Teodor M. Popescu, un martir Român

Posted: Noiembrie 12, 2009 in Lumea Ortodoxiei
Etichete:, ,

Teodor M. Popescu s-a născut la 9 iunie 1893, din părinţi agricultori, în satul Boteni, comuna Conţeşti, judeţul Dâmboviţa. Între 1900-1905, a făcut şcoala primară în comuna natală, iar între 1905-1913 Seminarul Central din Bucureşti. În anul 1919 a obţinut licenţa în Teologie, iar în 1922 a devenit doctor în Teologie la Atena (aici între 1921-1922 este interpret la Legaţia Română). A urmat cursuri de specializare la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Leipzig (1922-1923), la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris, la Institutul Catolic din aceeaşi capitală şi la „École pratique des Hautes Études, Section des sciences religieuses” de la Sorbona (1923-1925). A satisfăcut serviciul militar în timpul Războiului de Reîntregire, fiind încorporat în 1916, urmând cursurile Şcolii Militare de Infanterie din Botoşani între 1916-1917 şi unde devine sublocotenent, iar între 1917-1918 a fost pe front.

A profesat fără întrerupere la catedra de Istorie Bisericească Universală, între 1 aprilie 1927 şi 15 noiembrie 1948 la Facultatea de Teologie, apoi la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, între 15 noiembrie 1948 şi 1 martie 1959, ridicând nivelul cursurilor la o mare strălucire. A suplinit catedra de Patrologie şi Istoria Dogmelor între 1 octombrie 1928 – 1 noiembrie 1938, iar în anul universitar 1947-1948 pe cea de Istoria Bisericii Române. Între 6 septembrie 1942-14 octombrie 1944, a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Ca teolog şi profesor de istorie bisericească a luat poziţie faţă de problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă, din România, dar şi cea din Rusia sovietică. Astfel s-a evidenţiat prin susţinerea unor conferinţe, cu argumente solide, care aducea soluţii la problemele vremii, începând cu „Misiunea creştină a statului” ţinută la 8 martie 1934, continuând cu cel de deschidere al anului universitar de la Facultatea de Teologie, la 4 noiembrie 1940, întitulat „Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?” şi, tot la sala Dalles, „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe”, în anul 1942, toate cu caracter anticomunist, antiateu.

Profesorul Popescu şi-a continuat activitatea sa de apologet al Bisericii Ortodoxe şi prin publicarea unor studii bine alcătuite, menite să descopere cititorilor adevărata situaţie a Bisericii creştine din Rusia, cât şi pericolul comunist care putea să afecteze restul civilizaţiei europene. Cel mai important studiu de acest fel este „Anticreştinismul comunist”, unde dezbate în mod sistematic şi cu dovezi, diferitele probleme cu care se confrunta Biserica Rusă sub orânduirea impusă de Lenin (ateismul ideologiei comuniste, persecuţia împotriva Bisericii, propaganda antireligioasă).

Din dispoziţia Patriarhului Nicodim şi cu acordul mareşalului Ion Antonescu, în zilele de 16-17 iulie 1943, profesorul T. M. Popescu, în calitate de decan al Facultăţii de Teologie, este trimis într-o delegaţie formată din profesorii Nichifor Crainic şi Iacob Lazăr, în frunte cu mitropolitul Visarion Puiu (şeful Misiunii Ortodoxe din Transnistria), pentru a fi martor la deshumările de la Winnitza (vestul Ucrainei), care revelau metodele poliţiei NKVD de a pedepsi pe „duşmanii poporului”. Întors în ţară, strânge informaţii, pe lângă cele luate de la autorităţile germane din Ucraina şi publică o dare de seamă despre cele văzute. Tot privitor la fenomenul Winnitza, acelaşi profesor redactează un articol, care este însă refuzat pentru publicare de către ziarul „Universul”.

Venirea comuniştilor la putere, printre altele, aducea şi transformări în învăţământul teologic. Profesorul Teodor M. Popescu ca vechi reprezentant al generaţiei intelectuale teologice deranja noul sistem politic şi, potrivit mentalităţii comuniste, trebuia anchetat şi arestat, pentru a nu mai încuraja reprezentanţii Bisericii la rezistenţă, mai ales că, după anul 1950, era supravegheat, întrebat asupra activităţii sale şi chemat frecvent la Securitate.

 

Anchetat de Securitate

 

În ziua de 30 ianuarie 1959, el avea să fie chemat la Securitate şi interogat asupra activităţii sale, punându-se accent pe următoarele acuzaţii: „critica politicii regimului comunist; [că] profesorii şi studenţii Institutului de Teologie fac politică legionară; că el organizează ajutor legionar împreună cu alt profesor din Institut (diaconul Nicolae Balca); că Institutul de Teologie are prea multe catedre şi prea mulţi profesori şi că numărul trebuie redus; că Institutul Teologic constituie o problemă care trebuie rezolvată; şi i s-a cerut să colaboreze pentru aceasta cu Securitatea”. El a respins acuzaţiile şi cererea de a deveni informator al Securităţii, dovadă că în noaptea de 4/5 martie 1959 este arestat. A urmat o percheziţie domiciliară minuţioasă care a durat întreaga noapte, fiindu-i confiscate cărţi şi reviste de specialitate, în diferite limbi străine, manuscrise, articole, corespondenţă.

În tot timpul anchetei, profesorul universitar Teodor M. Popescu a fost bătut, torturat, ameninţat cu moartea, şi tratat cu bestialitate. Anchetatorii, în frunte cu căpitanul Teodoru Ion, l-au interogat asupra multor capete de acuzare: „1) activitate legionară; 2) acţiune intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare, duşman al poporului; 3) grave calomnii la adresa Uniunii Sovietice, cu privire la religie şi instigator la război contra URSS; 4) instigator al poporului la acţiuni războinice, prin intermediul Bisericii şi al preoţilor; 5) sprijinitor al fascismului în viaţa politică a ţării; 6) că a ţinut în public, la sala Dalles şi în faţa studenţilor următoarele conferinţe: a) Anticreştinismul comunist, în anul 1941; b) De la Neron la Stalin, în anul 1942; c) Misiunea creştină a statului; d) Actualitatea creştinismului, în anul 1947; 7) prin lucrările de la punctul 6) ar fi indicat guvernelor să ia măsuri împotriva clasei muncitoare şi înăbuşirea mişcării revoluţionare din România şi a sprijinit fascismul; 8) că este credincios (din punct de vedere religios) şi fanatic, deci este criminal; 9) că, fiind credincios şi teolog, este ignorant; 10) Cazul Winnitza, în anul 1943”.

 

Acuzat de „legionarism”

 

Discutând acuzele care i s-au adus profesorului, sesizăm că de fapt erau nefondate. Astfel, activitatea legionară de care a fost învinuit nu are nici un temei, deoarece el chiar s-a opus Mişcării legionare, care influenţase o mare parte a studenţilor teologi în anii ’30, atitudine demonstrată în două articole din revista studenţilor teologi „Raze de lumină”, cât şi în conflictul care se iscase la greva studenţilor din 8-9 mai 1938. De fapt, acuzaţia de activitate legionară sau de legionar a fost permanentă în timpul anchetei, deoarece anchetatorul îl apostrofa cu: „Eşti legionar pentru că eşti teolog şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar (subl. n.)”. Anchetatorul îl acuza că este legionar şi pe motiv că în prima perioadă a guvernării legionare fusese numit decan al Facultăţii în care profesa, de către ministrul Traian Brăileanu, deşi el refuzase această funcţie datorită dezavuării Mişcării legionare, dar şi a opoziţiei studenţilor teologi de această orientare politică.

Acţiunea intensă contra clasei muncitoare cât şi calomnia adusă Uniunii Sovietice sunt alte acuze care nu aveau nici un sprijin, deoarece ca teolog şi istoric, în discursuri şi studii bine documentate, a făcut cunoscut cititorilor români prigoana care se abătuse asupra Bisericii Ruse, ca instituţie şi casă a credincioşilor, de desfiinţare a unor valori ruseşti şi chiar europene, vorbind de situaţia numai din perioada lui Stalin. Era considerat „duşman al poporului”, deşi prin discursurile sale sau prin cele publicate nu adusese atingere aşa-zisei „mişcări muncitoreşti şi revoluţionare”.

Prima conferinţă pentru care profesorul a fost învinuit, „Misiunea creştină a statului”, a fost ţinută în anul 1934 şi dezbate rolul statului faţă de Biserică din antichitate până în perioada interbelică, arătând că partidele politice nu ţin seamă de problemele acestei instituţii. Alte lucrări de care a fost acuzat în anchetă sunt „Anticreştinismul comunist”, „De la Neron la Stalin” – unde profesorul Popescu tratează problema Bisericii sub regimul comunist din Rusia – şi „Actualitatea creştinismului”. Ultimul este un articol publicat în anul 1947, unde autorul discută problema materialismului care punea tot mai mult stăpânire pe societatea românească de după război, fără referinţe la „fericirea comunistă”. Acuze i s-au mai adus şi pentru conferinţele „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe” şi „Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?”, unde se arăta cum autorităţile sovietice prigoneau Biserica Rusă.

Ultima acuzaţie legată de activitatea sa profesională şi de convingerea sa anticomunistă a fost legată de cazul Winnitza. Profesorul, după ce fusese martor la deshumări în localitatea ucraineană, a scris o dare de seamă şi un articol, ultimul nefiind publicat.

Alte acuzaţii, care nu erau legate de activitatea profesională sunt cele de imoralitate; imposibilitatea U.R.S.S. – ului de a lansa sateliţi – de fapt o simplă discuţie pe marginea unui articol din „Scânteia”, din perioada 20-27 februarie 1959 când se afla la Curtea de Argeş la cursurile de îndrumări misionare ale preoţilor, la relaţiile cu Petre Guciujna, Constantin Noica, Nichifor Crainic şi Ion Gh. Savin, abia ieşit din închisoare în anul 1958, pentru că iniţiase o chetă pentru ajutoarea financiară a acestuia din urmă. Tot în timpul anchetei a fost acuzat că este credincios, făcându-i-se proces de credinţă, fiind chiar intimidat.

 

Meditaţii pentru ofiţerul anchetator

 

De remarcat este faptul că, în timpul anchetei, profesorul Popescu a acordat meditaţii ofiţerului anchetator, Teodoru Ion, potrivit biografului său: „Acesta [anchetatorul, n.n.] ajunsese cu învăţătura de carte, deci cu cultura lui, în clasa I din ciclul mediu, la învăţământul seral şi trebuia să se pregătească pentru examenul de sfârşit de an, care se apropia, însă el avea mari greutăţi îndeosebi la istoria veche, la limba franceză şi la limba latină, materii la care era slab de tot şi în care nu se putea descurca. L-a întrebat pe Teodor M. Popescu ce studii are şi când a aflat l-a obligat să-l mediteze la cele trei obiecte şcolare. Acuzatul întemniţat, «ignorantul», ca să nu-şi agraveze şi mai mult situaţia în care se afla, i-a dat lui Ion Teodoru explicaţiile şi cunoştinţele necesare, cu competenţa superioară pe care o avea, deşi puterea de înţelegere a elevului era foarte slabă”.

La 25 martie 1959 i s-a pus în vedere „Ordonanţa de punere sub învinuire” pentru activitatea anticomunistă din perioada 1934 – 23 august 1944, iar la 29 aprilie procesul verbal de închidere a anchetei penale, unde Teodor M. Popescu era „învinuit de săvârşirea infracţiunii de crimă de activitate intensă împotriva clasei muncitoare, prevăzută şi pedepsită de art. 193, al[ineatul] 2, C[odul] P[enal]”.

 

Un simulacru de proces

 

Procesul s-a desfăşurat în data de 2 iunie 1959, într-o aripă a Palatului de Justiţie din Bucureşti. Instanţa şi-a însuşit concluziile de învinuire ale anchetatorului, inculpatul fiind acuzat de activitatea de înainte de 1944 şi, prin urmare, nu s-a mai ţinut nici o dezbatere. Avocatului apărării, Radu Soare, nu i s-a permis să consulte dosarul, deoarece era considerat secret, el luând cunoştinţă de acuzaţii la enunţarea capetelor de acuzare. Şedinţa de judecată s-a rezumat la citirea actului de acuzare de către procuror, la apărarea inculpatului de către avocat (căruia i s-a permis să vorbească cinci minute), la un scurt cuvânt al inculpatului (un minut, timp în care a putut să spună că timpul alocat nu este necesar apărării sale). I s-a refuzat aducerea martorilor în instanţă.

Astfel, profesorul Teodor M. Popescu era condamnat prin Sentinţa nr. 118, în ziua de 2 iunie 1959, de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare la 15 (cincisprezece) ani detenţiune grea pentru crima prevăzută şi pedepsită de art. 193/1, al. 4, Codul Penal din schimbare de calificare conform art. 292 Codul Justiţiei Militare, din crima prevăzută şi pedepsită de art. 193/1, al. 2, Cod Penal”. Se dispunea confiscarea totală a averii personale şi era obligat la plata sumei de 400 lei cheltuieli de judecată.

La data de 13 iunie 1959, profesorul Popescu, deţinut la penitenciarul Jilava, a cerut recurs motivând „necesitatea absolută şi legală: 1) de a se cita martori; 2) [a] produce dovezi scrise şi tipărituri în sprijinul apărării mele, în legătură cu obiectul procesului şi cu acuzaţiile ce mi se aduc; 3) neputinţa de a mă apăra la prima judecare, neluând până atunci contact cu avocatul şi nedându-mi-se timp şi posibilitate ca să mă apăr şi personal, sub motiv că m-a apărat avocatul”. Cu toate acestea, prin minuta Deciziei nr. 374, din 13 iulie 1959, Tribunalul Suprem al RPR, Colegiul Militar, respingea recursul solicitat de Teodor M. Popescu.

Arestarea şi condamnarea profesorului Teodor M. Popescu au ajuns la cunoştinţa Bisericilor Ortodoxe naţionale şi a Facultăţilor de Teologie din tot spaţiul ortodox. Vestea arestării sale a fost dusă în Grecia de Pr. Prof. Ştefan Tzankov de la Sofia, creând mare impresie, mai ales în cercurile greceşti. Astfel, la conferinţa panortodoxă ţinută în Rodos, în anul 1963, ierarhia greacă a întrebat de profesorul Popescu, însă aceasta a rămas fără răspuns din partea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române.

În rândul ierarhiei ortodoxe române se vorbea despre arestarea profesorului ca fiind datorită „unor meditaţii religioase pe care le ţinea preoţilor la teologie şi pe care le distribuia apoi preoţilor, ca material omiletic, pentru predici, bătute la maşină. Că celelalte probleme erau uitate, dar că aceasta a născut ancheta”.

După detenţia de la Jilava, profesorul Popescu a fost transferat la penitenciarul Aiud şi internat în data de 23 octombrie 1959, unde avea să stea până la eliberare. Aici s-a întâlnit cu alţi preoţi închişi pentru credinţă cum au fost Bartolomeu Anania sau Grigore Băbuş.

 

Trecut prin „reeducare”

 

În timpul detenţiei, profesorul Popescu „le-a vorbit celor din celula lui despre toate câte învăţase în munca lui de la ţară, în satul natal, despre ce văzuse şi învăţase în şcolile înalte prin care trecuse în ţară şi străinătate, despre ce văzuse mai bun la alte popoare, dar mai ales le-a vorbit despre Dumnezeu, Biserică şi credinţă, lămurindu-i asupra multor lucruri confuze din mintea oamenilor din mulţimea anonimă, pe care nu le putuse lămuri alţii cu mai puţină ştiinţă şi disciplină spirituală”. Şi aici era acuzat de legionarism în timpul reeducărilor pe care avea să le suporte, rămânând ferm în credinţa în care se născuse şi pe care o propovăduise.

A avut de înfruntat sănătatea precară, după cum ne încredinţează şi biograful său: „De câteva ori, în închisoarea din Aiud, din cauza slăbiciunii trupeşti, în timp ce stătea în picioare, după canonul impus de călăii săi, Teodor M. Popescu şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a prăbuşit. A fost luat pe braţe de ceilalţi întemniţaţi şi aşezat pe pat, dar observat de temniceri a fost dus de fiecare dată la carceră”.

Potrivit biografului său: „Teodor M. Popescu începuse să se pregătească sufleteşte pentru sfârşitul său. Alţi deţinuţi se stinsese înaintea lui, astfel că el nu-şi mai făcea iluzia să mai supravieţuiască mult timp. Mai întâi a făcut ceea ce creştineşte putea să facă în temniţă: a postit tot postul Paştelui din anul 1962, de la prima până la ultima zi, 40 de zile hrănindu-se numai cu pâine şi apă şi îşi făcea regulat rugăciunile cele de dimineaţă şi de seară, cu credinţa şi cu evlavia, care nu-I slăbiseră cu nimic, ba dimpotrivă, îi erau şi mai cu temei sprijin şi speranţă. Şi Dumneezeu nu l-a părăsit”.

La data de 15 ianuarie 1963, profesorul Teodor M. Popescu a fost eliberat din penitenciarul Aiud, în urma decretului de graţiere 5/1963.

După eliberare, profesorul Teodor M. Popescu era „privit ca un ciumat” de unii din mediul teologic. Pentru mulţi profesorul era de nerecunoscut, după tratamentul care i se aplicase în puşcărie: „Se vede după faţă că este suferind, fiind foarte slab şi opintindu-se mult pentru a munci”. De altfel, mărturisea unui preot că doreşte „să se interneze într-un sanatoriu pentru a-şi face analize şi reface sănătatea zdruncinată”. Conform certificatului medical, eliberat de infirmeria penitenciarului Aiud la 30 martie 1959, profesorul suferea de „scleroză cardio-vasculară şi hipertensiune arterială”, iar potrivit biografului său ajunsese „o umbră de om, abia mergând din cauza flebitei şi a epuizării”.

 

Adăpostit de Patriarhul Justinian

 

Apreciat de patriarhul Justinian şi episcopi, fiind considerat de altfel „o bibliotecă ambulantă, fiind foarte bine pregătit în materie de istorie bisericească”, şi pentru a-şi îmbunătăţi situaţia materială, de la 1 aprilie 1965, fără recunoaşterea Departamentului Cultelor, va fi angajat ca inspector în Administraţia Patriarhală, Biroul Relaţii Externe, pentru întocmirea unor studii şi traduceri, apoi, din 1966, la Tipografia Cărţilor Bisericeşti, unde a diortosit cărţi de cult, alături de Ion V. Georgescu. De altfel, în 1968 va face parte din comisia condusă de preotul Ion Gagiu pentru pregătirea noii ediţii a Bibliei.

Contribuţii importante aduse de profesorul Popescu în cercetarea teologică, din punct de vedere istoric, sunt alcătuirea, în anul 1964, a unui bine documentat material privitor la data Paştilor şi care a fost primit cu satisfacţie de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor sau participarea în comisia pentru dialogul cu Biserica Vechilor Catolici. Totodată, marele profesor a mai scris 321 meditaţii teologice şi 327 predici (195 duminicale şi 132 la praznice), numai în perioada 1964-1970.

Profesorul Popescu şi-a dorit foarte mult revizuirea procesului său, deoarece considera că acesta a fost nedrept: „Pentru unele greşeli ce-am făcut şi mi le-am recunoscut a trebuit să fac ispăşirea cuvenită. […] Dar n-am să uit niciodată felul civilizat şi delicat, cum am fost anchetat şi tratat, în tot timpul de organele respective; şi pentru asta mulţumesc lui Dumnezeu şi mă rog pentru sănătatea tuturor care m-au cercetat, care m-au judecat”. Într-o altă împrejurare, profesorul spunea că „procesul său a fost o bătaie de joc; că nu i s-a dat dreptul să se apere şi că vina era articolele ce le scrisese înainte de 1944 […]; că era învinuit că difuzează predici dactilografiate la preoţi etc.”. Prin urmare, considera că procesul său trebuie rejudecat, pentru a-şi redobândi jumătatea de casă ce i s-a confiscat la condamnare.

Aflat la odihnă la mănăstirea Sinaia, profesorul Popescu spunea că atunci „când a fost închis a suferit foarte mult; [că] a fost torturat groaznic, dar a rezistat şi nu şi-a negat credinţa”. Profesorul Victor Brătulescu spunea despre Teodor M. Popescu: „Am rămas cu impresia că a fost bătut rău, cu ocazia cercetărilor, când a fost arestat. De la Iorga nu avem un mai mare istoric ca el”.

Sfârşitul vieţii sale avea să se întrezărească cu ultima încercare a Securităţii de a-l lichida fizic pe marele profesor de Teologie. Potrivit biografului său, „Teodor M. Popescu a plecat, în ziua de 14 februarie 1972, de la biroul său de la Patriarhie, la ora 12. I s-a pierdut urma după plecare. Mai târziu, după ce îşi revenise din urmările atentatului, a declarat soţiei sale că după ce a plecat de la birou şi a ieşit din incinta Patriarhiei a fost luat în primire de doi agenţi ai securităţii şi dus undeva, prizonier – nu s-a putut desluşi unde anume -, ţinut până s-a înserat bine, pe vremea aceea mohorâtă, apoi adus, sub vălul protector al întunericului, la locul atentatului, în boschetul de pe Şos. Giuleşti, unde a fost lovit cu sălbăticie”. Plin de nori şi sânge a fost găsit de portarul Institutului Pasteur, de unde spre dimineaţă a fost internat la Spitalul Colţea. Aici avea să fie găsit de soţia sa.

După ceva timp, a fost externat, profesorul refăcându-se trupeşte şi sufleteşte. În ziua de 12 aprilie chiar a cântat „Îngerul a strigat”, axionul de Paşti, ca o iluminare a sufletului său.

Cu toate că în parte se refăcuse, el chiar dorind să se întoarcă la lucru, începând cu martie 1973 „a refuzat complet să mai mănânce”. La puţin timp, a fost internat la spitalul Gheorghe Marinescu, pentru o săptămână.

La 4 aprilie 1973, într-o zi de luni, „titanul teologie româneşti” era chemat la Domnul.

 

Adrian Nicolae Petcu

Sursa

Comentarii
  1. Doina spune:

    DUMNEZEU sa ma ierte, caci pana acum n-am stiut nimic despre acest mucenic al LUI HRISTOS.

  2. georgiana dita studenta la teologie asistenta sociala din targoviste spune:

    In calitate de stranepoata a marelui teolog roman Teodor M Popescu ,consider ca noi romanii ar trebui sa avem un respect deosebit fata de cei ce si-au dat viata pentru pastrarea si apararea credintei noastre ortodoxe.Asa cum , stramosii nostri au luptat pentru apararea patriei , a neamului , a poporului asa si noi avem datoria de a transmite mai de parte credinta noastra si tot odata de a ne apara-o in fata tuturor influentelor negative ce tind sa ne o distruga folosind diverse arme.ASA SA NE AJUTE BUNUL DUMNEZEU>

  3. In calitate de stranepoata a unuia dintre cei mai mari teologi romani Teodor M Popescu, cred si marturisesc ca Mantuitorul este lumina vietii, este puterea si temelia nooi vietii a crestinismului .fiin baza tuturor virtutilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s