Pr. Mihai Andrei Aldea: „Între biserică şi iad“

Posted: Decembrie 8, 2009 in Articole
Etichete:,

Un dialog imaginar, pe care l-am purtat cu mulţi

Apar mereu scandaluri despre un preot sau altul, despre un călugăr sau o monahie, despre mediul teologic. Şi se înghesuie balcanicii şi fanarioţii, fie din Regat, fie din Transilvania, fie din Panonia, fie din Occident, să jubileze, să deguste, cu nesfârşită plăcere, aroma şi gustul scursurilor revărsate de mass-media peste Biserica lui Hristos. Bieţii rătăciţi! Ei, care atâta nevoie au de Dumnezeu, cum Îl găsesc, cum fug de El. Şi apoi urlă disperaţi: „Unde eşti?!!” Şi, desigur, dau vina pe popi. Popii sunt de vină că nu-L găsesc ei pe Dumnezeu! Mai ales dacă popii fac greşeala să le arate că Dumnezeu nu este neapărat unde vor ei, ci poate unde vrea El!

„Hai, părinte, lasă-o! Sunt destui popi hoţi, curvari, agresiv-inculţi, corupţi şamd! Poţi să negi asta?”

Nu, ferească Dumnezeu! De ce să neg? Ce conducători meritaţi, pe aceia îi aveţi. Inclusiv în Biserică! Că doar nu cresc preoţii în pom, nici nu se cultivă pe ogor, nici nu se pescuiesc în lacuri! Dintre voi ies, după chipul vostru. Au nu am avut eu colegi pe care îi trimiseseră părinţii – care nu erau preoţi! – să se popească, din pricină că „popa are totdeauna burta mare”? Şi bieţii copii ar fi vrut să devină ingineri, sau programatori, sau oameni de afaceri sau sociologi şamd. Dar dacă părinţii şi-au impus voinţa, s-au trezit amărâţii de copii în seminar sau facultatea de teologie. Şi din lipsă de chemare ieşiţi, din gândire păgânească şi forţare de părinţi inconştienţi, ce preoţi putea să iasă din ei? Deci, iată, preoţii aceştia sunt roadele voastre.

„Bine, dar seminarul, facultatea, de ce nu i-au adus la credinţă?”

De ce şi cum s-o fi făcut? În seminar şi facultate ar trebui să intre cei cu multă credinţă, pentru a se desăvârşi în cunoaştere, nu cei slabi! Nu dai la Teologie ca să înveţi abecedarul Credinţei, ci ca să înveţi matematicile superioare ale acesteia, analizele fine, lupta înaltă şi foarte primejdioasă cu Iadul. Da! Căci dacă vrei să mergi către seminar ori facultate teologică, aşteaptă-te să te izbeşti cu Iadul.

„De ce?”

Pentru că este scris că Biserica nu va fi biruită de porţile Iadului. Deci se deschid aceste porţi ca să o înghită, dar nu izbutesc. De ce? Oare pe cine a rânduit Dumnezeu – dintre oameni – să stea între Iad şi Biserică, să oprească distrugerea? Desigur, pe clerici şi monahi. De aceea şi lupta Iadului este mai întâi împotriva clericilor şi călugărilor, de miliarde şi miliarde de ori mai dură şi necruţătoare decât cea dusă cu mirenii. Iar seminariile şi facultăţile sunt locuri în care sunt plămădiţi noii clerici! Dacă îi prinde Iadul de aici, cât de greu le va fi să se elibereze mai târziu! Seminariile şi facultăţile teologice sunt locuri de foc, în care numai şi numai ajutorul lui Dumnezeu, mijlocirea sfinţilor şi îndrumarea duhovnicului – toate la un loc! – te pot ţine să nu cazi… ori să nu cazi prea tare. Şi să te ridici!

Se cuvine să căutăm dreptatea lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor înainte de orice. Dacă le căutăm, nu avem vreme să judecăm pe alţii. Iar dacă le-am găsit, oricum nu o vom face, căci Stăpânul nostru, Dumnezeu, este Judecătorul cel drept. Cum am putea noi, dacă-i suntem credincioşi, să ne punem în locul lui?

Să ne rugăm pentru cei care sunt pieptul Bisericii dinspre Iad, ca Dumnezeu să-i întărească întru Credinţă, să-i spele de greşeli şi să-i crească întru Lumină. Cu ei vom creşte şi noi. Şi vom putea găsi pe Dumnezeu, Care, oricum, nu-i aşa departe: doar că nu vrem să ne uităm la El. Ci doar să ne slujească. Ceea ce nu se poate.

Comentarii
  1. Liana spune:

    Un articol minunat, si cat de adevarat !

  2. blogcatalin spune:

    Sa ii dea Dumnenzeu multa sanatare parintelui Aldea.Alaturi de parintele Amfilohie Branza de la Diaconesti,reprezinta noua generatie de preoti luptatori.

  3. MariuS spune:

    Nu vreau sa resping apa sfintita, ci murdaria de care aceasta ma elibereaza. Mandria de a ajunge ‘rege’ nu ma innobileaza; mai folositor este un efort urias de a fi o fiinta umana simpla, care poate privi la toti regii de pe pamant. Filosofia materialista m-ar limita mai mult decat orice religie, daca i-as deschide usa.

    Deterministul nu crede in apelul la vointa, dar crede in schimbarea mediului. El nu trebuie sa spuna pacatosului “Du-te si nu mai pacatui”, fiindca pacatosul n-o poate face. Dar il poate pune in ulei fierbinte, fiindca uleiul fierbinte este mediul inconjurator. Stelele nu vor fi pentru avar decat stropi in bezna mintii sale; chipul mamei sale va fi doar o schita a condeiului sau bolnav pe peretii celulei. Dar pe aceasta celula va sta scris, pe buna dreptate: “Crede in el insusi”.

    Lumea moderna nu este “rea”; in anumite privinte, e “prea buna”. E plina de virtuti dezlantuite si risipite. Cand erezia zguduie comunitatea (Reforma vroia sa scada burta papei), nu doar viciile sunt date la o parte. Viciile sunt indepartate, e adevarat, dar ele ratacesc si fac pagube. Dar e riscant sa nu pierzi si virtutile, ele ratacind si mai grozav.

    Avarul ataca crestinismul pentru ca e innebunit de virtutea caritatii. Are strania idee ca ar fi mai usor iertate pacatele spunand ca nu exista pacate de iertat. Este singurul crestin timpuriu care ar fi trebuit sa fie cu adevarat mancat de lei. Avarul nu intelege ca smerenia este o restrangere a arogantei si a nemasurarii poftei omului. Se autodepaseste doar cu nevoi inventate de el insusi. Chiar puterea sa de a se bucura i-a distrus pe jumatate bucuriile. Cautand doar placerea, a omis surpriza. Nu pricepe ca daca isi face propria sa lume mai mare, e obligat sa se faca pe sine mai mic.

    Umilinta nelalocul ei muta modestia din organul ambitiei. Mi se cuvine sa ma indoiesc de mine, niciodata de adevar. Smerenia poate deveni un impuls de neoprit, nu un cui in talpa. Pot pune la indoiala propriile eforturi, dar nu propriile tinte. “Inteleptii” care nu vad nici un raspuns la “enigma religiei” nu sufera din cauza ca nu vad raspunsul, ci pentru ca nu vad enigma. Filosoful evolutionist intoarce pe dos maxima; ce a iesit, priviti: “Nu exist, deci nu pot gandi”.

    Ruina mentala e lucrata de ratiunea nestapanita, nu de imaginatia nestapanita. Un om nu innebuneste fiindca face o statuie inalta de 500 de metri, dar poate innebuni daca o gandeste in inchi patrati. Egoistul considera viata un razboi fara mila, apoi isi da toata silinta sa ne antreneze pentru razboi. Nu actionez pentru fericirea mea decat impins de vointa: nu spun “Gemul ma face fericit”, ci “Vreau gem”.

    Razvratitul impotriva a toate isi pierde dreptul de a se razvrati impotriva a ceva anume. Pildele biblice ne spun ca nu pamantul judeca cerurile, ci invers. Si povestile profane ne invata ceva: ca un lucru trebuie iubit inainte de a fi demn de iubire (“Frumoasa si bestia”) sau ca omul este binecuvantat cu toate darurile la nastere, dar sortit mortii si ca moartea poate fi imblanzita in somn (“Frumoasa din padurea adormita”).

    Viata e suficient de interesanta. Un copil de sapte ani e captivat daca i se spune ca George a deschis o usa si a vazut un balaur. Insa un copil de trei ani e fascinat daca i se spune ca George a deschis o usa. Tot ce numim extaz nu inseamna decat ca, pentru o clipa, ne-am amintit ca am uitat. Lumea poate fi un soc uneori, dar nu socanta. Existenta este o surpriza, dar una placuta.

    Nu inteleg fericirea uneori, pentru ca se sprijina pe o conditie de neinteles. Nu inteleg suferinta. Mistere acceptate doar prin credinta. O cutie e deschisa si toate relele zboara afara. Un cuvant e uitat si pier cetati. O lampa e aprinsa si iubirea dispare. O floare e smulsa si oamenii sufera. Asta e in legende. Un mar e mancat si omul pierde Raiul, neascultand porunca. Pierdere temporara. Pot intra in Eden, dar as fi nebun sa cred ca o pot face prin cinci porti deodata. Exista o singura intrare legitima, restul sunt naluciri.

    Pot plati pentru un apus de soare? Da, nefiind ipocrit. Scutind lumea de raul meu. Soarele rasare nesmintit zi de zi si nu se satura niciodata de rasarit. Rutina nu se datoreaza unei lipse de vlaga, ci iuresului vietii. Un copil da ritmic din picioare din exces, nu din lipsa. Isi doreste lucruri repetate si neschimbate. Copilul isi doreste adesea “Mai fa o data”, iar maturul “mai face o data”. E posibil ca Neatinsul sa ii spuna soarelui in fiecare dimineata “Mai fa o data”. Un crestin nu se plictiseste, el creste. Aud de multe tinere sperante care nu s-au mai lansat, nu au mai confirmat, ci sunt un pariu pierdut. Un-Mare-Om-care-ar-fi-putut-sa-fie se plictiseste de vicii si nu mai e fascinat de mister.

    Cand oamenii au facut o zi sfanta pentru cer (“holy day”, praznic), au transformat-o repede intr-o sarbatoare pentru oameni (“holiday”, vacanta). Plictisitul jigneste orice floare, refuzand sa gaseasca o motivatie de dragul ei. Cand un om se spanzura de un copac, frunzele ar trebui sa cada de manie, iar pasarile sa zboare furioase. Ipocritul crede ca daca soarele provoaca oamenilor insolatie, poate si el sa ii dea vecinului niste pojar. Crede ca daca se spune ca luna ii face pe oameni nebuni, isi poate innebuni si el sotia.

    Credinta are o elaborare de doctrine si detalii, care ii tulbura atat de mult pe cei ce admira crestinismul fara sa creada in el. Am o credinta si ma mandresc de complexitatea ei, asa cum savantii sunt mandri de complexitatea stiintei. Daca o cheie se potriveste la o broasca, stiu ca este cheia cea buna. Daca interoghez pe cineva de ce prefera civilizatia salbaticiei, ar sari de la un raspuns la altul: exista raftul de carti, caldura in casa iarna, pianele si politistii. Tocmai aceasta multitudine de dovezi care ar trebui sa faca raspunsul zdrobitor, il face, de fapt, imposibil. Toate drumurile duc la Roma, iata de ce eu nu am ajuns inca acolo.

    “Cel ce isi va pierde viata si-o va salva”. Iata o mostra de misticism pentru sfinti si un sfat de fiecare zi pentru marinari si alpinisti. In bisericile vechi (de exemplu, Ocolisel) de lemn trebuia sa te apleci pentru a intra in Casa Stapanului, sa te smeresti. Alice a trebuit sa se micsoreze daca a vrut sa devina Alice din Tara Minunilor, nu doar plictisita cititoare a unei carti fara poze. Ateul spune “dincolo de bine si de rau”, pentru ca nu are curajul sa spuna “mai bun decat binele si raul”.

    Cresterea duhovniceasca inseamna ca mergem nesmintit spre Noul Ierusalim. Ce facem dupa prima curba? Ne indepartam de destinatia dorita. Nu schimbam realitatea pentru a o potrivi idealului; in comoditatea noastra pacatoasa, schimbam idealul, e mai usor.

    Raul e o problema de alegere activa, in vreme ce viata nu e. Eu pot sa stau linistit sa astept sa fiu vindecat de o boala. Dar nu am voie sa fiu linistit daca doresc sa fiu vindecat de un pacat. Pacientul este intr-o stare pasiva, pe cand pacatosul e intr-o stare activa. Daca vreau sa scap de gripa, sunt pacient; daca vreau sa scap de un pacat, trebuie sa fiu impacient. Sa fiu impacient cu pacatul.

    Singura carare neintunecata care a strabatut Evul Intunecat este credinta. Cum pot ateii spune ca Biserica ne intoarce la medievalism? Ea e singura care ne-a scos vreodata din el. Lumea antica pagana a fost o barca scufundata. Constantin a pus o cruce pe catargul ei si a transformat acea epava intr-un submarin. Arca lui Hristos supravietuieste sub povara apelor. Noi, toti cei numiti de musulmani “anassara” (nazarineni, crestini, adepti ai Nazarineanului) ne bucuram la fiecare inminunare euharistica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s