Povestea morţii clinice şi a învierii Adei Calciu

Posted: Mai 21, 2010 in Lumea Ortodoxiei
Etichete:, , ,

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Spun Sfinţii Părinţi că, pentru puţina noastră credinţă, Domnul îngăduie tot felul de minuni. Cele mai spectaculoase, învierile din morţi, ne arată că există viaţă dincolo de mormânt, că fiecare dintre noi trebuie să ne ostenim aici pe pământ pentru a ne bucura de frumuseţea Raiului şi a fi cu Domnul în Împărăţia Sa.

Am stat de vorbă cu Ada Calciu, o femeie care a murit şi a înviat la vârsta de 35 de ani! Sunt foarte mulţi ani de atunci, dar ea a înţeles că experienţa prin care a trecut trebuie împărtăşită şi altora, pentru ca şi ceilalţi să se bucure de întâlnirea cu Hristos.

– Ada, povesteşte-ne: cum ai ajuns în lumea de dincolo?…

– S-a întâmplat în timp ce mă aflam într-o excursie în Turcia, cu lotul olimpic de sărituri în apă. Microbuzul în care eram s-a răsturnat în mod inexplicabil, deşi era condus de un şofer cu experienţă – 20 de ani de şofat, fost pilot de curse. Din cele nouă persoane din microbuz, doar eu am fost internată în stare de comă într-un spital de lângă Istanbul. Apoi, întrucât cei de acolo nu aveau aparatura necesară pentru a face faţă unui caz aşa de grav, am fost dusă în Istanbul.

Încă din primele momente ale acestei încercări, Dumnezeu şi-a arătat lucrarea Sa. Pentru a putea rămâne internată în spital, aveam nevoie de o sumă foarte mare de bani, vreo 100.000 de dolari – bani pe care Viorel, soţul meu, nu avea de unde să-i scoată. Însă tatăl unuia dintre băieţii lotului olimpic de sărituri în apă a fost foarte impresionat de ce mi s-a întâmplat şi a găsit un sponsor. Aşadar, eram conectată la aparat, în comă de gradul 3 (ceea ce era echivalent cu moartea clinică), iar Nelu Ilieş, antrenorul sportivilor, şi soţul meu nădăjduiau să-mi revin cât de curând, deşi starea mea era critică, iar medicii nu-mi dădeau multe şanse. Soţul meu era disperat. Nelu Ilieş, fiind sportiv, acţiona conform principiului: indiferent de situaţia jocului, trebuie să te baţi până în ultima clipă! În plus, în tot acest timp el a ţinut post. Era în preajma Naşterii Maicii Domnului şi, deşi nu era rânduit nici un post, el s-a hotărât să postească pentru mine. Şi, pe lângă post, a adăugat cealaltă armă a creştinului: rugăciunea. Zilnic citea la căpătâiul meu Paraclisul Maicii Domnului.

La un moment dat, vine medicul-şef turc şi le spune că s-au terminat banii, iar eu nu dau semne că mi-aş reveni; le propune lui Viorel şi lui Nelu să fie de acord să doneze un organ de-al meu pentru un om care poate fi salvat. Însă ei nici nu voiau să audă de aşa ceva! Viorel nu se contenea să plângă, iar Nelu nu contenea să spună că, în mod sigur, eu trebuie să-mi revin când se naşte Maica Domnului. Medicul mahomedan insista pe faptul că nu mai sunt bani, iar Nelu îl tot ruga să mă mai ţină până pe 8 septembrie, când se naşte Maica Domnului: „Uite, citesc eu Paraclisul până atunci (erau vreo trei săptămâni deja de când eram în comă) şi dacă pe 8 septembrie chiar nu-şi revine, într-adevăr o decuplăm de la aparate!”

– Şi ce a răspuns doctorul turc?

– „Mai sunt vreo trei zile, însă eu oricum nu ştiu despre ce vorbiţi, pentru că sunt mahomedan. Dar am să mă duc la Coran să mă uit ce spuneţi voi, cu Maica Domnului.” Se duce la Coran şi vine a doua zi şi zice: „Banii s-au terminat, dar eu am găsit în Coran că Iosif şi cu Maria au născut pe Iisus din Nazaret, care este prorocul vostru. Şi mie mi se pare foarte interesant că scrie şi la noi asta, aşa că m-am hotărât, pe propria mea răspundere, să o mai ţin până pe 8 septembrie!” Pe 8 septembrie mi s-a spus că am început să mă mişc cât de cât, deci organismul a început să-şi reia funcţiile. Medicii din spital au început să scoată rând pe rând sonda din gât, aparatul de respirat… Am mai rămas doar cu sonda vezicală, cu care am plecat în România în avion – un avion special făcut pentru transport de muribunzi.

– Ce s-a întâmplat cu tine în acea perioadă când erai în moarte clinică?

– Am ajuns într-un loc unde mi s-a părut că sunt undeva la mare, dar cu verdeaţă foarte multă. Erau acolo tot felul de oameni care aveau în jur de 30 de ani. Aceşti oameni nu erau bărbaţi şi nici femei. Cum erau îmbrăcaţi nu mi-a rămas în minte – erau luminoşi, erau de aceeaşi înălţime, dar nu erau materiali, adică percepţia mea când am revenit era că dacă aş fi pus mâna pe ei erau doar energii. Iar eu eram la fel ca ei acolo. Totul era foarte bine, era linişte, pace, lumină, nu era niciodată întuneric, era căldură, verdeaţă. Însă toţi oamenii ăştia nu stăteau degeaba, nu-mi aduc aminte ce făceau, dar ştiu că fiecare avea câte o treabă, adică nu dormeam toţi.

În plus era o atmosferă de pace şi toată lumea se iubea, asta mi-a rămas foarte clar în cap; era iubire evidentă, nimeni nu se certa cu nimeni, nimeni nu era vrăjmaş cu nimeni, toată lumea trăia într-o pace totală şi toată lumea se iubea – iubirea ne lega pe noi toţi.

– Cu ce probleme de sănătate ai rămas?

– A durat ceva până să-mi revin. Am stat foarte mult imobilizată la pat, am fost internată şi la spitale în Paris o bucată de timp. Când am început să merg, trebuia într-o primă fază să fiu însoţită de cineva. Nu am mai putut să-mi practic meseria şi m-am pensionat pe caz de boală. A fost o durere pentru mine să-mi las meseria pe care o iubeam foarte mult. În plus, de atunci văd în două dimensiuni şi nu în trei. Adică văd ca într-un tablou, nu percep spaţiile.

– Cum te-ai raportat la Dumnezeu după ce ai revenit la viaţă?

– Această întâmplare mi se părea o nedreptate totală, pentru că, gândeam eu, nu am făcut nici un rău – eram aşa de supărată pe Dumnezeu, că nici nu vroiam să aud de El. Părintele Mircea, de la biserica de lângă casa unde locuiam, a încercat să mă împace cu Dumnezeu, însă eu i-am zis să nu-mi vorbească nimic despre El. A încercat să mă ducă la Biserică cu tata, dar nu a reuşit. Eu nu voiam să intru în nici o biserică. Şi, într-o zi, plimbându-mă cu o prietenă (mă plimbau pe rând câte cineva, nu puteam să merg singură) am ajuns din întâmplare la Mănăstirea Antim. Şi la Mănăstirea Antim (era 27 septembrie, era ziua Sfântului Antim), îmi amintesc că era o slujbă cu un cor care cânta foarte frumos şi eu stăteam afară, pentru că nu voiam cu nici un chip să intru. Mi-au rămas în suflet cântările şi, după un timp, i-am zis prietenei mele: „Am mai putea merge vreodată la Mănăstirea Antim?”

Şi am început să mai merg la Antim. Mergeam foarte des cu o altă prietenă, Adriana, care, văzând că am început să am deschidere către Biserică, a făcut acest efort pentru mine ca să nu mă pierd. Acolo l-am întâlnit pe Părintele Sofian. Şi Părintele Sofian, aşa, cu tact, m-a spovedit pentru prima dată. La prima spovedanie m-a întrebat lucruri uşoare, să nu mă sperie, şi după aceea mi-a dat voie să mă împărtăşesc. I-am zis Părintelui despre supărarea mea cu Dumnezeu, spre exemplu că nu mai vreau să merg la biserică, că am venit printr-o întâmplare. Şi Părintele Sofian mi-a zis: „Nu-i nimic, dacă o să mai vrei o să mai vii; uite, acuma te-ai spovedit. Ţi-a fost frică?” Eu i-am zis că nu. „Îţi dau dezlegare să te împărtăşeşti, ştii ce înseamnă?” Şi mi-a explicat că împărtăşania înseamnă să iau Sângele şi Trupul Mântuitorului.

– Cum l-ai perceput pe Părintele Sofian?

– L-am perceput pe Părintele Sofian ca pe un bunic care o să aibă grijă de mine, cu atât mai mult cu cât eu nu am avut bunici. Am simţit că, dacă mă voi duce la el, o să fie la fel de bun cu mine – deci trebuie să mă mai duc. Am simţit că mergând la biserică sunt pe un drum bun. Îmi dau seama ce şi-a luat Părintele asupra lui, să împărtăşească un om ca mine, ultra-păcătos. De aceea nu cred că trebuie să-l judeci pe cel ce se împărtăşeşte, că nu ştii ce-a spus el la spovedit şi ce percepe Părintele care l-a spovedit. Dumnezeu ne va judeca pe fiecare. Părintele Sofian mi-a spus să vin în fiecare săptămână să mă spovedesc. La un moment dat, însă, Părintele Sofian s-a îmbolnăvit, a plecat din România în America, însă a rămas Părintele Adrian (Făgeţeanu). Părintele Sofian a reuşit să mă împace cu Dumnezeu, dar n-a mai izbutit din cauza bolii sale, să mă facă să fiu din nou Ada cea luptătoare – că eu aşa eram înainte –, care să vorbească cu oamenii. Acum mă ascundeam de oameni, nu mai voiam să-i văd.

– De ce?

– Ca să nu mă vadă în ce hal sunt, ziceam eu. Eram o persoană antipatică. După ce a plecat Părintele Sofian, iar am avut o cădere, am început să mă frământ: „Ce mă fac, unde mă duc?” Numai că Părintele Sofian m-a lăsat în grija Părintelui Adrian. Adică, a avut atâta bunătate, atâta dragoste şi iubire să mă lase cuiva. Era atât de bolnav, de aceea a plecat în America, şi totuşi s-a îngrijit şi de aspectul acesta. M-a lăsat la Părintele Adrian Făgeţeanu, care a făcut o lucrare mare cu mine. Şi Sfinţia sa m-a chemat săptămânal, m-a spovedit, m-a împărtăşit. Vreo trei ani am fost aproape săptămânal la Antim, după aceea la două săptămâni, iar apoi mai rar. Părintele Adrian Făgeţeanu m-a împăcat cu mine. Am căpătat o aşa încredere în Părintele Adrian, că orice mi-ar fi spus aş fi făcut.

– Dar cum era sufletul tău înainte de ridicare?

– Înainte de a mă ridica, adică înainte de a merge la Mănăstirea Antim, sufletul meu era foarte tulburat. Eram supărată pe Dumnezeu, pe oameni: eu, care-i iubeam pe oameni, nu mai iubeam pe nimeni, nici pe soţul meu, nici pe tatăl meu – eram rea. Cum aveam ocazia să mă cert cu cineva şi să-i spun ceva urât şi rău, o făceam. Căutam numai lucrurile rele şi urâte, nicidecum lucrurile frumoase din oameni. Prin spovedanie şi prin împărtăşanie am revenit la persoana dinainte de accident. Numai că între timp am înţeles cum trebuie să-i iubeşti, am înţeles că este important să vorbeşti şi să-i asculţi pe oameni. Am încercat, astfel, să-i aduc la Biserică, să fac un fel de misiune printre prietenii mei. I-am povestit odată Părintelui Adrian experienţa prin care am trecut: „Părinte, eu am fost într-un loc absolut superb, unde erau oamenii ca nişte îngeri, era cald, era frumos, toată lumea se iubea, nimeni nu se certa, toată lumea făcea ceva” – şi părintele mi-a răspuns că era Raiul. Eu i-am zis „Părinte, dar dacă acela era Raiul – şi acolo era frumos, iar eu eram deja acolo –, de ce nu m-a lăsat Dumnezeu acolo?”

Şi Părintele Adrian mi-a zis: „Nu te-a lăsat Dumnezeu acolo pentru că te-a dus numai ca să vezi cum e. Tu n-ai fi ajuns în acel moment în Rai, ai fi ajuns în Iad – şi asta pentru că nu te-ai spovedit şi nu te-ai împărtăşit niciodată înainte.”

„Bun, aş fi ajuns în iad. Dar de ce Dumnezeu, pentru că tot eram păcătoasă, nu m-a lăsat în iad, unde eram, de ce nu m-a dus în iad să văd cum e şi m-a dus în Rai?”

„Te-a dus în Rai pentru ca tu să vezi că există Raiul şi să vezi cam cum se poate să ajungi în Rai: săvârşind fapte bune, iubind pe oameni, spovedindu-te şi împărtăşindu-te. Deci te-a dus în Rai ca să-i ajuţi pe oameni. Acesta va fi rolul tău: o să lucrezi, o să stai între oameni, o să ai foarte mulţi prieteni care sunt de diverse categorii sociale – rolul tău este să-i aduci la Biserică prin exemplul tău, de aceea te-a dus acolo, ca să vezi că se poate ajunge în Rai. Poate vei reuşi să-l faci pe vreunul să înţeleagă că există Dumnezeu, că există posibilitatea să ajungă în Rai, că tu ai fost şi ai văzut, că deja ai o experienţă clară, palpabilă. Rolul tău este misionar, deci să-i aduci şi pe alţii la Biserică”.

– Şi ai reuşit?

– Am reuşit să aduc câţiva oameni la Biserică. Unul din prietenii mei, om de afaceri, era la fel de supărat ca şi mine pe Dumnezeu. Am reuşit să-l aduc la slujbe la Mănăstirea Antim şi, prin mila Domnului, acum este fiu al Bisericii, se spovedeşte şi se împărtăşeşte.

– Ce zic oamenii când le povesteşti despre experienţa prin care ai trecut?

– Unii consideră că le-am povestit viaţa mea ca să mă mândresc. Însă nu mă pot mândri cu ceva care a fost o tristeţe, o supărare; eu nu mă pot mândri cu un accident. Eu nu pot să mă mândresc cu faptul că nu am mai putut profesa, că sunt pensionară de la 35 de ani. Am fost o doctoriţă foarte bună, nu mă pot mândri cu faptul că nu mai sunt doctoriţă…

– Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la creştinii din Biserică?

– Nu-mi place faptul că unii, în loc să stea liniştiţi, să trăiască slujba Sfintei Liturghii, se uită să vadă ce fac cei din jur şi se leagă de oamenii mai puţin duşi la biserică. Mi s-a întâmplat la mai multe biserici să merg cu oameni care, din greşeală, au lovit pe cineva sau n-au făcut cruce când trebuia. Atunci, unii din aşa-zişii creştini au început să ţipe, să-i apostrofeze, să le facă foarte dur observaţie. Prin atitudinea lor, practic, i-au dat afară şi nu au mai călcat niciodată într-o biserică. Iar eu nu am mai putut să-i aduc înapoi. Părerea mea este că orice om care vine la biserică, indiferent cum o face, trebuie acceptat aşa cum este – pentru că este o minune să vezi că a intrat în biserică şi că vrea să stea, pentru că poate el după aia va veni să se spovedească, poate va avea un duhovnic, poate se va împărtăşi dacă va avea voie; are Domnul metodele Lui cu fiecare suflet în parte. Mă doare că foarte mulţi au fost goniţi de către alţi oameni şi eu degeaba le-am mai zis să vină la Biserică. Dacă vrem să atragem atenţia, să o facem printr-o formulă blândă, diplomată, cumpătată şi cu multă iubire – dacă faci totul cu iubire, intervine Dumnezeu după aceea.

– Dar ce apreciezi la cei ce merg la biserică?

– Îmi place că sunt foarte mulţi oameni tineri care vin cu întreaga familie, vin cu copiii, stau la Sfânta Liturghie, îi şi împărtăşesc des. Dumnezeu trebuie să fie în noi, pentru că noi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui. Trebuie să oferim iubire celor de lângă noi. Dar suntem răi, nu suntem atenţi la cei din jur şi lăsăm în noi să evolueze partea rea, nu partea bună. Dumnezeu a sădit în fiecare dintre noi ceva bun. Să lăsăm sămânţa dragostei să rodească în noi, să dăruim celor din jur iubirea noastră şi vom primi mult mai mult de la Domnul.

Şi, într-adevăr, Ada face precum gândeşte. Prin fundaţia „Sfântul Antim Ivireanul” pe care a înfiinţat-o în urmă cu câţiva ani, oferă din iubirea ei copiilor cu rezultate foarte bune la învăţătură, dar cu o situaţie materială precară. Despre programele şi proiectele fundaţiei am scris în numărul anterior al revistei noastre. Prin activităţile pe care le desfăşoară cu aceşti copii, Ada încearcă să-i facă să-L descopere pe Hristos în inimile lor. Fie ca la acest mare praznic Hristos să învie în sufletele fiecăruia dintre creştinii ce sunt mădulare ale Bisericii.

Raluca Tănăseanu

Comentarii
  1. manuela mihai spune:

    Am citit povestea ta, Ada, cu sufletul la gura, cu nod in gat si cu lacrimi in ochi. Dar in acelasi timp am zambit, am gasit speranta si lumina in tot ce ai spus.
    Sunt deci in aceasta stare de emotie, uimire si pocainta, asa cum intotdeauna suntem, in fata unui miracol, de fapt a unor lucruri pe care, in mod obisnuit Dumnezeu le face cu noi, dar din pacate, nu toti si nu intotdeauna avem ochi, urechi si suflet pentru ele.

    Te cunosc pe tine din povestirilelui Nelu Ilies si ale Vioricai, sora lui, cuc are eu am fsot colega de scoala si prietena o viata. Cristina, o alta foarte buna sia devarata prietena a noastra mi-a trimis acest email. Ea, care este atat de aproape de Dumnezeu, prin frumusetea sufletului ei, a fost, la randul ei ajutata de Bunatatea Divina in momnente dificile ale vietii dar si pe mine, Dumnezeu m-a salvat in nenumarate situatii, grave, triste, dureroase. M-a salvat si mi-a aratat calea si iar m-a salvat si iar mi-a aratat calea si iar…si iar….si mi-o tine si pe Cristina aproape si acum mi-a adus si povestea ta, cu ult mai complexa decat o stiam, atat de …stranie si trista si totusi, atat de unica si…fericita.
    Fericita, da, pentru ca tu, dintre toti, ai fost cea aleasa, pe tine a dorit Dumnezeu sa te aduca aproape de El si sa aduci, la randul tau, alti oameni, pe calea de Lumina.

    Am trait si eu, cu ceva ani in urma, o experienta ciudata a unui drum catre Lumina aceea icnredibil de alba, stralucirea aceea mata, laptoasa parca a unui astru invizibil, foarte rece dar si calda in acelasi timp, care iti da o fericire, o implinire, o multumire si o liniste totale, absolute, definitive, o gasire sau regasire finala si indiscutabila a Locului pe care Sufletul il cauta, de cele mai multe ori fara sa stie, totusi uneori stiind si simtind ca…tanjeste dupa ceva ce nu se poate defini. Am gasit cred, acel loc al absolutului si perfectiunii, pentru cateva clipe, dupa felul in care sufletul meu isi dorea cu cu disperare sa ramana acolo, dupa felul straniu in care fiecare celula a trupului meu – care de fapt nu mai era cel cunoscut, ci altul, diferit, cu alt par, cu alte contururi, cu alte haine -isi gasise isi REgasise parca substanta in care urma sa se ..dizolve, sa se ..topeasca cu totul, cu care avea, in sfarsit, sa se contopeasca definitiv. Nu stiu cu siguranta daca am si …intrat inauntrul acelui loc, spatiu, acelei dimensiuni, sau m-am aflat numai la portile lui, la marginea acelei lumi, dar intoarcerea -cumva fortata de strigatele celor ce ma inconjurau dincoace, in acesta lume, a fost, pe moment cel putin, plina de regrete, de o tristete iremediabila si de o neputinta disperata. Mi-a trecut apoi, in timp si am multumit lui Dumnezeu pentru ceea ce am vazut si am inteles, pentru ca da, acum STIU ca exista acel taram, unde El ne asteapta pe toti si toti ne asteptam unii pe altii,unde totul se..regaseste, unde lucrurile se cern si frumusetea, bunatatea, curatenia,iubirea si lumina raman, in stare pura, absoluta si vesnica. Mi-am revenit deci, dupa ceva vreme, desi multi ani dupa aceea, in zilele insorite sau mai ales in cele in care soarele era acoperit de un val subtire de pacla si stralucirea sa galben-portocalie se schimba intr-o lumina lunara, laptoasa, dar mai luminoasa decat cea a lunii – incercam, privind deasupra campurilor sau dealurilor sau blocurilor sau a marii – in functie de locul unde ma aflam – sa regasesc trairea uluitoare de Bine Suprem, de …Tot, de…unica si absoluta implinire pe care o simtisem atunci, in acele cateva clipe, care imi parusera …causul, cuibul, casa, lumea, radacinile, celula unica de care ceea ce numeam Eu apartinea.
    Nu am mai simtit niciodata de atunci ceva asemanator, nu am reusit niciodata sa explic exact ceea ce am simtit, ceea ce sufletul meu a trait.
    Cel mai trist este ca nu stiu cu siguranta ce am de facut in continuare, desi undeva inaluntrul meu simt ca o neliniste, ca si cum am o sarcina pe care nu o indeplinesc…sau poate , de fapt, nelinistea este iar a sufletului ce tanjeste, poate ca a trebuit doar sa stiu…Nu stiu inca…poate ca voi afla vreodata…

    Cert este ca acum credinta mea este nestramutata, desi, uneori am ..mici revolte fata de hotararile Lui, pentru ca, in nestiinta mea nu inteleg si mi se pare…nedrept. Mai am ceva intrebari si uimiri ca El nu ii pedepseste imediat si pe masura, pe cei ce fac rau ireparabil si dorm noaptea linistiti – si, desi inteleg ca sunt explicatii mai presus de intelegerea mea, nu pot ierta, cu toate eforturile pe care le fac. Raul ireversibil provocat mamei mele de 2 persoane, vinovatia pe care o simt pentru asta si care ma doboara….stiu ca nu sunt de la El…si totusi sunt adanc insurubate in mine…prea adanc…si parca m-as simti si mai vinovata sa uit….nu am dreptul sa uit si sa iert….din nefericire asa simt….

    Ada, iit multumesc pentru ca ai trait ceea ce ai trait si ai devenit ceea ce esti acum. Iti multumesc ca am aflat toate astea despre tine si stiu ca nimic nu este intamplator.
    Iti doresc sa reusesti sa implinesti ceea ce DUmnezeu doreste de la tine, iti doresc sa ai sufletul plin de lumina, asa cum il ai acum si sa stii sa aduci si altora cate un sambure din lumea pe care ai vazut-o acolo unde ai calatorit, prin bunatatea Lui.

    CU drag,
    Manuela

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s