Despre Nesimţire

Posted: septembrie 14, 2009 in Articole
Etichete:,

de Prof. I.C. Gheorghiţă

rastignire„Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” zice psalmistul.

Vai de noi creştinii de astăzi! Sfinţii Părinţi spun că datorită vieţuirii timp îndelungat în păcat, omul a ajuns la orbirea minţii şi la nesimţirea (împietrirea) inimii. Deci chipul lui Dumnezeu din om s-a pierdut, omul rămânând un simplu animal (care chiar seamănă cu isteaţa maimuţă).

Altfel spus, omul a murit! Acel om făcut după chipul lui Dumnezeu, care avea poziţie verticală – şi morală nu numai fizică, pentru că Domnul zice tuturor necredincioşilor: „V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 24).

Nu este de mirare, în starea aceasta de moarte a sufletului, că vedem bisericile pline de oameni care cască gura pe pereţi admirând, cât ţine slujba, picturile, predica preotului, cântatul stranei, etc.

Pentru a repara oarecum situaţia, unii teologi au inventat lălăiala împreună a tuturor – chipurile astfel creştinii s-ar ruga împreună, într-un glas – uitând de mustrarea Domnului prin proorocul Isaia: „Poporul acesta se apropie de mine cu buzele dar cu inima lui e departe de mine.

Zadarnic Mă cinstesc învăţând porunci care sunt omeneşti”. Dar vai! Vai de noi!

Când un bătrân a fost întrebat de un ucenic: „Părinte spune- mi un cuvânt cum să mă mântuiesc”, el i-a răspuns: „Fiule, toţi ştim cum să ne mântuim, dar nu vrem să ne mântuim!”

Deoarece am ajuns mai nesimţiţi decât pietrele, în faţa lui Dumnezeu, trebuie să o luăm de la capăt, de la zero; trebuie să ne impunem – chiar dacă nu ne face plăcere – un program duhovnicesc zilnic, foarte riguros, care să cuprindă rugăciuni, metanii, citirea zilnică a Sfintei Scripturi, a Vieţilor Sfinţilor, insistând până ce Dumnezeu ne va deschide mintea şi, mai ales, inima, ca astfel să ne întoarcem la viaţă.

Astfel inima va învăţa să iubească ceea ce trebuie, nu ceea ce vrea. „De aceea rătăciţi, fiindcă nu ştiţi Scripturile şi puterea lui Dumnezeu”, a spus Domnul fariseilor şi saducheilor, din toate timpurile şi mai ales celor de astăzi. Noi ne-am învăţat să dăm vina pe cei din vechime – contemporani Mântuitorului – dar nu vedem uriaşa răutate de acum, adică a noastră a celor care ne numim creştini.

Mă gândesc la o pericopă care nu se citează decât foarte rar prin predici: „Şi inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una, şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi, cu mare putere, Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi care aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şil puneau la picioarele Apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Fapte 4, 32-35).

Aşa a fost Biserica întemeiată de Hristos, având ca temelie dragostea: „Întru aceasta vor cunoa şte că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea DRAGOSTE unii către alţii”.

Oare de ce au renunţat creştinii la acest mod de viaţă? Pentru ce s-au lepădat de Hristos cu fapta? În locul acestui mod de viaţă s-au instalat astăzi abuzul şi nesimţirea, datorită iubirii de arginţi, de desfătări şi nu în ultimul rând a unei mari mândrii. Unii îşi fac vile luxoase, ori se plimbă prin străinătăţi, în timp ce alţii nu au cu ce-şi plăti medicamentele şi întreţinerea la bloc şi nici chiar pâinea cea de toate zilele. Dar toţi ne numim fraţi, creştini sau iubiţi credincioşi.

Această mare ipocrizie este fiica apostaziei, chiar dacă ne ascundem după deget. Interesant este şi faptul că mulţi dintre noi, când suntem puşi într-o funcţie ne şi credem stăpâni – şi ne comportăm ca atare persecutând, dispreţuind şi nedreptăţind pe aproapele, ca să se vadă că suntem şefi – sfidând astfel, pe Stăpânul Cel adevărat, care ne porunce şte că cel ce vrea să fie stăpân este dator să fie slugă tuturor.

Acestora le vorbeşte Sfântul Arhidiacon Ştefan, când spune: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum (Fapte 7, 51-52).

Dar mai ales le va vorbi Judecătorul Cel Drept pentru veşnicie: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat”.

Iar când vom răspunde că nu L-au văzut nici flămând, nici gol, nici însetat, nici bolnav şi nici în temniţă zăcând fără a-L cerceta Domnul ne va răspunde cu cuvintele: „Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 24, 41-45).

Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr este foarte actuală şi strict legată de temă, de nesimţire. Prăpastia cea mare s-a săpat, prăpastie creată de nesimţirea bogatului, care îi cere tot lui Lazăr cel năcăjit, să-l slujească chiar şi în iad. „Părinte Avraame – îi spune acela – fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr ca să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.

Însă Avraam îi răspunde. „Fiule adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi de asemenea Lazăr pe cele rele; iar acum el se mângâie iar tu te chinuieşti. Şi peste toate între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi” (Matei 16, 24-26).

În toată viaţa lui pământească bogatul a ţinut această distanţă sau prăpastie între el şi săracul Lazăr. Nu s-a apropiat sufleteşte de el niciodată, întărind astfel acea prăpastie. Aşadar nici după moartea trupului nu se poate schimba nimic, rămâne pentru veşnicie acea prăpastie.

Sursa

Comentarii
  1. va implor cititi mai ales cei care simtiti ca inimile voastre sunt reci

    ma intreb cate minute tine mustrarea inainte ca cititorul sa treaca la alta pagina?!suntem o rusine de oameni si personal cred ca o sa intru in pamant pentru ca iau parte la asta si inca sunt din cei ca lazar care au renuntat la tot… din greata, imi este greata si lehamite de societatea asta blestemata, nu imi mai doresc decat iertare si-L rog pe Dumnezeu sa ma ierte si pe voi fratilor sa spuneti un Doamne miluieste pentru sufletul meu ca mult am contribuit la prapastia asta.. si ma rog si eu pentru voi toti sa va deschideti ochii cei care nu vedeti iadul grijilor, paradisul nebunilor ciumati, uniunea europeo-nenorocitilor, bieti oameni care strang in brate moartea si pieirea insasi.. in curand se opreste malaxorul se va scoate din priza, daca nu cumva s-a si intamplat, acum traim punctul de liniste din momentul opririi si incepe scufundarea in prapastia asta.. strigati fratilor la cer , catre sfinti catre ingeri sa ne auda si sa ne scape din teroarea asta.. teroarea egoismului,sa nu mai fi un eu sa fi un pretext ratacit care zice „vreau” si cand vrea sa se trezeasca cum zice un sfant ridica noaptea capul de pe perna ofteaza si adoarme imediat la loc.. se pierde de esential de vesnicie, care sunt aproapele, el e mantuirea noastra in special sarmanii, ei sunt eu, ei sunt un eu ,dar eu sunt orb si rau si nemilostiv si necrutator.. ii mai dau si un branci ca sa nu-l mai vad! il urasc ca el imi striga in constiinta si cum sa-i fac loc? sau vesniciei? pai ce ? lumea asta cui ramane? ca aici stam vesnic! omule ce-ai retinut din clipele care se scurg? omoram timpul,omoram mantuirea noastra fratilor! oh DOamne ai mila de noi, da-ne Doamne cugetul Tau cel atoate -indreptator, Duhul tau Milostive Doamne, pentru rugaciunile Prea Curatei Tale Maici si pururea Fecioarei Maria, ca sa nu pierim noi cei impatimiti si lipiti de lumea asta care neancetat ne striga „haide omule!, Haide, vino! sa-ti arat ceva frumos, sa-ti propun ceva si cu asta o sa triumfi!” lume lume inselatoare, -cum spune poetul, – nu mai incerca-n zadar prin chemari magulitoare sa ma atragi la tine iar, lume lume inselatoare cine te iubeste moare , moare greu… cand -ti aud chemarea-n lume fata-n palme mi-o ascund, in zadar ma chemi pe nume, nici nu vreau sa-ti mai raspund, lume lume -nselatoare cine te iubeste moare, moare greu.. in zadar intinzi spre mine al placerilor pahar, nu-l mai vreau ca stiu prea bine ca e veninos si amar!NU-L MAI VREAU CA STIU PREA BINE CA E VENINOS SI-AMAR!!!
    azi cand iar mi-arati paharul si ma chemi sa mi-l oferi ,mi-amintesc de tot amarul din paharul tau de ieri!
    sa ne indepartam de lume sa ne apropiem de biserica cea mantuitoare si de DOMNUL nostru care de asta a venit, pana la noi s-a coborat si pe cruce sta ca sa vedem ca lumea asta nu e buna ca e inselatoare.. si sa strigam in continuare ca poetul!

    am baut astazi din harul bunului Mantuitor, lume nu-ti mai vreau paharul!
    CHIAR DE-AR TREBUI SA MOR!!!
    lume lume-nselatoare CINE TE IUBESTE MOARE!
    MOARE GREU!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s