Arhivă pentru noiembrie 18, 2009

În fiecare dintre noi regăsim rămăşiţe adolescentine sau amintiri puternice, de mare încărcătură din perioada adolescenţei. Vă mai aminţiţi cum eraţi atunci, cum gândeaţi, cum priveaţi viaţa? Ce pasiuni aveaţi, ce vă plăcea, ce nu vă plăcea, ce vă supăra cel mai tare? Dacă facem o mică analiză sperăm să ne dăm seama că ne-am mai schimbat… în bine! Poate unii eram mai revoltaţi, alţii mai nervoşi, alţii mai timizi, alţii plini de fobii, alţii mai blânzi şi tot aşa. Fiecare cu felul lui de a fi. Privind în urmă, la o evaluare obiectivă, ne putem da seama câte dintre ideile noastre şi chiar dintre sentimente nu erau ale noastre, erau „împrumutate” – de la grupul de prieteni, de la părinţi. Întrucât adolescenţa constituie o punte de legătură deosebită între noi şi spaţiul socializării, acest fapt este urmat de fenomenul imitaţiei, al apartenenţei la un grup. Cel în cauză preia caracteristicile grupului, într-un mod inconştient şi percepe mediul înconjurător prin prisma acestora. De aceea contează mult în ce grup ajunge! Criteriile de selecţie ţin tot de inconştient întrucât fiecare om dobândeşte un „bagaj” până ajunge în această etapă de vârstă. Traume, agresiuni fizice, morale (de exemplu: a bate un copil fiindcă nu vrea să vină la Bisercă… este şi fizică, dar şi morală), relaţiile de prietenie avute, dezamăgiri, mari bucurii, etc… Spre exemplu, un adolescent izolat de ceilalţi poate ajunge într-un grup periculos, dar care-l acceptă pentru că „au nevoie” de cineva de care să se „folosească” (cum sunt grupurile de toxicomani). El se bucură că ceilalţi îl apreciază, că cineva vorbeşte cu el. Şocurile (traumele din adolescenţă) sunt semnificative pentru om.

(mai mult…)

De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fî cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul. ne îmbie cu iubire încă din dimi­neaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vie­ţii aşa de îmbăltiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi de bună voie şi ne mărturisim greşelile.

Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos.

Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Ta­tălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milos­tivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor? Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei.

(mai mult…)