Neoteoria Evolutionista-de la monah la euromonah

Posted: Septembrie 14, 2009 in Articole, Diverse
Etichete:, ,

de Mihail Băcăuanu

cenzuraVizitându-mă un prieten aflat la studii teologice la Sibiu, l-am întrebat, printre altele, cum se împacă cu programa. Astfel am aflat despre un subiect de examen foarte interesant: Rolul monahului în Uniunea Europeană.

Să comentăm acest subiect. Trebuie spus din capul locului că UE este un imperiu. Un imperiu care se extinde paşnic, fără conflict armat, deşi face uz – deseori chiar şi abuz – de ele. În general, tot globul tinde să devină un singur stat, mondialist, cu un singur guvern, o singură armată şi o singură şi aceeaşi constituţie. Acestui nou imperiu ce prinde un contur tot mai nuanţat, nu te poţi opune. În primul rând ca să te pui contra ,,ceva” trebuie să-ţi dai seama de acel ,,ceva”.

Trebuie să-l defineşti, să-l deosebeşti şi să-l analizezi. Ori, majoritatea oamenilor văd în UE ceva benefic, aderând de bună voie la acest plan antihristic de desacralizare a omului, de îndrăcire a lui, cu voia lui, de control al omului prin om, prin oricare om, oricând şi oriunde. Această Nouă Ordine Mondială spune că totul trebuie reinventat, remodelat, dar nu oricum şi nici în raport cu Divinitatea.

Că măcar oricare ar fi fost acea Divinitate, ar fi presupus o condiţie morală şi logică a legilor pe baza cărora se va guverna Cetatea. Nu! Această reaşezare a lumii pe noi temelii are ca substrat tocmai imoralitatea şi haosul, adică pe Satana însuşi. Noua Ordine Mondială subjugă omenirea unul imperiu antihnistic, iar soarta ei o plasează în mâinile unui grup restrâns de oameni, evident fără scrupule, care nu va face nimic altceva decât să exploateze viitoarea societate mondială, conform propriilor interese. Spiritul omului modern este oglindit în raţiunea de stat, adică în exerciţiul nelimitat al puterii, dincolo de bine şi rău, adică de ordinea religioasă, morală şi de drept, aparent legitimă, sub masca interesului public, transformarea cetăţeanului, subiect purtător de drepturi, în obiect al puterii politice, mai ales în stări excepţionale ca: războiul, insurecţia, calamităţile naturale (1).

Spuneam că acestui imperiu n-ai cum să te opui – chiar dacă îţi dai seama că este a şarlatanie cusută cu aţă albă – şi din următorul motiv: el se construieşte pe conştiinţele fiecăruia, deci nu poţi opune rezistenţă armată. În trecut, oamenii vedeau de departe cotropitorii şi, ştiindu-se stăpâni, sunau mobilizarea, pregătindu-se de luptă, căci nimeni nu venea în vizită cu săbii şi tunuri. Astăzi, e mult mai comodă abandonarea unei strategii care să evite pagubele umane şi materiale şi, de ce nu, chiar un scandal diplomatic. Apoi, cum să-ţi amortizezi cheltuielile de război de la o ţară pe care ai distrus-o şi în care va trebui, mai întâi, să investeşti alte sume uriaşe de bani pentru reconstrucţia ei. Ci având în vedere că omul este înclinat spre păcat şi supus simţurilor, strategia ideală ar fi manipularea acestor sentimente. Şi dintre acestea, două sunt cele mai importante.

Prima şi cea mai răspândită patimă este desfrânarea – Eva doar din coasta lui Adam a fost făcută. În zilele noastre s-a dezvoltat o adevărată industrie a pornografiei, aceasta fiind chiar legalizată şi promovată! A doua patimă este dorinţa de avuţie. Omul păcătos nu este pregătit de moarte, căci moartea numai pentru cei uniţi cu Hristos este Înviere, după spusele Sfântului Apostol Pavel: ,,mie a vieţui îmi este Hristos, iar a muri dobândă”. Omul contemporan vede în moarte sfârşitul absolut de aceea apelează la ştiinţă crezând că prin aceasta va descoperi Elixirul Nemuririi. Astfel, el ajunge să inventeze nenumărate probleme nefiind în stare să dezlege nici măcar una singură dintre cele însemnate, spre folosul întregului neam omenesc.

Depărtându-se de Hristos şi-a creat proprii dumnezei, prin care să se mântuiască şi să se elibereze de chinuri, de rău şi de spaime. Se străduieşte şi prin ştiinţă, şi prin credinţă, şi prin filosofie, şi prin cultură, şi prin artă, şi prin agricultură, şi prin industrie, şi prin tehnică… Şi s-a făcut mucenic pe crucea şi pe crucile pe care singur şi le făureşte neîncetat şi pe care singur se răstigneşte. Zadarnic însă. Toate acestea n-au făcut decât să-l înrobească şi să-l supună morţii. Dar acest om din zilele noastre, plin de mândrie şi prostie, nu vrea nicidecum să se reîntoarcă la Hristos. Drept urmare, el declară cu o convingere deplină că „moartea este a necesitate”.

Dar este posibil ca cel mai mare vrăjmaş al omului să-i fie lui de nevoie? Omul european e prost, grozav de prost, atunci când, necrezând în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, poate să creadă în progres, în rostul vieţii şi să lucreze pentru el. Ce nevoie am de progres când în spatele lui mă aşteaptă moartea? Unde e moarte, acolo nu se poate afla progres adevărat, iar dacă se află, el nu e decât un blestemat de progres în moara morţii. Pentru omul creştin însă, „nemurirea este o necesitate”. Scopul lui este învierea împreună cu Hristos; numai prin Hristos, omul se poate elibera de păcat şi de chinuri, şi numai prin El biruie moartea (2).

Acesta este omul umanist, omul Renaşterii, un om nou, antimedieval, deci antimistic, indiferent religios, frivol, senzual, simţurile lui fiind eliberate prin întoarcerea în natură, nu prin, asceză care, neavând rost, este înlăturată de desfătare. Câţiva termeni îl definesc: eul ancorat în inteligenţa stăpânită de ştiinţă – noul titlu de nobleţe, cultul frumosului imanent ca artă a voluptăţii, natura suverană, plăcerea, comicul atotcuprinzător, demascator, sacrul amestecat în dezordine cu profanul, scepticismul întărit de absenţa minunii, întâmplarea ca expresie a naturii suverane, petrecerea viclenilor pe seama proştilor, înlăturarea tragicului prin formula estetică a contrastului – tragic-comic, vesel-trist, catastrofă-bucurie, sau alternanţa care punctează nedantesc conţinutul zilelor – triumful trupului eliberat de mister, trăirea veseliei produsă de închipuirea noului captiv al naturii (3).

Acestea fiind zise despre societatea începutului de mileniu III – mult prea puţin decât ar fi de spus – să aruncăm o privire şi asupra monahului. Nu vom comenta monahismul secolelor trecute, ca să nu ne cuprindă deznădejdea, ci vom privi fugitiv monahismul contemporan, despre care Sfinţii Părinţi spuneau că va fi unul slăbănogit, lipsit de aproape orice lucrare duhovnicească. Vom spune că monahul este acela care, din dragoste pentru Hristos şi pentru viaţa pustnicească, în asceză şi rugăciune, se leapădă de deşertăciuniIe acestei lumi, se dezbracă de fierbinţeala păcatelor şi se îmbracă în „haina veseliei”, primind a se asemăna cu îngerii, în curăţie şi slavoslovire. Dar, alături de aceşti bărbaţi virtuoşi, apar şi pseudo-monahii. În ceata lor intră toţi cei care nu cunosc obligaţiile monahiceşti, care posedă cunoştinţe superficiale asupra vieţii de mănăstire şi care, dintr-un elan juvenil se îmbracă în haina neagră, pe care mai târziu o vor dezbrăca şi dezonora, provocând şi sminteală.

Aceştia sunt cei care au suferit decepţii în dragoste, vreo nerealizare în viaţă sau cei care din lene nu-s în stare să-şi ducă traiul. O categorie aparte a zilelor noastre sunt cei care intră în mănăstire cu păcate grele, de care nu s-au lepădat şi de care nici n-au de gând. Şi pentru că nu mai sunt duhovnici buni care să facă selecţia şi să ţină obştea sub observaţie (majoritatea mănăstirilor din ziua de azi sunt un fel de C.A.P.-uri), toată această categorie a pseudo-monahilor se amestecă în cea a monahilor adevăraţi, fiind socotiţi la rându-le „părinţi” sau „avva”.

De ce nu mai există duhovnicii de altădată şi cum se face că învăţăturile şi canoanele Sfinţilor Părinţi sunt considerate „prea greoaie” ori „depăşite”? Din cauza înrădăcinării prea adânci a păcatului încă din fragedă vârstă, a educaţiei mai mult decât inadecvată sau imorală, ce se oferă copiilor încă de când aceştia încep să gângurească. Dacă acum câţiva ani se spunea „s-a stricat in armată” sau „l-au stricat băieţii de la serviciu”, iar astăzi se spune „l-a stricat anturajul de la şcoaIă” sau „cel din fata blocului”, mâine vom spune negreşit „l-a stricat la grădiniţă” sau „la cămin”. Iar poimâine nu se va mai spune nimic, pentru că nu va mai fi cine să spună, părinţii şi bunicii de atunci nefiind alţii decât cei care „s-au stricat” în armată, la servici sau la şcoală, ori în faţa blocului.

Dacă vom stărui în analiza noastră vom observa cu pertinenţă că încă de Ia 4-5 ani, copilul zilelor noastre se joacă la calculator (deseori jocuri foarte violente), priveşte la televizor personaje de desene animate cu coada despicată, cu coarne, cu coasă, coloraţi macabru în mov, roşu sau negru. De asemenea, educaţia sexuală începe să fie implementată încă de la grădiniţă(!), iar Harry Potter şi vrăjitoria în rândul copiilor, de asemenea se promovează cu propulsie maximă, aşa încât mare minune dacă în urma unei educaţii de acest gen, micuţul nostru va mai şti să zică „săru’mâna”, „bogdaproste”, „te rog” sau ,,iartă-mă”.

Cât despre ,,Doamne miluieşte!”… Da, mare lucru dacă până atunci nu va fi ajuns un plod. Am lăsat deoparte satisfacerea tuturor mofturilor şi tolerarea tuturor capriciilor ce vor face din copilul nostru un personaj identic „domnului” Goe, din piesa mereu actualului Caragiale. Iar dacă acest Goe, în variantă nouă şi „îmbunătăţită” (sic!), ajunge monah – nimeni nu-l poate opri – atunci… înţelegem cu toţii de ce ar putea fi capabil. Astfel se face că pseudo-monahii, fiind confundaţi cu monahii, ajung să fie discutaţi la televizor, judecaţi prin ziare şi luaţi la mişto în bârfele de zi cu zi, atrăgând dezgustul oamenilor nu asupra lor ci asupra întregului cin monahal.

Desigur cei ce ajung judecătorii şi călăii monahismului nu privesc la ei că nu oferă nici o garanţie morală, că n-au nici o virtute, din contră, mustesc de patimi sau că mintea lor întunecată nu le poate oferi discernământul şi luciditatea analizării unor probleme, atât de delicate. Ci agitaţi şi entuziasmaţi de senzaţionalul „de după” se lansează în comentarii înverşunate, în faţa reflectoarelor, iar lumea se uită la ei ca la o piesă de teatru cu păpuşi. Ceea ce trebuie (re)amintit lumii, lucru pe care nimeni nu este interesat să-l pună pe tapet, este faptul că monahul nu vine de undeva din spaţiu ci se ridică din societate.

Dintr-o societate care legalizează prostituţia şi homosexualitatea, dintr-o societate care tolerează hoţia şi abuzul de putere, dintr-o societate care – vai! – este total indiferentă de ceea ce i se va întâmpla pe viitor, care-si creşte copii aşa cum am arătat anterior, căci, nu-i aşa, copii sunt viitorul; din aceeaşi societate care-şi bate joc de trecut, de marile ei personalităţi, care ajung să fie luaţi în derâdere nu oriunde şi oricum ci în public, într-un mod grosolan şi grotesc. Şi atunci cum această societate îndrăzneşte să ceară socoteală oricui despre (i)moralitate?

Societatea de azi pune bazele viitorului de mâine şi, aşa cum îşi aşterne aşa doarme. Petre Tutea spunea despre americani că sunt nişte „animale ce dorm în case” şi care „nu fac altceva decât să provoace haos planetar”. Absenta religiei ne oferă o stare biomorală informă şi instabilă, o societate în care haosul se împleteşte cu presiunea biomecanică, suferinţa cu voluptatea, omul etern fiind înlocuit cu iluzoriul om istoric şi uneori extraistoric. Ordinea creştină este incompatibilă cu discrepante biomorale şi biosociale insuportabile (4).

Subscriu întru totul acestei păreri şi propun să reflectăm asupra poziţiei noastre actuale raportată la această situaţie. Să privim în activitatea noastră zilnică: mâncăm, dormim, ne asigurăm hrana muncind, ne întâlnim cu cei din gintă, ne creştem puii şi devenim violenţi când altcineva ne încalcă domeniul. Iar dacă Stăpânul nu ne mai dă de mâncare, oare nu hulim şi ne răzvrătim asupra Lui? Dacă în toată activitatea noastră nu ne aducem aminte de El – „fără Mine nu puteţi face nimic” – dacă nu ne desăvărşim prin El, dacă nu creem cuItură, spiritualitate, care să ne înnobileze sufletele atunci ne-am asemănat animalelor.

Dacă nu dovedim că suntem superiori patrupedelor, trebuie să dăm crezare teoriei darwiniste: în acest caz, ne tragem din maimuţă! Înca şi mai rău decât dobitoacele suntem, că măcar acestea nu-şi ucid puii. Revenind la problema de Ia început, Rolul monahului în UE, ce vom fi tentaţi să răspundem?

Eu aş spune că monahul are acelaşi rol ca întotdeauna şi totodată, niciunul. Acelaşi pentru că a fi monah este un legământ între el şi Dumnezeu, prin care se desăvârşeşte, prin care scoate suflete din iad. Monahul este rugător pentru întreaga lume şi întreaga lume se bucură de mijlocirea lui. Prin urmare, trebuie să păzească Aşezămintele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi şi să ducă „jugul lui Hristos” fără să privească înapoi, în post şi rugăciune. Monahul trebuie să fie înger în trup şi pildă pentru ceilalţi oameni. Şi cum Dumnezeu este acelaşi, călugărul este mai presus de orice imperiu şi orice domnie. El este cetăţean al Cerului şi rob al Împăratului slavei, Domnul puterilor.

Viaţa şi rolul monahului rămân neschimbate, mergând în paralel cu istoria. Dacă rolul monahului (ortodox şi român-ortodox, se înţelege) este sau ar trebui să fie altul în UE comparativ cu celelalte perioade istorice, atunci cred că avem o problemă. Atunci Dumnezeu ar trebui să fie mai mic decât domnul pământesc, or ştim bine că nu poate fi sluga mai mare ca stăpânul. Pe de altă parte, monahul nu are nici un rol în viitoarea societate europeană întrucât UE este alcătuită din umanişti, sectanţi şi atei. Ori într-o asemenea Europă, despre care am discutat la început, ortodoxul nu numai că nu-şi poate face cunoscut mesajul, dar nici măcar nu poate supravieţui. Făgaşul pe care mergem este prea bine delimitat ca să mai schimbe cineva macazul şi, din păcate şi Biserica urmează tiparul acestui făgaş.

Ceea ce n-ar fi un lucru de mirare, având în vedere că Antihrist va fi încoronat în Ierusalim chiar de arhierei! Numai că, având în spate o istorie ca a noastră, o tradiţie ortodoxă bimilenară, rodnică, fecundă, salvatoare, având aşadar conştiinţa de român-ortodox şi simţindu-te român-ortodox, nu poţi rămâne impasibil faţă de apostaziaţii şi trădătorii din neamul tău.

Şi greu lucru este „cu o mână să arăţi drumul spre zorile neamului, iar cu cealaltă să ţii spada împotriva loviturilor din spate” (5), aşa cum mărturiseşte şi Nichifor Crainic.

Se doreşte ca Biserica Ortodoxă să fie asimilată de spiritul umanist, descotorosindu-se astfel de Dogma şi Tradiţie, adoptând secularismul european. Astfel, Biserica Ortodoxă ar urma să fie doar o altă grupare religioasă, de genul zecilor de mii (!) care activează deja în întreaga lume; o grupare religioasă docilă statului mondialist care nu are alt scop decât stabilirea unui moment oportun instalării la conducere a Antihristului, căruia îi va fi dat să stăpânească peste tot pământul. Iar odată cu această integrare este posibil să auzim şi de termeni precum: euromonah, organizaţia panmonahală, ş.a.m.d.. La mai mult de-atât nici nu vreau să mă gândesc.
______________________________________________________________
1 Petre Tuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, cap. Alchimia, Ed. Anastasia 1992

2 Sfântul Iustin Popovici, Biserica şi Ecumenismul, Mânăstirea Petru Vodă. 2002

3 Petre Tuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, cap. Alchimia, Ed. Anastasia 1992

4 Ibidem

5 Nichifor Crainic, Memorii, vol. Zile albe- Zile negre


Sursa

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s