit la pictura părintelui, care m-a zguduit profund! Atunci

era pictată cupola, şi deja cobora pe părţile laterale. M-a impresionat

chipul Mântuitorului. Parcă era viu. Şi la fel, chipul Maicii Domnului, care

domina altarul. Iar Icoana Învierii m-a încremenit: arăta de parcă atunci

coborâse din Sfânta Liturghie! Că zice la slujbă: „Piatra fiind pecetluită

de iudei şi ostaşii străjuind Preacurat Trupul Tău, înviata-I a treia zi,

Mântuitorule” . Şi Mântuitorul învie, fară să se strice sigiliul de la

Mormânt, căci prin sigiliu a trecut Transparenţa însăşi şi Lumina – exact ca

în pictura părintelui Arsenie… Nu L-am văzut nicăieri pictat aşa intens şi

duios pe Mântuitorul Hristos.

După ani şi ani, eram tot la Drăganescu şi stăteam la uşa bisericii, iar

părintele Arsenie Boca picta „Judecata Sufletului”, chiar în dreapta

stranelor. Într-o clipă se uită spre uşă, şi după ce ne-a cunoscut cu duhul,

zice: „Mă, moţule, hai mai aproape!”. Niciodată nu mă întrebase părintele de

unde sunt. Nu întreba nimic, pe nimeni, niciodată. Numai să te ajute, asta

voia. Şi eu îmi tot ziceam: „Cine-i moţ aici?”, că biserica era plină de

oameni. Dar părintele: „Mă, moţule, vino mai aproape!”. Şi atunci mi-am

amintit că eu sunt moţul, că doar eram din Câmpeni. Altă dată, m-am gândit

eu că dacă şi părintele e moţ, să-i cumpăr o doniţă de la Câmpeni, de acasă,

şi înainte să mă duc la dânsul, am umplut-o cu afine. Iar părintelui i-au

dat lacrimile: „Mi-ai adus aminte de casă. Trebuie să mă duc până acolo”.

Părintele ar fi dorit să vină acasă, la Vaţa de Sus, şi să slujească la

mormintele surorii şi mamei lui, mama care se numea Creştina, şi nu Cristina

cum s-a zis; iar „Creştina” vine de la Mântuitorul.

Povestea primarului îndrăcit din Fărău

La Sâmbăta, cu mulţimi de oameni în jurul lui

– De ce v-aţi dorit atât să vă întâlniţi cu părintele?


– Eram impresionat în primul rând de tot ce auzeam despre el. Pretutindeni,

în Ardeal, mă întâmpina numele său, ca un ecou sfinţit. Până şi gazda mea

din Sibiu, un profesor de la liceul Gheorghe Lăzar, îmi vorbea de părintele.

Căci profesorul fusese foarte rău bolnav, iar mama lui se dusese la

Mănăstirea Sâmbăta (pe atunci părintele Arsenie mai era acolo) şi văzuse

noroade întregi de credincioşi venind la părintele, ca la un sfânt viu! Că

deşi plecase de 20 de ani din Făgăraş, părintele era prezent cu duhul în

toţi care-l văzuseră.


La Sâmbăta, cu mulţimi de oameni în jurul lui

Cum avea el o vorbă: „Care aţi trecut pe la mine o dată, e destul!”. Iar eu

îmi doream să-l cunosc, şi pentru că părinţii mă sfătuiau să-mi găsesc

preoteasă, să mă însor şi să merg la parohie. Iar eu eram prieten cu mai

multe fete şi nu mă hotăram cu care să rămân; asta m-a făcut prima dată să

mă duc, speram că părintele mă va sfătui. Şi aşa a şi fost, căci la

Drăgănescu, părintele mi-a spus: „Tu să mai stai să mai înveţi!”. Apoi,

câţiva ani mai târziu, eram de-acum preot şi aveam o parohie foarte grea, la

Fărău, lânga Ocna Mureş. Acolo, care nu era penticostal musai era comunist

ateu. Iar eu mergeam des la părintele Arsenie, să-mi deie putere ca să mă

lupt cu ei. Dar dintre toţi vrăjmaşii din Fărău, primarul era ăl mai rău, ba

socot eu că era chiar îndrăcit. Dar a avut mai apoi şi-o soartă grea

primarul ăsta, şi eu cred că toate s-or întâmplat şi prin puterea părintelui

Arsenie! Să vedeţi cum a pornit totul. Începusem să mă duc în anii aceia

întruna la primar: voiam să repar o cruce mare din faţa Primăriei. Acolo

fusese frontul, şi ungurii împuşcaseră fără milă şi fără judecată o groază

de români. Nici nu s-au ostenit să-i mai care la cimitir, au făcut ia, aşa,

o groapă comună, şi i-au îngropat chiar în mijlocul drumului, ca pe vite.

Atâta le puseseră nenorociţilor: o cruce şi o troiţă mare de tablă. Dar cu

vremea, crucea ruginise cu tot cu Iisus răstignit pe ea. Îndrăcit – neam,

primarul, însă, nici că putea vedea crucea, da’ s-o mai şi repare! Zicea să

o aruncăm şi să lăsăm martirii de-a surda, fără nimic la căpătâi! Eu însă

tot am pus să repare crucea pe ascuns, că zicea părintele Arsenie: „Cine

repară o cruce veche Îi face cea mai mare mulţumire lui Dumnezeu. Că acela

care va trece pe acolo se va închina!”. Atunci s-a supărat foc primarul,

parcă îl opărisem când a văzut crucea şi troiţa înnoite – urla cu clăbuci la

gură că mută el crucea aia, scapă satul de ea!… Eu m-am dus atunci la

părintele Arsenie, la Drăgănescu, în câmpie, m-am rugat aprins împreuna cu

el, şi când m-am întors, să vedeţi ce s-a întâmplat. Un epitrop de-al meu,

de la biserică, se dusese la Primărie, ca să-i deie o adeverinţă primarul

cel indrăcit. Şi cum era timp de ploaie afară, tuna şi fulgera, epitropul

şi-a facut cruce. „Doamne, fereşte-ne!” . Dar primarul care nu putea vedea

crucea zice: „Cum de îndrăzneşti să te-nchini tu în faţa mea?”. Numai că în

clipa aceea, odată a şi trăsnit un trăsnet înfricoşător, de părea că s-a

rupt cerul şi o să cadă peste oameni. Primarul tocmai vorbea la telefon cu

cineva din satul vecin şi când a trăsnit a ieşit şi-o flacără mare prin

telefon şi a luat foc şi plopul cel mare de lângă primarie, ardea ca o

lumină uriaşă, de Paşti. Primarul a înlemnit! Îndată a scăpat telefonul din

mână şi, ca într-un vis, şi-a făcut larg, canonic, ca la mănăstire, semnul

crucii! Era prima oară în viaţa lui când se închina. De atunci, n-am mai

avut necazuri cu el. Semna primarul nostru orice pentru biserică. Dar soarta

i-a fost cruntă, ca să vedeţi unde duce necredinţa. Trecuse un an, în care

n-am mai ştiut de el, pentru că plecase din Fărău, când a venit nevasta lui

cu un parastas de Sâmbăta lui Lazăr, Sâmbăta Floriilor, când se pomenesc

toţi morţii la cimitir. Şi mi-a spus că bărbatul îi murise în podul casei,

spânzurat. Vai şi amar de sufletul lui, sărmanul!

Fotografiile

– De unde evlavia aceasta a dvs. faţă de părintele Arsenie?

– Nu se putea altfel, că eu vedeam ce face ca preot, îmi dădeam seama de

puterea şi credinţa lui! Odată, la un praznic mare la Sâmbăta, am aflat că

părintele făcea slujba. Trebuia să înceapă Liturghia, dar în curtea

mănăstirii îşi instalase cineva o şatră, vindea turte, adică. Părintele,

care fusese înştiinţat că şatra aceea deranja slujba, a trimis mai întâi un

credincios să-i spună omului să plece de-acolo. Dar acela nici n-a clintit.

L-au mai rugat de două ori, şi tot geaba. Atunci Părintele atât a mai spus:

No, că i-o ajunge cumva!”. Şi când a început Sfânta Liturghie, a luat Sfânta

Evanghelie, a făcut după tipic cruce cu ea şi a rostit: „Binecuvântată este

Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Amin!”. Şi când a ajuns la

Duhul Sfânt, odată s-a stârnit ca din senin un vârtej care a luat şatra cu

totul, nici mai mult, nici mai puţin! De-asta mi-a spus părintele odată că

noi, preoţii, nu facem la Teologie exact ce-i mai important: Mistica. Căci

părintele era mistic. Iar pictura lui e şi ea o interpretare mistică a

Bibliei, una de mare folos. Este o traducere a icoanelor.

– De ce credeţi că este aşa de iubit părintele Arsenie?

– De ce se duceau iudeii la Mântuitorul? Pentru că îi simţeau puterea, că

era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu cel adevărat. De ce vin azi oamenii la

părintele Boca la mormânt? Pentru că simt că Dumnezeu lucrează prin

părintele. Şi sunt oameni cu multe probleme grele, şi parcă ar vrea să ia de

acolo un pic de pământ, să-l ducă cu ei, ca să aibă şi să simtă acasă duhul

părintelui. Şi pentru că m-aţi întrebat de ce este aşa de iubit, am să vă

mai povestesc ceva din minunile părintelui cum le-am cunoscut eu însumi, nu

povestite de alţii. Mama unui prieten de-al meu se dusese la mănăstire la

Sâmbăta, să se spovedească de Adormirea Maicii Domnului, îşi continuă

părintele Trifa povestea. Şi când a văzut-o, părintele Arsenie i-a zis: „Tu

să te duci acuma acasă, că-ţi arde casa!”. „Părinte, eu am venit la dvs. să

mă spovedesc şi să mă împărtăşesc” , i-a răspuns femeia. „Bine, spovedeşte-te

împărtăşeste- te, dar mergi imediat acasă!”. Femeia plecase de-acasă fară

permisiunea bărbatului, căruia nu-i plăcea că nevasta i se duce prea des la

biserică. Dar ea avea evlavie la părintele Arsenie. Şi numai ce ajunge

femeia acasă şi intră în curte, că vede cum barbatul îi punea toate hainele

şi lucruşoarele ei de-o viaţă într-un car. Şi când a auzit poarta, orb de

furie, căci nu se aştepta să-i vină femeia aşa devreme înapoi, omul a luat

un fier s-o lovească, s-o prăpădească. Dar de-abia ridicase drugul, că

bărbatul a rămas cu mâna înţepenită, paralizată în veci. În clipa aceea, i

s-a arătat părintele Arsenie, care i-a strigat: „Ce vrei să faci, omule?”.*

În chilia sa din Munţii Făgăraşului, cu un grup de credincioşi

„Dar să vă povestesc acum ce am văzut eu la Drăgănescu cu ochii mei”,

continuă blând părintele. „Venise o femeie cu soţul ei, erau de pe lângă

Sighişoara, şi femeia, Aurelia o chema, era bolnavă. Îi crescuse la gât o

gâlmă mare. Fusese la medic la Târgu Mureş şi, după analize, gâlma s-a

dovedit a fi de natură canceroasă, malignă. Nu putea fi operată, că murea.

Şi auzind de părintele Arsenie, a mers la dânsul. Părintele era pe schelă,

picta. Ea nu-l văzuse niciodată. Când a coborât de pe schelă, părintele a

venit direct la femeie şi i-a pus mâinile pe cap: „Soro! De când te-aştept!”

Femeia a simţit atunci un curent electric scurt şi intens. Iar părintele a

sfătuit-o să meargă acasă şi să facă Maslu cu şapte preoţi. Să caute preoţi

cu râvnă în rugăciune care s-o ajute. Şi ea a găsit preoţi vajnici, care

i-au făcut Sfânta Taină a Maslului, cu râvnă mare. Dar atunci, pe loc,

bolnava n-a simţit nimic. A doua zi, însă, dimineaţa, când să se spele, a

văzut că gâtul îi era dintr-o dată curat! Iar doctorii de la Târgu Mureş

nu-şi credeau ochilor, ziceau că nu-i aceeaşi femeie.”

*

„Prin 1977 m-am dus la mănăstire, la Sâmbăta, şi de acolo la Făgăraş. Şi

acolo, am primit în dar de la un suferind care se vindecase ajutându-se cu

ea – poza părintelui Arsenie. În fotografie, părintele arăta cum era el

atunci, cu părul puţin mai albit. M-am dus la un fotograf care mi-a făcut un

clişeu după poza aia, să pot s-o multiplic. Ştiam că era de ajuns să te uiţi

la poza părintelui când eşti la necaz, şi era minunea lui Dumnezeu! Si vă

pot spune minuni care s-au întâmplat chiar cu credincioase din parohia mea.

Le-am dat poza şi ele o purtau în poşetă. De pildă, aveam o bună

credincioasă care stateă în Cugir. I-am dat o poză şi i-am spus: „Tu, Ana,

să ai poza asta cu tine, că te-o ocroti”. Ana lucra la Fabrica de armament

din Cugir şi n-avea voie să lipsească deloc, la trei absenţe îşi pierdea

serviciul. Într-o zi, a plecat la Sibiu, la soru-sa, şi s-au luat ele la

vorbă, până târziu. Ana avea două absenţe nemotivate, şi mi-a povestit ce-a

păţit: „Am fugit repede, dar mi-am dat seama că pierd autobuzul. M-am uitat

după vreun taxi, nu era nimic. Tocmai căutam în geantă după nişte bani, când

am găsit poza părintelui Arsenie. Am sărutat-o şi m-am rugat: „Părinte

Arsenie, nu mă lăsa, că-i dusă pita mea!”. Atunci, în doar câteva minute, a

apărut din pământ pe şoseaua pustie un taxi. I-am făcut cu mâna, s-a oprit

şi l-am luat. Dar era tot degeaba, că trenul tot îl pierdeam: trecuse şi

vremea lui. Dar trenul a întârziat şi el în gară 10 minute, şi aşa am ajuns

la timp la munca mea”.”

Am vorbit odată cu o femeie care avea peste 80 de ani. Mi-a povestit că a
văzut la înmormântarea mamei părintelui un necunoscut. Era un domn pe care
nu l-a cunoscut nimeni, n-a zis la nimeni nimic, a stat la slujbă şi apoi a
plecat. Aşa spunea bătrâna. Ei, bine, acela a fost părintele Boca! Bine,
bine, dar în vremea aceea el era închis la Canal, închipuiţi-vă că le-a spus
ălora de acolo că va lipsi două, trei ore din lagăr şi i-a rugat să nu-l dea
dispărut. Gardienii erau îngroziţi, nu ştiau ce se întâmplă, nu ştiau unde e
părintele! Dacă spui cuiva toate astea, zice că fabulezi. Cum poţi să crezi
aşa ceva? Dar scrie în Psalmul de la Vecernie: „Tu ai făcut pe îngerii Tăi
duhuri şi pe slugile Tale pară de foc”.”
*
„Să vă spun acuma şi de familia Jolteş, din Câmpeni. O familie cu nume, cu
vază din Câmpeni. Soţia unuia din fraţii familiei era bolnavă, pe vremea
când încă mai trăia părintele. Avea cancer, şi eu i-am spus să meargă la
părintele Arsenie, că i-o da un sfat bun. Femeia mai era şi gravidă. Era la
al şaptelea copil. S-a hotărât repede şi s-a dus. Părintele, fiind văzător
cu duhul, cum a văzut-o, i-a vorbit fără ca ea să apuce să-i explice ceva:
Tu eşti tare necăjită şi tare bolnavă, dar ai o problemă şi mai grea că eşti
şi gravidă. Doctorii îţi spun să faci întrerupere de sarcină, dar tu să nu
faci asta. Că şi de faci şi de nu faci avort, tot ai să mori, pentru că
boala ta n-are leac. Dar dacă nu vei face avort şi laşi copilul, sufletul
tău va merge în rai, dacă eşti spovedită; iar de faci avort, o să mergi
sigur în iad”. Şi doamna a născut copilul, după care a murit. Dar copiii ei
sunt azi realizaţi, nişte bijuterii de oameni.”
„Părintele Arsenie este cel mai apropiat prieten al Mântuitorului”

– Am întâlnit la Mănăstirea Râmeţi, lângă Alba Iulia, un călugăr care
intrase în monahism datorită părintelui Arsenie. I-a descoperit părintele la
spovedanie un păcat pe care-l făcuse cu 20 de ani înainte. Că părintele când
spovedea te ţinea câte o oră sau două. Mai întâi, te lăsa să spui tu
păcatele, şi dacă nu le spuneai, ţi le spunea el pe toate, nu-i puteai
ascunde nimic. Vă daţi seama ce spovedanie înfricoşată era la părintele
Arsenie: ca în faţa lui Dumnezeu! Şi mi-a povestit călugărul cum a fost,
nu ştiu ce funcţie avusese el mai înainte, că a trebuit să depună odată o
mărturie la Tribunal. Şi n-a fost o mărturie dreaptă, şi a făcut ca o femeie
cu copii mulţi să rămână pe drumuri, săracă lipită.
De hramul mănăstirii la Sâmbăta
De hramul mănăstirii, la Sâmbăta

– Eu aşa cred, că părintele este unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai
Mântuitorului. Ba chiar cel mai apropiat. Iar poporul îl consideră sfânt. Şi
părintele, de pildă, se purta ca un sfânt, chiar şi când săvârşea Sfânta
Liturghie. Atunci tot timpul plângea. Cu lacrimi rostea cuvintele slujbei.
Si nici eu nu ma indoiesc ca parintele e sfant. Am simtit-o pe pielea mea,
de-atâtea ori! Iar părintele Arsenie ar trebui canonizat. Dar poate aşa vrea
Dumnezeu, să-l canonizeze poporul, să arate că merită verdictul Sfântului
Sinod. Deşi părintele a fost smerit şi a cerut să nu fie deshumat, până la
A Doua Venire”.
– În biserică îi faceţi o pomenire specială părintelui?
– Părintele Arsenie e nedespărţit de sufletul meu.
– Şi în faţa credincioşilor vorbiţi des despre el?
– Numai când se apropie vremea să mergem în pelerinaj la mormântul lui, la
Prislop. Pentru că am observat că nu chiar toţi suportă să audă numele
părintelui. Şi chiar părintele mi-a spus, când era în viaţă: „Nu pomeniţi
prea des numele meu, că pe unii îi arde!”. Cu toate că eu simt bucurie şi
putere când rostesc numele părintelui. Dar şi credincioşii îl trec des în
pomelnice.
– Şi ceilalţi preoţi îl pomenesc la fel?
– Toţi preoţii au evlavie la părintele Arsenie Boca, şi cred că fiecare ar
fi avut de povestit tot câte v-am spus eu aici. Toţi au avut experienţe cu
părintele. Dar noi nu suntem vrednici de asemenea bogăţie ce-am avut-o şi o
avem. Eu mă mândresc cu o carte. Se numeşte „Hristoitia” şi e scrisă de
Dionisie Areopagitul. Pe ea am un autograf de-al părintelui Arsenie, încât
eu am în casă slova lui. Dumnezeu a vrut să am o blagoslovenie de la
părintele Arsenie.
Vestitorii

„Cel mai bine îi simţi duhul şi forţa părintelui Arsenie Boca la mormântul
lui, la care vin puzderie de credincioşi” , spune părintele Trifa. „De pildă,
anul trecut, în noiembrie, la praznicul morţii sale, au slujit 150 de preoţi
şi au venit 10.000 de oameni! Părintele a lăsat cuvintele acestea drept
testament: „Eu acum nu vă pot ajuta, dar dacă am să plec de aici să ştiţi că
v-ajut, numai să veniţi la mine! Pentru cel ce varsă o lacrimă la mormântul
meu, eu mă voi ruga la Dumnezeu!”. Şi aşa e, am simţit-o şi eu, şi mulţi
alţi preoţi, la fel. Este, de pildă, un preot de la Valea Mică, care a mers
şi el la mormântul părintelui cu credincioşii. Nu s-au dus la sărbătoarea
cea mare, când toată lumea e acolo, ci peste o săptămână. Şi s-au rugat
acolo, la mormântul părintelui, şi au dat acatiste. Şi la urmă, chiar
înainte de a pleca, cineva l-a zărit printre pomii cimitirului pe părintele
Arsenie insuşi! Îi binecuvânta. .. Şi ceilalţi au văzut toţi umbra aceea
clară, liniştită şi binefăcătoare. Iar dimineaţa devreme, în fiece zi, vin
să vegheze la mormântul părintelui căprioarele” , îşi încheie istoriile
părintele Trifa. „Vin aici, credincioase, de 20 de ani; din chiar ziua când
a fost înmormântat părintele. Vin pentru că le cheamă chiar părintele
Arsenie. Căci el a iubit animalele şi le binecuvânta, se înţelegea şi cu
lupii, şi cu urşii, iar într-o vara, pe când era la mănăstire la Haţeg, i-a
ieşit în faţă o turmă de zimbrii, şi numai cât a făcut părintele cruce
deasupra lor şi s-au împrăştiat. Poate că de aceea vin mereu căprioarele la
mormântul părintelui Arsenie Boca: să-i vestească şi să-i vegheze sfinţenia.
.”
Valentin Iacob

“Măi, şi cu lupii aştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege.”

În ‘48 când a fost revenirea (greco-catolicilor la ortodoxie), Părintele a fost trimis la Alba Iulia. Acolo, în biserica aceea, unde erau adunaţi şi catolicii şi ortodocşii, el a fost trimis ca delegat de la Sibiu. S-a încins acolo o ceartă de nu se mai înţelegea om cu om. Ai noştri (ortodocşii), căutau să-i lămurească, ceilalţi se opuneau şi bineînţeles a ieşit un scandal mare în Biserică.

Părintele parcă nu avea nici un cuvânt să-i lămurească. A ieşit afară din biserică, şi nu departe era o pădure şi a chemat lupii din pădure, şi a început să-i mângâie, aşa cum Daniil îi mângâia pe lei. Şi cineva a zis “Măi, Părintele ăsta Arsenie a chemat lupii din pădure?! Ia vedeţi, ce face acolo?”. Şi când au ieşit din biserică a început să-i mângâie şi a zis: “Măi, şi cu lupii ăştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege” şi din clipa aceea imediat s-a schimbat atmosfera. Părintele şi-a spus cuvântul şi revenirea n-a mai fost cu probleme. (Pr. Ioan Ciungara, Copacel)

Sfaturi şi îndemnuri ale Părintelui Arsenie:

* Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate… Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos.
* Sectarii au provocat o libertate catehetică care-i duce la erezie.
* Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, devreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.
* Dracii nu au putere asupra creştinului ortodox, botezat după rânduială, în Biserica. Botezul pocăiţilor (de tot felul) este lepădare de primul botez drept şi e păcat.
* Nu da cu bâta în viespele sectare.
* Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se după amăgiri satanice, să pogoare chiar foc din cer amăgind chiar şi pe sfinţii adevăraţi. Aceştia sunt mucarii de azi, din mijlocul vostru, adică sectarii, care atunci când vor fi lepădaţi de dreptul Judecător vor zice: “Doamne, nu am făcut minuni în numele Tău? Nu ne-am închinat noi Ţie?” La toate acestea Dumnezeu le va răspunde: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor fiindcă nu vă cunosc pe voi”

“Vor merge în iad cu Biblia în mână!”

Zicea să nu ne prindem mintea cu sectanţii pentru că nu putem să reuşim cu ei, căci sunt atât de înrăiţi încât: “Mie, au sărit şi mi-au rupt cartea”. Părintele a hotărât să le argumenteze din Biblie şi ei dacă au văzut că nu pot să-i răspundă au sărit să-i rupă cartea. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbata de Sus)

Nişte oameni din Vistea l-au invitat pe Părintele să facă vecernia în Vistea de Sus. Erau mulţi sectari acolo. Când a ajuns acolo, Părintele a zis: “Dar ce văd aici? O mulţime de persoane care nu-şi pot face Sfânta Cruce. Să iasă toţi afară!”. Încet-încet, deşi se codeau, au ieşit. Le-a spus Părintele: “Eu vă cunosc pe voi căci aveţi pecetea satanei pe frunte şi vă arăt cu degetul”. După ce au ieşit toţi, Părintele şi-a rostit cuvântul. (Beleana Ileana, Recea)

Pocăiţilor le spunea că, dacă nu cred în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfânta Cruce, vor merge în iad cu Biblia în mână! (Cismas Eugenia, 78 ani, Fagaras)

“Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2004

Sursa: http://sfantuldaniilsihastrul.ro/

ÎNTÂLNIRE LA VODITA

Posted: iulie 13, 2009 in Diverse
Etichete:

Răsărise ca din pământ, pe neaşteptate, amestecat cu ierburile şi copacii, şi mi se desluşea tot mai limpede în Lumina biciuită a . pădurii, aşa cum şedea rezemat de zidul vechi şi părăsit. Se uita la mine şi parcă aştepta să încep vorba. Dar eu eram atât de uluit încât nu numai că nu rosteam un cuvânt, dar îmi purtam ochii când la el, când primprejur, spre a mă convinge că făptura lui incredibilă se lega totuşi cu restul lumii. Alb, pleşuv, cu barba rara ca grâul de secetă, din care de-abia îndrăznea obrazul prelung şi scorojit, bătrânul era, în fapt, mai mult ochi; nişte ochi mari în găvane largi, ca două ferestre rotunde prin care Timpul se uita la*mine din tărâmul parcă al neştiutelor petreceri şi nebănuitelor sfârşituri, ochii însă nu-i erau puternici, ci mai degrabă stinşi, ca sticla aburită, şi tocmai de aceea cătatura lor mă înfiora şi-mi punea credinţa în cumpănă. Fără ei, călugărul ar fi fost arătare, într-atât îi părea dulama ţesută din ceţuri, din acele ceţuri fantomatice ce şerpuiesc toamna prin văgăunile munţilor. Tăcea şi aştepta să-i vorbesc, ştiind poate că nu izbuteam să mă cred prada unei înşelări.

Trecusem râul călcând din piatră-n piatră, la un moment dat alunecasem şi apa rece îmi intrase adânc în una din ghete. Piciorul îmi era ud de-a binelea şi nimic nu mi-ar fi dat mai mult simţul treziei decât acea neplăcută smiorcăială pe care o şi auzeam la tot pasul. îmi trecuse prin minte să mă descalţ, dar îmi era frică de şerpi, deşi primprejur nu zărisem decât câteva nevinovate şopârle şi o înţeleaptă broască ţestoasă. Locul era foarte pustiu, năpădit de bălării înalte, unele cu viţele făcute colac prin şpalturile unei bolţi de pronaos. Umblam cu fereală, împărţit între cercetarea zidurilor şi aceea a pasului, şi aşa se face că vederea sihastrului m-a luat din scurt, pe nepregătite, ca un fulger alb.

De când nu mai fusesem pe aici? Să număr anii: zece, douăzeci, treizeci, treizeci şi cinci… cred că ceva mai mult. Iată că-n curgerea acelei vârste nu am îndestulătoare puncte de sprijin; să fi fost în clasa a patra, a cincea, a şasea? Mai degrabă într-a şasea. O nouă izbutire a unei întreceri mă agăţase cârdului şcolar şi colindam astă parte de ţară, veşnic strâmtorat de sâcâielile domnului Cutcudache, dădaca noastră cu barbă, căreia-i plăcea să fie mai mult dulău decât păcurar. Ce om sucit acel domn Cutcudache!            Din pricina lui nu-mi era aminte de nimic şi mă gândeam mai degrabă la făgăduitul drum pe Dunăre, cu vaporul „Ştefan cel Mare”, fiind eu foarte convins că mă voi îndrăgosti de fata căpitanului, ceea ce nu s-a întâmplat, pentru motivul că fanfaronul de căpitan nu se lăuda decât cu băieţi, iar eu m-am mulţumit să-mi petrec noaptea albă de unul singur, la prova, aşezat pe o cuşcă de găini ce cârâiau prin somn. Pe domnul Cutcudache îl aveam acum limpede la chip şi numai ca prin vis îmi aminteam de zidurile bisericii,.mâncate de vremi şi vremuieli, ruşinate parcă de tinereţea noastră. Lucru ciudat, ele mi se păruseră atunci mult mai mărunte decât mi se înfăţişau acum. Unul din dascăli ne-a lămurit că mănăstirea fusese părăsită şi s-a prăpădit din pricină că deasupră-i se adâncise între timp albia unui torent care a prins-o între fălci, năpădind-o cu ape şi viituri. Atunci am avut, pentru numai o clipă, simţământul acela ciudat că mai fusesem o dată în acest loc, că-mi era cunoscut, că el făcuse parte din cuprinsul meu sufletesc, acel simţământ pe care unii îl folosesc în a ne convinge că am mai avut şi alte vieţi înainte de aceasta. Eu n-am crezut niciodată în această idee, ştiam bine că locul îmi era străin, că-1 vedeam pentru întâia oară, şi totul s-a subţiat într-o sprânceană de mirare. Şi am uitat. Firesc ar fi fost ca simţământul acela să cuprindă şi acum, dar n-a venit decât amintirea lui. Dimpotrivă, nu mă dumiream cum de lăsasem atunci nişte ziduri pipernicite, cu cârjile-n potmol, şi le găseam de data aceasta crescute la faţa pământului, ca şi cum ududăul s-ar fi hotărât între timp să-şi schimbe lucrarea, despresurându-le de mâl şi ridicându-le-n lumină. Mă aşteptam chiar să nu le mai găsesc deloc, necum însufleţite de o asemenea arătare.

La drept vorbind, nu mă aşteptam la nimic. De ce venisem aici şi tocmai aici? E adevărat, găteam de o nouă drumeţie, de-a lungul şi de-a latul Carpaţilor, din mănăstire în mănăstire, şi nu puteam începe decât cu începutul, cu adică cea mai veche, dar şi mai de margine, Tismana. Istoria spune însă că mai veche decât Tismana a fost Vodiţa şi era fatal ca cea mai bătrână mănăstire să fie acum o ruină. Pentru aceasta însă nu era nevoie ca, neapărat, s-o şi văd. îmi lipsesc virtuţile dezgropărilor de pietre şi nu mă simt în stare să refac chipul şi mărimea unui animal de demult pe temeiul a doi dinţi şi trei-patru arşice. O ruină e mai mult decât urma beteagă a ceea ce a fost; ea e un cuvânt, un gând, o idee, sămânţa magică a Arborelui Necunoscut, din care poate răsări orice; e începutul întoarcerii în timp, răscruce a mii de drumuri şi făgăduinţa oricărei ajungeri. Ar fi fost de ajuns ca numai să ştiu că există o ruină a Vodiţei, ori să-mi aduc aminte de ea prin vis, spre a-mi socoti drumeţia începută triumfal, săltând în şa peste văile a şase secole.

Sunt un călător încercat. Drumeţind pământu-n rotund, am văzut sute de ruine, cetăţi căţărate pe munţi de granit temple cu idoli încă înfruntând pustiul, porţi prin care au trecut victorii de aramă, cimitire risipite-n jungle de soare putred, regi adormiţi în piatră, cu spada odihnită-n şold. Şi câte n-am mai văzut? Neostoita mea neodihna m-a purtat pe cărări nebănuite şi mi-a ieşit vorba că sunt un fel de traistă-n băţ, veşnic neaşezat locului. Unii mi-au pus-o pe seama unei patimi lăuntrice, alţii au crezut că urmăresc anume ţeluri, fie pentru a-mi încerca norocul, fie pentru oarecari însemnări, fie, mai simplu, pentru vanitatea de a mă şti om umblat.

Nimeni însă nu a fost în stare să-mi ghicească suferinţa secretă. Eu cred că fiecare om îşi are o suferinţă a lui de taină, dar nu cred să mai existe făptură pământeană care să poarte una ca a mea. S-ar putea bănui ca e vorba de oarecare durere sufletească, dat fiind că numai cele de acest fel îşi găsesc leacul prin călătorii. Nu, suferinţa mea era trupească, atât de trupească încât le-a scăpat până şi doctorilor. De pe la şapte-opt-ani au început să-mi sângereze omoplaţii. Aceasta se petrecea însă numai din când în când, la răstimpuri foarte neregulate şi fără nici un semn prevestitor. Unei dureri adânci în fiecare spată îi urma o plagă roşie, ca şi cum pielea s-ar fi făcut de sită şi sângele ar fi ieşit să se uite pe fereastră. Zic să se uite, fiindcă nu curgea, ci se oprea la faţa sitei, îmbibând-o şi dându-i culoare, şi numai atât cât să-mi păteze cămaşa. Sângerarea dura numai doua minute sau trei, după care pielea se închidea la loc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai venea cine ştie când.

Mama n-a ştiut niciodată. De i-aş fi spus, nu încape nici o îndoială că ar fi chemat doftoroaia să-mi descânte şi m-ar fi ştiut tot satul. Aşa făcuseră toate mamele mele de dinaintea ei, din câte mi le mai puteam aminti, căci nici una nu-mi fusese mamă buna. Fiecare pretindea că m-a cumpărat de la o şatră de ţigani, pe un ciur de mălai, iar ţiganii se lăudau că mă primiseră de la mama pe nimic. Aşa se pare că tot trecusem dintr-o mână în alta, schimbând sate şi târguri şi poate chiar ţari, pomenindu-ma, fără voia mea, din curte în căruţă şi din cort într-o odaie cu sobă. Eram harnic şi intram în voia tuturor, dar, de cum îmi descopereau beteşugul, nici mamele şi nici taţii nu mai voiau să ţină în sălaşul lor un plod cu astfel de semne ciudate, cum nu mai pomeniseră de când se ştiau. Purtam cu mine nu numai blestemul de a fi copil al nimănui, ci şi pe acela de a nu putea să devin al cuiva. Aşadar, renunţasem la orice destăinuire. De la o vreme mă îngrijeam să am totdeauna cu mine o a doua cămaşă; pe cea pătată o spălam singur la umeri, pe furiş, şi sângele se ducea repede în apa rece. Mult mai târziu am îndrăznit să le spun medicilor, dar niciodată n-am fost în stare să le arăt mai mult decât petele roşii de pe cămăşile păstrate anume. Plăgile nu se iveau decât atunci când eram doar eu cu mine însumi şi nicicând la faţa oamenilor. Faptul acesta mă făcea neputincios şi vrednic de luat în râs. Nu puteam dovedi nimănui nimic. Până să alerg la primul doctor, plăgile se închideau şi nu puteam dezgoli decât doi umeri puternici şi sănătoşi cum tot atât de sănătos se arăta sângele pe ţesătură, cercetat la microscop.

Tot văzându-i cum se uită la mine clătinând din cap, mi-am dat seama că doctorii mă cred nebun şi mi-am luat lumea-n tălpi, pe seama mea. Am pândit şi folosit orice prilej de a călători şi am bătut cărările pământului ca un zănatec, dându-mă huţa de pe un uscat pe altul şi lunecând pe învăluiri de ape. Eram unul din miile de călători ai lumii, cu ochii pe minunăţiile oraşelor şi vestigiile secolelor, dar eu căutam altceva: nu un doctor care să mă vindece, ci un om care să aibă o suferinţă aceeaşi cu a mea. Iscodeam în toate graiurile la-ndemână, trăgeam cu urechea la alţii, oricând şi oriunde, în dreapta şi-n stânga, răscoleam jurnalele, doar-doar voi afla un caz asemănător. Doi ani am lucrat la o spălătorie de rufe, într-un oraş cu mare amestecare de limbi, zilnic primind şi numărând mii de cămăşi murdare, doar-doar voi descoperi două pete de sânge la umeri. Un singur ins asemenea mie, dacă nu m-ar fi putut călăuzi spre un izvor de vindecare, cel puţin m-ar fi încredinţat că nu sunt un monstru, că nu sunt un blestemat, că omenirea nu m-a aruncat în afara ei.

Cu astă suferinţă călătoream acum pe malul stâng al Dunării, minunându-mă de câte se schimbaseră în atâţia ani de când rătăceam prin cele străinătăţi. întâlnirea cu locurile cunoscute demult e uneori dureroasă. Vai, i-am zis odată Mării Negre la Tomis, cât m-am schimbat eu, dar tu ai rămas aceeaşi! Putem spune aşa ceva pentru că ochii noştri văd mai întâi marea şi numai după aceea coasta. Altfel, ţărmurile se schimbă şi ele necontenit, poate mai repede decât noi, cu deosebirea ca ele întineresc. De aceea e bine să nu privim întotdeauna doar la esenţa lucrurilor, căci durerea ar fi prea mare şi de prea lunga durată, ci şi pe de marginea lor, a cărei curgere e mult mai pe măsura noastră.

Doamne, de când n-am mai văzut eu pietrele acestea, peste care apa se rostogoleşte-n salturi, ca şi acum treizeci şi cinci de ani! Valea Vodiţei pogora spre Dunăre sporindu-şi lumina şi răscolind pădurile cu răcoarea vântului de după-amiază. O mireasmă tare de frunză crudă îmi răzvrătea nările şi mă trăgea în susul drumului de ţară, semănat cu bolovani. Nici ţipenie primprejur. La numai câteva clipe mă strămutasem pe alt tărâm, al curgerilor repezi şi prefacerilor încete, unde omul se ţine în pas cu ritmurile lui Dumnezeu. Nu aveam nici o idee de cât de departe ar fi ruinele. După întâiul cot am dat de câteva case; am strigat, am bătut în gard, dar numai câinii mă zăpaiau amarnic, de pază nu numai gospodăriilor, ci şi cimitirului de alături, ale cărui morminte erau parcă săpate în piatră. Dincolo de apă se zărea o prisacă, din cele purtate ici-colo, de-a lungul verii, dar albinele păreau lăsate pe seama florilor. Stârnită de lătratul câinilor, o femeie răsări de după grădina din vale, cu o vacă de funie.

– Acolo-i mănăstirea, întinse ea o mână atât de zbârcită încât îmi venea s-o sărut. Treci apa pe punte şi ocoleşti casa. E o casă acolo, lângă sfânta mănăstire.

Femeia le zicea ruinelor mănăstire, simplu, ca şi cum colţul de zid ce se zărea la poala codrului ar fi fost o turlă cu clopote vii. În cugetul ei nu se dărâmase nimic,

– Blagosloveşte, părinte, zisei eu aşadar, fără să aştept răspuns, mai mult voind să mă încredinţez că sunt treaz.

– Dumnezeu, răspunse arătarea.

Vorbea cu ochii mai mult decât cu buzele. în fapt, răspunsul era tot atât de după tipic ca şi salutarea.

– Cum te numeşti, cuvioase?

– Agaton păcătosul.

– Agaton înseamnă bun.

– Bun e numai unul Dumnezeu, vorbi bătrânul, din Scripturi; rău e pământul, că mă ţine, adause el dintr-o dospire de graiuri.

– Trebuie ca eşti tare bătrân, părinte. De când te nevoieşti prin părţile acestea?

– Vârstele mele sunt ca ale copacului, oftă sihastrul subţiind un surâs veşted, ca ale ierbii sub coasa de octombrie, nu le poţi număra decât după ce le-ai tăiat. Eu încă stau drept şi nu sunt în stare a mă socoti pe dinlăuntru. Dar dacă ar fi să mă măsor cu zidurile acestea, trebuie să ştii că temeliile lor au crescut sub ochii mei.

– E cam mult, cuvioase, ridicai eu sprâncenele. Sunt de-atunci vreo şase sute de ani!

– Şi unu, ridică el degetul arătător. Atunci am isprăvit noi de zidit mănăstirea, după nouă ani de trudă. Atunci am sfinţit-o. Atunci a venit vodă şi a lăcrămat. A căzut lacrima domnului aici, la piciorul sfântului prestol, între doua lespezi, unde vezi că a răsărit mai târziu lujerul acesta. Nu ştiu ce fel de iarbă este. Nimeni n-a ştiut cândva. Înfloreşte o dată pe an, în noaptea sfântului Procopie, şi se scutură dimineaţa de istov, când prinde şi luna a se scutura de raze. Şi cum nu ştii de lumina lunii unde s-a risipit, aşa nu poţi pricepe ce se face cu lacrimile lujerului: se topesc atingând pământul.

Buruiana nu mă prea interesa. încercai să ispitesc mai la faţa lucrurilor:

– Care era numele adevărat al voievodului?

– Numele lui după dreptate era Vlaicu. Aşa-i zicea norodul.

– Vladislav îl porecleau doar boierii la divan şi diecii în hrisoave.

– Cuvioşia ta cum îl numeai?

– Cum îi spunea toată lumea.

– El 1-a adus pe sfinţitul Nicodim în Ţara Românească?

– Pe stareţul Nicodim nu 1-a adus nici Vlaicu, nici frate-său, Radu Negru. Pe cuviosul Nicodim 1-a adus vântul.

-Întâmplarea vrei să spui.

– Voia lui Dumnezeu vreau să spun, zise bătrânul ceva mai apăsat. Duhul, care suflă unde vrea, uneori chiar prin gurile potrivnicilor.

Bătrânul se uita necontenit la mine şi mă văzu că tremur.

– Te-ai udat la picior, zise el gospodăreşte, şi o să tragi răceală. Descalţă-te! Nu ai de ce te teme. Aşa. Da-mi încălţările să le pun la soare. Zidul e gros şi umbra răcoroasă.

Rămăsei desculţ şi mă simţeam bine cu tălpile de-a dreptul pe pământ, ca un adaos de încredinţare că totul e aievea. Bătrânul se mişcase de lângă zid şi băgai de seamă că iarba, despicată de poala dulămii, se închidea la loc în urma paşilor lui, ca apele pe călcătura corăbiei. Mersul lui nu lăsa nici un semn.

– Adevărat o fi, părinte, zisei eu uitându-mă în altă parte, adevărat o fi că sfântul şi-a aruncat rasa pe Dunăre şi a plutit pe ea ca pe o luntre?

– Nu-i adevărat, răspunse bătrânul, Nicodim era în stare de mari hotărâri şi repezi, dar nu era trufaş. El nu-L putea ispiti pe Dumnezeu pentru o astfel de minune.

– Dar întâmplarea cu turcoaica aceea frumoasă o fi adevărată?

– Pe asta o ştiu de la un ucenic al lui, cu numele Ioachim, fost fecior de casă al lui Radu Negru pe vremea când acesta era ban al Severinului şi stătea de straja la hotarul stăpânirii ungureşti. Păgânii agarieni îşi împingeau cu mare putere stăpânirea spre miazănoapte şi mare scârbă făceau printre creştini. Dacă turcoaica aceea bogată, de care e vorba, n-a izbutit să-1 ademenească pe cuviosul Nicodim cu palatele şi farmecele ei, 1-a închis într-o geamie, să stea acolo singur şi flămând până ce va mărturisi că Allah este singurul Dumnezeu, iar Mahomed – profetul lui. Procleţii ştiau şi ei că slăbirea insului, ca şi a neamurilor, se face dinlăuntru în afară şi că acel bărbat cu viaţă sfântă va să le pună-n cale mari şi puternice zăgazuri duhovniceşti. Să nu crezi cumva că ava Nicodim ar fi fost o puţinătate de om, din cei pe care-i suflă vântul prin păiş. La vremea când l-am cunoscut eu era bărbat în puterea cuvântului, înalt, cu părul negru, despicat pe creştet, şi barba adunată din laturi peste firul curgerii. Ochii îi erau ca două piroane cu mărgăritare-n vârf, răzbite în partea de dincoace a sufletului; potopiţi asupră-ţi, te făceau mic şi ascultător, dar de ţi se strecurau pe sub gene, te prindeau prieten şi tovarăş de drum. Pe sub dulama aspră i se ghicea trupul bine alcătuit. îi pria postul, şi puţinul pe care-1 mânca i se lipea de sânge. Cam arar făpturile care să fie atât de întregi la minte, la suflet şi la trup. Când se apuca sfântul să zidească cu mâna lui, parcă toată vârtutea dinlăuntru i se aduna în braţe şi ardica pietrele din râu cum ar fi cules nucile toamna. Dacă s-a făcut el scăpat din geamia aceea
după mai multe săptămâni de nemâncare şi nebăutura, atunci să ştii că cu sufletul, nu cu pumnii a sfărâmat el zăvoarele şi tot cu sufletul a alergat spre malul Dunării, unde era priponită o corăbioară cu catarg, a banului Radu Negru. Ca unul ce vieţuise la Sfântul Munte, cuviosul Nicodim avea ştiinţa pânzelor şi i-a fost uşor să le ridice în bătaia vântului dinspre miazăzi şi să le dezlipească de ţărm. Dar agareanca aceea, prinzând de veste şi încinsă fiind de patimă, a suflat cu mare aprindere spre corabie şi flacăra, ajunsă pe Dunăre ca o limbă de balaur, a făcut pânzele scrum, lăsându-1 pe fugar în bătaia valurilor. Atunci sfântul şi-a scos rasa şi a prins-o de catarg, ştiind el că flacăra n-o poate nimici. Ajuns însă pe la mijlocul Dunării, acolo unde vâltorile sunt mai învolburate şi mai pline de primejdie, s-a stârnit un vânt puternic de la apus, dinspre partea ungurească, şi i-a aşternut catargul la faţa apei, rupându-i legăturile şi întorcând coama valurilor peste buza corăbiei. Sfântul s-a aşternut pe rasă şi a plutit pe ea până la ţărmul de dincoace, unde se varsă apa Vodiţei în Dunăre. De atunci, al nostru a fost.

– Aşadar, ceva tot e adevărat din ce se povesteşte, zisei eu, străduindu-mă să pătrund în toate tâlcurile istorisirii.

– Adevărul e numai acesta pe care ţi-1 spun eu, ca unul ce am trăit acele vremuri şi l-am aflat în chip nemijlocit, răspunse bătrânul cu oarecare ascuţime.

Pe mine tocmai asta tindea să mă scoată din sărite. Îl ascultasem cu toată luarea aminte, spusele lui se legau după o anume rânduială, eram gata să primesc acele adevăruri aşa cum mi se arătau, dar nu şi chezăşia lor. De câte ori călugărul se implica pe sine însuşi în istorisire, ca unul ce văzuse, auzise, fusese de faţă, mi se părea ca mintea îi lunecă de pe bârnă, aşa cum îmi scăpase mie piciorul de pe piatră, cu deosebirea că eu îmi dădeam seama, iar el nu. Mă hotărâi să-1 întâmpin mai de-a curmezişul.

– Dar sfinţia ta ce căutai, părinte, prin aceste locuri?

– Cum ce căutam? se răsuci el şi ochii-i scânteiară mai abitir. Eram acasă la mine. Eu vieţuiam aici, nepoate, din vremuri pe care ţinerea de minte le scapă printre degete şi nu le mai află-n pulberi. Şi nu eram singur. Patruzeci de pustnici trăiau adăpostiţi în patruzeci de peşteri
ale acestui munte şi nu ştiau unul de locul celorlalţi. Numai o dată-n an, la Paşti, ieşeam fiecare din bârlog şi ne adunam laolaltă în poiana de lângă Brâna Caprelor, unde ne spovedeam unul altuia, ne cuminecam cu Sfintele Taine, cântam cântare Domnului până răsăreau stelele şi iar ne despărţeam, fără să ne căutăm şi fără să ne ştim. Trăia fiecare cu pacea lui şi de se întâmpla ca la anul să fie vreunul lipsă, cunoşteam că va fi fiind bolnav ori va fi murit şi ne rugam pentru el. Pravila aceasta o moşteneam de la cei ce se nevoiseră înaintea noastră, ei de la alţii şi aceia de la alţii şi alţii, până din vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru prin părţile noastre şi presăra floare creştinească în paturile de nuntă; bărbatul însemna aşternutul muierii cu semnul crucii şi se năşteau prunci gata botezaţi, dintre care nu lipseau cei cu râvnă pentru viaţa pustnicească. Binecuvântaţi fie părinţii ce ne-au odrăslit! Pogoram dintr-un veac şi urcam în altul trecând văile Domnului cu rouă pe glezne. într-o asemenea noapte de Paşti, ne-am pomenit cu ava Nicodim în poiana de la Brâna Caprelor. S-a rugat cu noi, pe urmă ne-a grăit din Scripturi şi, făcându-ne la toţi metanie, ne-a zis: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos fără numai a locui fraţii împreună. Hai să ridicăm mănăstire după pravila Atonului şi să aşezăm într-însa viaţă de obşte, că în mare cumpănă se află ţara aceasta şi cere strajă veghetoare la hotarele ei duhovniceşti. Vodă Vlaicu şi-a deschis vistieria şi ce n-or prididi meşterii vom dura cu mâinile noastre. Hai!…”. Mare putere-n cuvânt avea,omul acela! Ne-am lăsat peşterile pe seama urşilor şi am coborât cu el pe râul Sfânta până unde apele i se împreună cu ale Vodiţei şi acolo, adică aici, am aşezat temelii şi am ridicat mănăstire de piatră…

– Cum se vede şi astăzi, scăpai eu vorbă răutăcioasă.

– Ce se vede astăzi e semnul blestemului, se întunecă el.

– Eu gândeam că al nepriceperii, părinte.

– Nu, nu. Locul fusese bine ales, râul curgea pe alături de mănăstire şi doar mai târziu şi-a abătut matca pe grumazul zidirii. Noi am pus mâna pe sape şi lopeţi să împingem apa în vadul ei cel vechi, dar stareţul ne-a oprit zicând: „Ieri am fost în pădure şi am auzit o vietate gemând şi apropiindu-mă am văzut o broască în gura unui şarpe. Am certat şarpele cu semnul crucii şi el a slobozit vietatea şi s-a dus”. „Bun lucru ai făcut, avo”, am zis noi. „întristat e sufletul meu, fraţilor, a zis el, că broasca aceea n-a mai fost broască adevărată, ci se târa ca o ţestoasă fără ţeastă, din pricina spaimei. Dacă râului acestuia i-a căşunat să-şi deschidă gura pe trupul mănăstirii, oricât am încerca noi să-1 abatem, el va veni la locul pe care şi 1-a ales, căci înfricoşate sunt puterile firii; poţi să le stai împotrivă, dar pururea vei fi urmărit de spaime, ca omul ce te bănui pândit de răzbunarea stihiilor”. „Asta nu poate fi pe de-a-ntregul adevărat, avo, am îndrăznit eu a zice. Nouă ni s-a dat stăpânire asupra pământului şi va să-1 supunem pe seama

trebuinţelor noastre”. „Bine, a grăit stareţul; mie mi s-a făcut dumnezeiască năzărire să purced într-alt loc şi să ridic mănăstire nouă. Voi, fraţilor, veţi merge cu mine, iar sfinţia ta, părinte Agaton, ca unul ce-mi eşti ucenic mai apropiat şi ai îndrăzneală asupra primejdiilor, vei rămâne nâstavnic aici şi-ţi vei aduna ucenici şi vei cârmui locul acesta în veac”. Aşa am rămas singur, după ce stareţul Nicodim şi toţi părinţii ceilalţi şi-au strâns buclucurile pe cai şi au plecat cântând către vărsarea Motrului şi apoi la Tismana. E mult de-atunci.

Sihastrul tăcu, cu ochii pierduţi în timp. Eu mă aşezasem pe o piatră şi-mi purtam privirea împrejur, caznindu-mă să-mi închipui cum va fi arătat biserica la vremea când părintele Agaton pretindea că a fost stareţ aici. îmi părea rău că nu am ştiinţa celor ce se uită la o asemenea rămăşiţă şi scriu apoi cu tibişirul chipul foarte adevărat al zidirii de altădată, cât de groşi îi erau pereţii, câte turle a avut şi unde, dacă fusese sau nu împodobita cu zugrăveli şi câte altele. Dacă aş fi ştiut cât de puţin din toate acestea, puteam acum să-1 încurc pe bătrân, să-1 prind cu minciuna, să nu mă mai creadă prost sau cel puţin să-1 fac a-şi da seama că mintea lui e pe undeva subţiată. Din ceea ce însă vedeam eu nu era nimic pe care să nu-l ştie şi el, poate chiar ceva mai mult. Biserica, cu altarul nu la răsărit, ci spre miazănoapte, fusese durată din pietre de râu legate prin mortar puternic, aşa cum nu se mai poate face astăzi. Ceea ce le dădea ruinelor o anume măreţie era peretele dintre naos şi pronaos, rămas aproape întreg, cu uşă largă la mijloc, arcuit peste pereţii de abia rămaşi la faţa pământului, mâncat pe deasupra de izbeliştile vremii, ca o coroană ruginită pe un craniu de voievod. Cineva pusese lângă intrare o cruce de piatră cu o inscripţie rămasă pe jumătate: „Ridicatu-s-a această sfântă cruce pe locul unde a fost mănăstirea…”. Şi de aici nu se mai putea citi nimic, slovele fiind roase de vânturi şi ploi. Crucea trebuie să fi fost cu peste cinci sute de ani mai tânără decât mănăstirea căreia voia să-i stea mărturie, şi nu fusese în stare să-i păstreze măcar numele. Mai devale, spre apa Vodiţei, se vedeau urmele chiliilor în care vieţuisera călugării lui Nicodim. Nici o urmă de cimitir, nici o piatră de mormânt. Părinţii se rânduiseră să moară prin alte părţi, lăsându-i mânăstirii privilegiul de a se îngropa singură, împânzită de lună şi tămâiată de ceţuri, asemenea ciobanului singuratic. Aş fi fost curios să ştiu măcar dacă stareţul Agaton izbutise să-şi adune ucenici şi l-aş fi întrebat cum se chemase unul dintre ei, al cărui nume l-aş fi găsit săpat din cui pe o cărămidă. Ceva-ceva ar fi grăit cât de puţin, dar totul era acum tăcere şi pustiu, prăbuşire şi uitare, iarbă şi somn, după o lege căreia numai bătrânul acesta nebun cuteza să i se pună tăgadă.

– Aşadar, părinte, rupsei eu tăcerea, trebuie să înţeleg că blestemul a început odată cu plecarea stareţului Nicodim. Bătrânul părea că nu mai are chef de vorbă. Se întorsese lângă zidul cel înalt şi şedea tot rezemat, ca la început, dar ochii i se micşoraseră mult şi priveau lumina soarelui pieziş. Într-adevăr, umbrele serii aruncau sute de punţi peste râu şi se făcea răcoare. Mă gândeam să mă încalţ.

– Pricep unde cauţi a bate, zise el într-un târziu. Ia-o cum vrei, mie mi-e totuna. Lucrurile se leagă între ele. A plecat Nicodim şi am rămas singur. în singurătatea mea a venit îngerul. S-a dus îngerul şi iar am rămas singur. Mi-am agonisit câţiva ucenici, dar cine vrea să se mântuiască lângă un stareţ blestemat? Mă împuţinasem de tot şi-mi venise vremea să mor şi nu puteam muri. Părinţii au auzit odată nişte ţipete de pasăre venind de sub streaşina bisericii şi, uitându-se, au văzut un pui de lăstun spânzurat cu un picior de marginea cuibului şi bătând pereţii cu aripile. Maică-sa lipise acolo, printre paie şi pleavă, un firicel de lână, dar nu-1 încheiase de tot în ţesătura, firul se făcuse ca un laţ. Când a venit vremea de zbor, ea şi-a scos puiul la pragul văzduhului, s-a rotit de mai multe ori şi 1-a îndemnat apoi să se arunce. Asta fusese tot. Din puiul acela n-am fost în stare să facem, noi toţi, o pasăre. I se rupsese piciorul din şold, iar gheruţele se chirciseră adunate-n încheietură. Se târa ca un olog, sprijinindu-se-n’pene. Aripile îi erau bune, dar fără de nici un folos. Dacă i-ai luat lăstunului picioarele, i-ai luat zborul, iar dacă i-ai luat zborul, i-ai luat hrana, căci el vânează numai în văzduh, din vârful săgeţii. Părinţii l-au lăsat să moară de foame, în iarba din ogradă, unde încă mai trăia o broască spăimită, cu dinţii şarpelui însemnaţi în spinare. Atunci s-au ridicat ucenicii şi şi-au pus tărhatele pe catâri şi s-au slobozit spre Topolniţa. Am rămas singur.

– Ai pomenit, părinte, de un înger, zisei eu cu gândul că de acum bătrânul nu-mi mai scapă. Prea trecuse repede peste acea presupusă întâmplare spre a nu-mi da de bănuit că se fereşte de o capcană. Fără doar şi poate, sihastrul era un mare şiret, cunoştea multe, dar ştia de minune să se şi prefacă. Ai pomenit de un înger, părinte, şi nu m-ai lămurit ce era cu el.

– Ingerul a venit la vremea când eram foarte singur, răspunse el cum nu se poate mai firesc, ca şi cum ar fi vorbit de un oarecare pădurar, întâi m-am pomenit cu el într-un colţ al altarului, lângă firida proscomidiei. Şedea cu spatele la mine şi făcea cădelniţa. Punea tămâie pe cărbuni şi apoi nu sufla cum se suflă, ci se ridica puţin în aer şi-şi bătea aripile ca un apucat, stârnind scânteile. Se înălţa nor bogat din căţuie şi el părea a se piti pe după fumegarea miresmelor, cum se pitesc copiii când se joacă de-a v-aţi ascunselea. „Du-te şi lasă-mă în pace, i-am zis, cădelniţa mi-o fac singur.” A pierit, dar a doua zi a venit iar. N-a mai făcut cădelniţa. S-a aşezat pe marginea prestolului şi-şi flutura un vârf de aripă pe deasupra potirului, pândind o muscă să nu cadă-n Sfântul Sânge. Eu, cu ochii pe carte, nu văzusem musca şi mi-am zis că bun lucru face el, că mare păcat ar fi fost să cadă spurcăciunea în potir şi mare osândă mi-aş fi luat, dar nici n-am suferit să mi se amestece el în slujbă. L-am alungat şi am acoperit potirul cu un procovăţ.

– Părinte, o fi fost drac în chip de înger luminat.

– Nu, nu era drac.

– De îndată ce te supăra…

– Era un înger zburdalnic, răzleţit pesemne din ceata iezilor lui Dumnezeu. Nu semăna nici cu cel ce i-a binevestit Fecioarei şi nici cu cel ce i-a descoperit cuviosului Pahomie pravila călugăriei, dar era înger adevărat, numai că avea apucături de năzdrăvan. Purta un zâmbet frumos la cheotorile gurii, iar bucla de pe creştet i se revărsa pe frunte ca un zbenghi. Zi de zi da buzna pe lângă mine, ca un ghem de flacără albă, închipuind tumbe prin biserică şi făcându-se că mă
ajută, aci mucărind o lumânare, aci suflând un păianjen, aci fugărind un liliac nărăvit la anafură. Cu liliecii mai ales îşi făcea el de lucru şi-i alerga prin turle ca un dulăiaş mâţele Sfintei Vineri. L-am mustrat o dată, de două ori, de zece ori, şi el se făcea tot mai răzgâiat şi-mi umplea liniştea cu năzbâtii, că mi se făcuse lehamite şi-L rugam pe Dumnezeu să-şi cheme sluguşoara la nişte ascultări. Toate merg până la o vreme. Odată îi făceam o scrisoare cuviosului Nicodim, care, în sfârşit, ajunsese la noul loc al dorului său şi punea temeliile Tismanei. Scriam în curte, la umbră, şi m-am pomenit cu îngerul adiindu-se din văzduh. „Du-te, i-am zis, că am treaba”‘. Mi s-a aşezat pe umărul drept, uşor şi cald ca o pasare de noapte. Am scuturat din umăr, el s-a mutat pe celălalt. Am scuturat şi din acela, stâlcind în pană câteva slove. El mi s-a lipit de-a dreptul pe grumaz şi şedea acolo şi mi se uita peste umăr la ce scriu. Ca să nu-mi pierd şirul gândurilor, l-am răbdat, n-aveam ce-i face, nu voia să asculte. Când am isprăvit şi mi-am pus iscălitura, el mi-a sărit de pe grumaz, a făcut un rotocol prin aer şi cu vârful aripei mi-a vânturat cenuşă peste scrisoarea umedă, chipurile s-o usuce. Mi s-a părut atunci – Doamne, mi s-o fi părut, ori aşa a fost? – că vreo câteva cuvinte se întinaseră şi curgeau lăbărţate de sub pulbere. O mânie de foc mi-a cuprins sufletul şi am strigat: „îngere, să nu mai zbori!…”. Odată am văzut că i se schimonoseşte faţa – faţa aceea cu zbenghi şi plină de surâs – şi că se prăbuşeşte-n iarbă. „Preote, să nu mai mori!” a strigat el cu mare tristeţe. Nu-1 mai auzisem niciodată vorbind. îşi adunase aripile în faţă şi cerca să se proptească în ele, dar cârjile şchiopătau şi-1 poticneau şi până la urmă a pierit în jnepeni, zbătându-se ca o pasăre jertfită. De atunci nu l-am mai văzut şi de atunci îl caut şi nu-1 găsesc şi-l
aştept şi el nu vine şi eu nu pot muri.

Arătarea îşi întinsese palma osoasă pe zid şi grebăna molozul dintre pietre, ca şi cum voia să-l macine cu unghiile.

– Părinte Agaton, nu ştiu ce-mi veni mie să-i zic, dacă s-ar întâmpla să dai vreodată de îngerul acela, ai fi în stare să-1 ierţi?

– Îngere, poţi să zbori! i-aş zice şi i-aş cădea în genunchi poţi să zbori!

În clipa aceea mă prinse vechea mea suferinţă. îmi sângerau spetele umerilor şi mă dureau. Bătrânul ar fi fost singurul martor al chinului meu de taină. îmi scosei cămaşa, să-i arăt urmele roşii, dar deodată mă simţii parcă fără trup şi ruinele Vodiţei mi se îndepărtau la faţa pădurii, sub o fâlfâire de aripi.

– Preote, poţi să mori! Îi strigai din văzduh

Şi mă prăbuşii la marginea zidului. îmi dusei palma la umeri. Nu mă mai durea nimic, dar ştiam acum că mântuirea mea fusese de numai o clipă, atât cât să pot dezlega din blestem o fiinţă omenească. Împrejur, nimeni. Bătrânul, alături, se făcuse ţărână. Amurgul tăcea solemn. îmi luai cămaşa subsuoară şi pornii iar în lume, cu semnele rănilor mele, tuturor să le arat şi nimeni să nu  creadă.

Cozia/29 iulie 1974

În anul 1992, înainte de trecerea sa la Domnul, părintele schimonah Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul, a trimis ultima sa mărturie, despre măcelul de la Mănăstirea Cucova, citând un articol apărut în presa vremii, respectiv într-un număr al ziarului “Dreptatea Putnei” din luna decembrie a anului 1935; iată în cele ce urmează mărturia părintelui Ioanichie:

În ziua de 22 decembrie, distinsul nostru prieten, deputat de Cetatea Alba, dl. Theodor Iacobescu, în urma intervenţiilor domnului Nicuşor Graur, a adresat domnilor miniştrii de Interne şi Justiţie, următoarea interpelare:

“Domnul ministru de Interne, în discursul rostit, accentua marea grijă pe care domnia sa a avut-o pentru păstrarea ordinii şi mai ales abilitatea ce s-a manifestat în preîntâmpinarea dezordinelor. În judeţul Putna, în tot timpul anilor 1934-1935, a fost dezlănţuită o adevărată teroare împotriva credincioşilor stilului vechi. Teroarea administrativă, după devastările bisericilor din Răcoasa şi Angheleşti, a culminat cu măcelul de la Cucova, unde s-au comis sălbăticii şi orori nemaipomenite. Credincioşii de stil vechi din judeţele Putna, Bacău şi Tecuci, au hotărât ridicarea unei mănăstiri în comuna Cucova, judeţul Putna. Ei au cerut şi au primit autorizaţie de construcţie atât de la ministerul de interne cât şi de la primăria din Cucova. Având deci toate formalităţile legale îndeplinite, credincioşii au dobândit un teren prin act autentic întocmit la Judecătoria Sascut şi au ridicat apoi mănăstirea şi câteva chilii, împrejmuind totul cu un gard. Au început şicanele administrative, zi şi noapte, jandarmii încercând să pătrundă în curtea mănăstirii sub diferite pretexte, insultând, ameninţând şi lovind.

În ziua de 27 mai a.c, la trei săptămâni după ordinul de mai sus, organele administrative şi numeroşi jandarmi au descins la Cucova, cu hotărârea de a pătrunde cu forţă în curtea mănăstirii.

Credincioşii din interior s-au opus, inchizând porţile şi comunicând că nu primesc jandarmii înăuntru, pentru că le este teamă. A început atacul care repede s-a transformat într-un adevărat măcel. S-au tras sute de focuri de armă, s-au aruncat bolovani şi pietre, s-a izbit cu parul, sapa, toporul, ciomagul etc., pentru a-i forţa pe cei dinăuntru să deschidă porţile. Credincioşii n-au ripostat cu nici cel mai mic act de violenţă, au luat icoana Maicii Domnului şi au ridicat-o strigând: „Omorâţi-ne, privim moartea cu ochii”. Atacul a durat toată ziua, terminându-se fatal cu pătrunderea jandarmilor în curtea mănăstirii, fiind omorâţi 5 oameni şi rănite 28 de persoane, din care multe au rămas infirme pe toată viaţa. S-a devastat totul, fiind dărâmate biserica, chiliile, gardul şi fiind distruse icoanele, cărţile sfinte, odoarele bisericeşti şi veşmintele.

Astăzi pe locul unde a fost mănăstirea, chiliile şi gardul nu se mai găseşte nimic, totul a fost ras până la pământ. Terminându-se măcelul, a început urmărirea credincioşilor care au putut să scape şi sute de oameni au fost fugăriţi prin păduri timp de două luni de zile, iar acei care au fost prinşi, în frunte cu răniţii, au fost bătuţi, maltrataţi, raşi pe cap, li s-au tăiat bărbile şi au fost deferiţi Parchetului Putna. Un număr de 40 de persoane au fost deţinute timp de 4-5 luni de zile, fiind închişi în închisori împreună cu criminalii de rând şi torturaţi zilnic pentru a mărturisi lepădarea de credinţa lor. Astăzi s-a dat împotriva lor rechizitoriul Parchetului de Putna, pentru acuzaţia de rebeliune în masă. Acestea sunt faptele.

Aşa că, nu numai că nimeni n-a fost pedepsit pentru crimele comise, nu numai că nimeni n-a fost tras la răspundere pentru barbariile, ticăloşiile şi maltratările săvârşite, nu numai că nimănui nu i s-a cerut socoteală pentru sângele vărsat, dar tot credincioşii au avut de suferit în urmă, fiind arestaţi şi deţinuţi luni de zile, iar astăzi trimişi în judecată.

Întrebam: Au cunoştinţă domnii miniştrii de Interne şi Justiţie de măcelul de la Cucova? Au cunoştinţă că acolo organele administrative au ucis 5 oameni şi au rănit grav 28 de persoane? Cine sunt autorii crimelor comise? Cine sunt autorii barbariilor săvârşite? Cine răspunde pentru sângele vărsat? Ce măsuri au luat domnii miniştrii de Interne şi Justiţie împotriva autorilor acestui măcel? Cine a fost dat în judecată dintre ei? “

La Cucova a fost măcel în toată puterea cuvântului, au fost ucişi oameni care nu vroiau nici măcar să se apere; asasinii au fost acoperiţi de imunitate: credinţa se plăteşte cu sânge. Eu am fost aici – m-am pus cu faţa la pământ ca să scap cu viaţă.

Monahul Ioanichie, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul.

(extras din cartea Sfântul Ioan Iacob Românul – Din Ierihon catre Sion, ediţia Ierusalim 1999, pag. 658, 659).
_______

NOTĂ:

Faptele s-au petrecut astfel: în ziua de Paşti a anului 1935, preotul nou-calendarist din localitate, Trăistaru, a declarat oficial în biserică faptul că va distruge mănăstirea vechi calendaristă. Această ameninţare a fost transmisă de către cei ce o auziseră credincioşilor din Cucova, care au organizat paza mănăstirii pe timp de zi şi noapte.

În ziua de 23 aprilie 1935, dimineaţa, au sosit jandarmii din Valea Seacă şi Sascut, împreună cu doi preoţi de nou-calendarişti şi un grup de civili din localitate, ca sprijin. Credincioşii baricadaţi în interiorul mănăstirii au fost somaţi să deschidă porţile. Întrucât jandarmii s-au convins că nu pot face faţă, au cerut ajutor la eşalonul superior şi în jurul prânzului au sosit circa 200 de jandarmi înarmaţi de la Legiunea din Focşani, însoţiţi de un procuror. Au început din nou somaţiile şi focurile de avertisment. Pentru a forţa intrarea în interiorul mănăstirii, primarul din comuna, Ioan Tâţu, a adus doi boi şi un lanţ, cu care a smuls o bucată de gard.

Au pătruns jandarmii şi au început să tragă în mulţime omorând primul om, în persoana lui Ioan Hanga din Cucova. Călugărul Eftimie Ioan, de loc din localitatea Balş, judeţul Iaşi, a fost rănit, maltratat, i-au băgat un par pe gură şi l-au aruncat într-o groapă din curtea mănăstirii, unde a murit. Chiar şi numai acest exemplu este de ajuns pentru a descrie barbaria măcelului, însă au fost omorâţi 5 credincioşi şi alţi 28 au fost răniţi grav. Cei ce au fost arestaţi, au fost transportaţi la sediul legiunii de jandarmi din Focşani şi bătuţi groaznic, iar în urma refuzului acestora de a trece la calendarul nou, au fost condamnaţi la 6 luni închisoare. Biserica şi altarul Mănăstirii Cucova au fost devastate şi dărâmate, iar cărămida transportată la preotul Trăistaru, participant activ la crimele săvârşite.

Măcelul de la Cucova n-a încheiat şirul crimelor săvârşite împotriva Bisericii Ortodoxe păstrătoare a vechiului calendar din România; aceasta pentru că forţele răului care au introdus schimbarea calendarului bisericesc, nu erau călăuzite de Duhul Sfânt şi nu se puteau opri când au văzut rezistenţa eroică a celor ce iubeau adevărul de credinţă. (extras din cartea Resisting Unto Blood – 65 Years of Persecution of the True (Old Calendar) Orthodox Church of Romania).
UPDATE:

PS Pahomie despre Măcelul de la Cucova

RegiaPavel Lungin

Cu-Ramilya Iskander, Pyotr Mamonov (Ostrov (2006) – Father Anatoli)

GenDrama, Istoric

Durata116 minute

Data lansarii: 13 January 2010 (France)

Cateva imagini foto din film:

191451l-580x400-n-7d1feec2

394130l-580x400-n-912a01c7

742653l-580x400-n-0d78352f

820315l-580x400-n-b27dadff

Secvente OSTROV: