Archive for the ‘Diverse’ Category

„Cât de pervertite sunt toate în ziua de astăzi!

Criticii de film au discutat recent despre Ostovul lui Pavel Lunghin, iar despre Biserica vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial… ..

Dar cum să trăieşti , dacă nu crezi în nimic?! Te agiţi de colo până colo. Iar când ai credinţă, oricât de obosit ai fi, tot vei ceda locul tău unei bătrânele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism.

Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o fapta creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă.

Şi nu insista pe propria dreptate!

Nu perora „mancarea e rece” . Mai rabda doua minute să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E si ea obosită. Fiecare cu ritmul şi cu grijile sale. De ce tot insişti :”nevasta e obligată…”,”soţul trebuie…” etc? Dragostea nu e floare-verde- pe câmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lânga tine.

Iată, vedem un om cu faţa in zapada. De ce  gândim imediat ca e beţiv? poate că l-a lăsat inima?! Si dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşază-l pe parapet, sa nu inghete. Dar nu: fugim in drumul nostru. Fugim de noi!

…..

Îmi spunea aici o tânara: ” Nu îmi iubesc părinţii”. Hop asa! Nu te grăbi! Dar îi ajuti in toate cele? Mergi la cumpăraturi? ” da, imi raspunde fata, fac ce se cuvine cele necesare” Atunci ii iubesti, de ce sa răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri! Azi e soare, mâine plouă! …. Trebuie sa traim dupa aceasta lege: nu „Dă-mi” , ci „Ia de la mine!” .  Ne-am obişnuit să traim pe de-a-ndoaselea. Pe capatele noastre, daca e sa luam aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate sedea confortabil. De aceea, trăim cu capul in jos. Toate cele bineplacute a lui Dumnezeu le respingem.

……

Avem o viziune stricata despre crestinism. Dar lucrurile  sunt simple.Cât sânge poţi da altuia? Căci scris este:”Ce ai facut unora dintre cei mici, Mie Mi-ai făcut”.

Sa poti sta cat mai mult la capataiul mamei tale, care si-a pierdut mintile de atata batrâneţe si boli. Iată unde si cum trebuie sa murim in fiecare zi!

Precum copii trimisi in Cecenia. Un cretin arunca o grenada,iar un locotenentr colonel, inainte ca aceasta sa explodeze, o acopera cu trupul sau. N-a ezitat, s-au ales pulberele de el. Alti opt ortaci raman in viata. Era comunist, nebotezat, n-a mers niciodata la biserica, la Dumnezeu nu se gandea, dar era un adevarat crestin. In rai! Ca o racheta!

Caci ce folos e sa vii la biserica, sa bati matanii, sa pui lumanri multe, daca inima iti este goala? O fapta crestineasca , ceva?  N-ai sa vezi!  Chiar daca vei batatori toate Athosurile, si ai saruta toate moastele, tot degeaba e!  Privesti pe un amarat si te gandesti: ” Aha, e unul din cei pe care arata la TV, mafioti, escroci…” Da-i 50 de copeici.Nu vei saraci! Accepta sa gresesti!

….

Caci asa ne invata Sfintii Parinti:sa stam unii in fata celorlalti precum in fata unei vechi icoane.

Ce inseamna sa nu judeci? Sa nu formulezi sentinte. Dar pareri suntem obligati sa avem.

Domnul Nostru a incercat sa-i lamureasca pe farisei, iar mânia lui era mânie dreapta. Ai dreptate atunci cand te infurii pe tine, ca te-ai imbatat, ca nebunul, aseara. Atunci cand urasti pacatul din tine, obisnuinta pacatoasa, care te macina si careia nu-i gasesti leacul. Numai ajungand sa o urasti profund, vei gusta din parfumul biruintei.
…..

In drum spre Moscova…

Privesc in fata mea, cu groaza, cum se prabusesc pe scaune doi tineri demobilizati, beţi criţă. Injura copios despre muieri…La scara mare. Gandul imi da fiori, pentru doua ore sunt un om mort.Apoi imi zic:”Pai sa vedem, sa cugetam, cu atentie…linistit. Cine sunt acesti flacai? Au crescut la tara, intr-o vreme in care nu se simteau semnele emanciparii de azi. Ce au vazut atunci? Tata betiv, mama le dadea scatoalce, injuraturile erau o norma.  Televizorul urla ca un descreiarat. Astia sunt „noua generatie”. Ce sa le ceri? Eu personal i-am invatat ceva? Le-am pasit pragul casei? Le-am citi vreo carte?”  Ies din reveria gandului, si constat ca am si ajuns…. Toate sunt in mainile noastre: Cum ascultam, daca nu ne sunt manjiti ochii, daca urechile nu sunt infundate, sufletul sa ne fie descuiat, constiinta curata.Iata lucrurile decare trebuie sa ne ocupam.

Sfintii ne invata: Mantuieste-te! -si e destul pentru o viata.Mod  de actiune? Construieste- te pe tine insuti! Un minuscul punct. Dar acest punctisor va aduce lumina multa. Dar daca e sa ne limitam numai la indicatii: ca asta nu e asa, ca pensiile sunt mici, guvernul e de vina…….nu se va  schimba nimic.Doar raul se va inmulti, care si asa e destul. Sa imputinam rautatea!

Despre asta este umila noastra incercare,prin filmul „ostrovul”.. ..Are acolo destule bâlbe faptice.M-am straduit sa le explic. Eram intr-o deruta, o neputinta din care ne-am opintit din toate puterile sa iesim.Precum copii, nu cautam sa intelegem, ci sa retinem ce se intampla cu omul care a inceput sa creada, si s-a avantat catre Dumnezeu, cum era eroul meu…cât de responsabil si greoi este pacatul.Deoarece uitam mereu ca pacatul este lipsa luminii. Nu are substanta. Răul ca atare nu exista. Noi îl materializăm, îl facem palpabil.Prin iritariele noastre.Prin lipsa de respect fata de celalalt.

….

Nu transmit nimic, doar împărtasesc din experienta proprie. Sunt ca toti ceilalti: slab, neputincios. …Dar mi-a aprarut o nevoie. Simt urgenta Adevarului ca un nod in gât. Unul dintre numele lui Hristos este Soarele Adevarului. Catre acest soare ma si indrept cu toate puterile mele ţânţăreşti.

Citesc:”Nu traim niciodata in aceasta clipa. Chiar si atunci cand stam la masa gândurile ne zboara, ba la castraveti , ba la braga, ba la supa. Incercati macar un minut pe zi, când nu aveti nimic de facut…sa va adunati sub propria piele, spre a trăi acum. In acest minut. Este deosebit de greu.Urmarea acestui efort exterior este ca veti resimti prezenta lui Dumnezeu.

……

Cand Mântuitorul intra in Ierusalim, pe mânzul asinei, I se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum si cuvinte de întampinare. Animalul credea ca lui i se adreseaza urările de bun venit.Astfel suntem si noi mânjii asinei pe care merge Domnul.

….”

(Lumea Credintei, martie 2010)

De la o zi la alta, ortodoxia se „smereste” alarmant, convertindu-si generos rînduielile traditionale dupã duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretentii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane si dufuzoare plasate printre sfinti cu proportii de bucãtari – pînã la corala rece-academicã combinatã cu „contana” ori tînguirile romantic-lacrimogene ale „Oastei Domnului”. Semne ale prioritãtii omenescului în luptã cu rînduielile Duhului aflãm si în predicile moi si pufoase ale amvonului, cît si în paginile unor publicatii „ortodoxe”.

Astfel, revista Lacrimi, editatã de Mãnãstirea Robaia – Arges, invitã cititorul la un adevãrat maraton umanist printre articole pãrut ortodoxe. În cuvîntul introductiv, semnat de un cunoscut vlãdicã, romanii pravoslavnici sînt ispititi sã-si revizuiascã ortodoxia „mucegãitã”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, praspãt si spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonantã „noduroasã”. Termeni precum „armonia din Univers”, „fiinta noastrã”, „superficialitate”, „delicatete sufleteascã pentru cele sfinte”, „înaintarea celor spirituale” etc. împãneazã respectivul articol, cumpãnindu-l parcã între un nobil discurs catolico-protestant si orientala moralã pacifist-unicersalistã a „integrãrii în absolut”. Ce sã întelegem din aceastã paradã de sofisme duhovnicesti? Cã ortodoxia contemporanã si-a pirdut pînã într-atît vlaga, încît nici „grai” nu mai are? Cã pentru a fi citit si admirat, limbajul trebuie sã-ti fie neapãrat „cult” si „elegant”? Cã smerenia trebuie sã-ti fie „gratioasã”, iar cãinta „politicoasã”?

Pentru a ne edifica deplin asupra incursiunilor umnaiste pe tãrîmurile ortodoxiei, sã purcedem spre identificarea de noi sensibilitãti „ortodoxe”, zãbovind asupra istoricului Mãnãstirii Robaia, unde ni se spune cã lãcasul „se înscrie planimetric (!) în categoria constructiilor ecleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentînd un usor decros (!).”

Ce sã însemne aceste rînduri pentru gospodina din piatã cu bãrbat strungar? Cã doar si ea e ortodoxã si merge la bisericã? Asa se întreabã sãraca „fiintã”, si multi altii, si noi odatã cu ei: oare sã fie ortodoxia un bun al celor destepti, rezervatã elitelor? Sã fie mai multe „ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, si alta a nevoiasilor si prostimii neînvãtate?
În continuare, ni se vorbeste în acelasi limbaj dulceag, pretentios, „important”, despre „membrele comunitãtii monahale”, „piosi donatori”, „altare de credintã”, „har artistic”, „orizont de viatã” etc.

În graiul Sfintilor Pãrinti, toti cei botezati în Hristos sînt numiti crestini, bine-credinciosi, nevoitori, drept-credinciosi, de Hristos iubitori etc., iar în rînduiala Botezului, cel chemat sã devinã ortodox este „robul lui Dumnezeu”, în nici un caz „membru”, „cetãtean”, „domn”, „tovarãs”… în Hristos, ori „avã civic” al vreunui „Pateric umanist”.

Cît despre „piosii donatori” ai „altarelor de credintã”, ce putem spune? Le urãm sã devinã „ctitori evlaviosi” ai „duhovnicestilor sihãstrii” – vetre de pocãintã întru smeritã vietuire cãlugãreascã – iar nu iar nu „sponsori” ai „centrelor de iradiere culturalã”, dupã cum se revendicã orgolios unele mãnãstiri.

Iatã cum, înselati de mirajul „harului artistic”, cãrturarii monahi „împãtimiti de frumos”, prind a se prosterna „suav” si „divin” noului „orizont de viatã”: monahismul umanist; cãruia, dîndu-i „viatã din viata lor” (dupã cum spune însusi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucã apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viata Sfintitilor Mucenici si a cuviosilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat cã rostul mãnãstirii  – asezatã în „locuri mirifice” – e altul decît îsi poate închipui si diferit de ceea ce Biserica, prin Sfintii de Dumnezeu purtãtori, a hotãrît, anume – zice revista –  „altar al încrederii în vesnicia neamului”, adicã loc de umanistã închinare la neam si la „sfînta încredere”. Pasoptism religios, în care neamul-idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umanistii nationalisti si de patriotii nihilisti.

Mai mult decît atît nici marele apostat reformator Cuza Vodã nu si-ar fi dorit: o Bisericã în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el si romanesc: e tot urmas al lui Adam cel înselat de diavol, adicã „integrat” mortii, dupã cum zilnic observãm), care neam – iatã – a devenit dogmã, canon, altar cãruia pînã si vesnicia i se supune cu „încredere”.

Poate unii cititori mai „nationalisti” vor striga patriotic, cu umanistã indignare: „De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei tãrisoare?” Acestora le rãspundem cu crestineascã întelepciune: Oricît de „drept” si „sfînt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputintã), nu poate fi mai presus de Hristos si de Bisericã, si nici mãcar egal. Nu neamul (care într-adevãr e „trunchiul mlãditei”), ci Hristos, Mîntuitorul tuturor.

Dar, pentru cã obiectul discutiei noastre nu e neamul (cãruia îi vom rîndui un articol aparte cîndva), ci prezenta umanismului prozelitist în lumea ortodoxã, camuflat în fel si chip, continuãm citirea revistei noastre. Si ce mai aflãm? „Cuvîntul de folos” din articolul „pedagogia crestinã aplicatã la Mãnãstirea Robaia” (semnat de stareta Petronela Dobrescu). Aici, cititorul este vãtãmat fãrã rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasã nãuc de atîta „culturã ortodoxã”: se vorbeste de izbãvirea pãcatelor printr-o „pedagogie crestinã”, ce „are ca ideal punerea în acord a vietii umane cu vointa lui Dumnezeu”, temã protestantã ce vizeazã crearea unei paritãti egalitariste între om si Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist-pietiste.

Pentru a risipi orice bãnuialã fatã de bunele-i intentii, maica autoare ne avertizeazã cã încrederea în „sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o „educatie religioasã adecvatã”, este argumentatã de însusi Pestalozzi, „marele pedagog si gînditor umanist”. Despre liberalismul ateu propovãduit în învãtãmîntului elvetian si european îndeobste  de rationalistul Pestalozzi, dimpreunã cu alti „iluminati” (de focul iadului), s-ar fi cuvenit sã stim nu numai noi, ci si maica iubitoare si ostenitoare întru umanistã rucodelie.

Apoi, articolul purtãtor „de mare fortã evocatoare” ne poartã pasii tandru si ocrotitor cãtre „puritatea copilãriei cîstigatã prin taina sfîntuui Botez”. Iatã-ne asadar pricopsiti vrînd-nevrînd cu o nouã dogmã: dogma sfintei copilãrii, prin care mica obrãznicãturã e slobozitã de pãcat si pusã în rîndul sfintilor. Curatã infailibilitate umanistã. Responsabil de aceastã teologumenã: Sfîntul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne mirã aceastã supra-venerare a „puritãtii”, adevãratã blasfemie asupra sfinteniei si a dogmelor ortodoxe, cînd stim bine cã Biserica, devenitã institutie umanitarã, se dedicã împlinirilor pãmîntesti – „pãcii lumii”, „egalitãtii sexelor”, „drepturilor omului”, „eradicãrii somajului”, „promovãrii valorilor culturale” si asa mai departe – „idealuri” pe care nu Hristos i le-a hãrãzit, ci singurã si le-a luat, din încredintarea „Pedagogului suprem” – un fel de „Spirit universal” stãpîn peste lojele initiatilor – confundat în articol cu Mîntuitorul.

Mai departe, apologia „bunãtãtii” si înãscutei cumintenii, ce are „rãdãcini adînc împlîntate în interiorul sufletului”, prin mijlocirea perfectionistei „evolutii spirituale” ajutatã de o „educatie bunã”, ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanicã în „realitatea supremã, atotputernicã, dumnezeu” (nu ni se spune care).

Taoisti si confucianisti, sintoisti si budisti, brahmani, samani, ocultisti, umanisti, nihilisti, anarhisti si alti antihristi ai tuturor „cultelor”, cu dogmele si filosofiile lor, se regãsesc în aceste „reflexe ale principiului divin”. Gãzduiti inconstient (sau poate nu) în paginile aceste reviste (în care Hristos e „Marele Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovãduiesc „noi sfere de viatã”, o nouã ortodoxie: ortodoxia fãrã Hristos, în care adevãratul stãpîn va fi OMUL apostat, eretic, omul umanist-ecumenist al viitorului-prezent.

Ieromonah Agapit Chiliotul,

http://www.sihastru.net/mirem

Tusea
500 g de miere se pun împreună cu 100 ml suc de frunze proaspete de pătlagină, 50 ml suc de cetină de brad sau molid şi câte 25 ml suc de iarbă mare şi rostopască. Se omogenizează preparatul care se păstrează apoi la frigider, în vase astupate. Se ia câte 1 lingură înainte de masă, în afecţiunile aparatului respirator.

Prevenirea îmbolnăvirii căilor respiratorii
Faceţi o cură constând în consumarea de lămâi proaspete timp de 19 zile (se începe cu 1 fruct şi se creşte progresiv până la 10 zilnic, apoi se reduce doza până se ajunge din nou la unul). După o pauză de o săptămână, se poate relua; la cel mai mic semn de intoleranţă, încetiniţi ritmul pentru a lăsa organismul să se obişnuiască. Această cură impune un regim alimentar fără niciun exces.

Desfundarea nasului în caz de răceală
Trageţi pe nări din podul palmei câteva picături de zeamă de lămâie. Efectul decongestiv durează câteva ore bune. Iarba mare – se foloseşte rădăcina, ce se culege toamna. Din ea se prepară un ceai (50 g la 1 l apă). Dacă se ţin timp de 8 zile, 80 g iarbă mare într-un litru de vin, se obţine o băutură întăritoare.

Răcelile
Cu măghiran, evitaţi răcelile – se opăreşte o linguriţă de plantă cu o cană de apă clocotită. Se acoperă vasul 15 minute, apoi se strecoară şi se consumă cât mai cald. Se aplică acest tratament maxim 3 zile.
(mai mult…)

Sursa: http://foaienationala.wordpress.com

de Pr.Mihai Andrei Aldea

evolutionIpoteza evoluţionistă face parte din cultura occidentală încă de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul Evului Modern. Trebuie spus că în acea vreme nu se făcea nici o distincţie reală între religie şi ştiinţă, ele fiind amestecate mai mult decât se poate imagina astăzi.
De exemplul, prima piatră la templul evoluţionist o pune Jean-Baptiste de Lamarck, în lucrarea sa… Filosofia zoologică!!!
Aici el emite ipoteza eredităţii caracterelor dobândite.
Această ipoteză se baza pe câteva presupuneri.
Prima dintre ele era că în cursul vieţii cel puţin unele exemplare dintr-o specie dată pot dobândi – ca urmare a unor condiţii şi predispoziţii speciale – anume caractere deosebite.
Alta era că aceste caractere pot fi transmise mai departe.
Lamarck a pornit în ideea sa de la selecţia artificială – folosită pentru obţinerea şi menţinerea raselor de animale domestice (şi plante de cultură) – precum şi de la unele observaţii asupra eredităţii în natură.
Presupunerile sale erau însă false.
Nici un exemplar din nici o specie nu a dobândit vreodată – fie în natură, fie în experimente de laborator – vreun caracter excepţional, cu atât mai puţin să-l poată şi transmite mai departe.
(De altfel, după o asemenea ideologie, din campioni s-ar naşte şi mai campioni, care ar produce super-campioni şamd, lucru cu totul ireal şi o evidentă predispoziţie spre rasism)
Cu toate că era o idee filozofică, deşi nu a fost dovedită niciodată, ipoteza lui Jean-Baptiste de Lamarck se va răspândi rapid, fiind ironizată de unii dar acceptată de mulţi.
De ce?

(mai mult…)

Interesant, cum un joc din 1995 indica atacuri asupra doua turnuri gemene dar si asupra cladirii Pentagonului, aidoma evenimentelor din 11.09.2001.

De observat si „carti” ce descriu foarte bine evenimente ce sunt in curs de desfasurare sau vor fi:

Reducerea populatiei,Epidemii si carantine,Cumul de crize,Anarhismul…



Video:


de Mihail Băcăuanu

cenzuraVizitându-mă un prieten aflat la studii teologice la Sibiu, l-am întrebat, printre altele, cum se împacă cu programa. Astfel am aflat despre un subiect de examen foarte interesant: Rolul monahului în Uniunea Europeană.

Să comentăm acest subiect. Trebuie spus din capul locului că UE este un imperiu. Un imperiu care se extinde paşnic, fără conflict armat, deşi face uz – deseori chiar şi abuz – de ele. În general, tot globul tinde să devină un singur stat, mondialist, cu un singur guvern, o singură armată şi o singură şi aceeaşi constituţie. Acestui nou imperiu ce prinde un contur tot mai nuanţat, nu te poţi opune. În primul rând ca să te pui contra ,,ceva” trebuie să-ţi dai seama de acel ,,ceva”.

Trebuie să-l defineşti, să-l deosebeşti şi să-l analizezi. Ori, majoritatea oamenilor văd în UE ceva benefic, aderând de bună voie la acest plan antihristic de desacralizare a omului, de îndrăcire a lui, cu voia lui, de control al omului prin om, prin oricare om, oricând şi oriunde. Această Nouă Ordine Mondială spune că totul trebuie reinventat, remodelat, dar nu oricum şi nici în raport cu Divinitatea.
(mai mult…)

hipnoza1După o epocă de entuziasm, ştiinţa medicală a devenit din ce în ce mai rezervată. Sugestia şi hipnoza nu mai sunt panaceul ce rezolvă probleme de sănătate, ci dimpotrivă.
Cu mai bine de o sută de ani în urma, Émile Coué spunea :
”Avem în noi o forţa incalculabilă, care mânuită în chip inconştient ne este adesea dăunătoare. Dacă, dimpotrivă, o conducem conştient şi inteligent, ne dă stăpanire de sine. Astfel, nu numai că putem îndepărta din noi şi alţii bolile fizice şi morale, dar chiar să trăim aproape fericiţi, oricat de grele ar fi împrejurările vieţii voastre”.
(Émile Coué, Sugestie si autosugestie, Ed. Casa Omnia Cartexim, Bucuresti – 1996)
Ca si Émile Coué, unii vorbesc şi astăzi cu acelaşi entuziasm:
”Trebuie făcută totuşi precizarea că datorită posibilităţilor neobişnuite de modificare a comportamentului prin hipnoză, este posibilă utilizarea terapeutică a acestei tehnici, prin hipnoză putându-se realiza vindecări ce par de domeniul miracolului”.
(Irina Holdevici, Ilie.P. Vasilescu, Hipnoza şi fortele nelimitate ale psihismului, Editura Aldomars, Bucuresti – 1991 )
(mai mult…)

Mirare, Uimire

Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul. Că s-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri (Psalm 8. 1). Întrucât mulţimea se minuna văzând pe muţi vorbind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe orbi văzând şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel (Matei 15. 31). Dumitru Stăniloaie scrie astfel: „Cunoştinţa tainelor mari, mai presus de cuvânt, ale Cuvântului cel personal şi iubitor, mai bine zis infinit iubitor, e ca o băutură care îmbată de entuziasm şi de bucurie, producând o adevărată uitare de sine, dar în acelaşi timp o uimire pe care-l face pe om să nu se confunde cu Dumnezeu, pentru că în uimire trăieşte ceea ce nu este al lui. În tot urcuşul duhovnicesc Dumnezeu urcă cu noi”. Dumitru Stăniloaie scrie că în cunoaşterea tainelor mari omul „trăieşte în uimire ceea ce nu este al lui”.

Plânsul

Este vreme să plângi şi vreme să râzi, vreme să te jeleşti şi vreme să dănţuieşti (Ecclesiastul 3. 4). Mai bun este necazul decât râsul, căci întristarea feţei este bună pentru inimă (Ecclesiastul 7. 3). Iar dacă nu ascultaţi aceasta, atunci sufletul va plânge în locuri tainice mândria voastră . (Ieremia 13. 17). Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire (Ioil 2. 12). Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5. 4). Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6. 25). Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng (Romani 12. 15). Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge şi cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura şi cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni (I Corinteni 7. 30). Cuvântul lui Iacov pentru cei păcătoşi şi îndoielnici: Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi şi jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare (Iacov 4. 9). Veniţi acum, voi, bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să vină asupra voastră (Iacov 5. 1).

Răzbunare

Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul (Romani 12. 19).

Mândrie. Trufie

Toată inima semeaţă urâciune este înaintea Domnului, în mod sigur nu va rămâne nepedepsită (Pilde 16. 5). Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii (Pilde 16. 18). Ochii semeţi şi inima îngâmfată sunt sfetnicul păcătoşilor. Aceasta nu-i decât păcat (Pilde 21. 4). Omul cel muritor va fi smerit şi umilit şi ochii celor mândri vor fi pogorâţi (Isaia 5. 15). Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte (I Corinteni 13. 4). Pentru aceea zice: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4. 6).

(mai mult…)

The Idiot-Dostoyevsky FCIata ce spune Fiodor Mihailovici Dostoievski despre catolicism,prin gura personajului sau principal din opera Idiotul,Prinţul Mîşkin:

Idiotul,IV-7

(…)

–  Pavlişcev era un spirit luminat şi un creştin, un adevărat creştin, declară brusc prinţul. Cum a putut el să treacă la o credinţă care nu e creştină?… Catolicismul nu este de fapt o religie creştină! adăugă el deodată, învăluind dintr-o privire scînteietoare întreaga societate.
–  Asta-i cam prea mult, murmură „înaltul demnitar” şi se uită cu mirare la Ivan Feodorovici.
– Cum vine asta, că religia catolică nu este o credinţă creştină? se răsuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinţă este?
– Şi totuşi nu este o religie creştină! răspunse emoţionat şi peste măsură de tăios prinţul. Asta în primul rînd, iar în al doilea rînd catolicismul roman e chiar mai rău decît ateismul, iată părerea mea! Da! asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se mărgineşte la negare, reduce totul la zero, pe cînd catolicismul merge mai departe: predică un Hristos denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un Hristos care este contrariu celui adevărat! Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E convingerea mea intimă pe care mi-am format-o de ani de zile şi care m-a făcut să sufăr cumplit… Catolicismul roman crede că biserica nu poate să trăiască pe pămînt dacă lumea întreagă nu este supusă puterii sale politice şi strigă: Non possumus.
După mine, catolicismul nici nu este propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, şi totul în el, începînd cu credinţa, e subordonat acestei idei. Papa a pus stăpînire pe pămînt, pe un tron terestru şi a luat sabia; de atunci totul merge aşa, numai că săbiei i-au mai adăugat minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstiţia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai arzătoare; au vîndut toate şi totul numai pentru bani, pentru o josnică stăpînire pămîntească. Şi să nu spunem atunci că-i învăţătura lui Antihrist? Cum să nu fi dat ea naştere ateismului? Ateismul  izvorăşte din însăşi esenţa catolicismului roman! Acolo zace de fapt geneza ateismului. Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieşi? Ateismul s-a hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi de neputinţa lor spirituală! Ateismul! La noi, credinţa şi-au pierdut-o numai anumite pături, cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni Pavlovici. şi anume  cele care  şi-au  pierdut  rădăcinile;  în  schimb  acolo, în Europa, chiar la masele cele mai largi ale poporului, credinţa s-a şubrezit – întîi şi întîi din ignoranţă şi din urzeala de minciuni, iar apoi din fanatism, din ură faţă de biserică şi faţă de creştinism! Prinţul se opri puţin pentru a-şi trage răsuflarea. Vorbise prea repede şi agitat; era palid, se sufoca. Toţi schimbau priviri nedumerite între ei, şi doar bătrînelul îşi dădu drumul pufnind de rîs. Prinţul N. îşi scoase lornionul şi fără nici o jenă începu să-l examineze pe orator. Poetul, neamţ de obîrşie, se urni din colţul lui şi cu un zîmbet maliţios pe buze îşi trase scaunul mai aproape de masă.
-Exa-ge-rezi din cale-afară, spuse tărăgănat şi cu oarecare plictiseală în glas Ivan Petrovici, stînjenit parcă de întorsătura pe care o luase discuţia. Biserica de acolo numără şi ea reprezentanţi de vază, vrednici de toată stima şi plini de virtuţi.
– Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare reprezentant al bisericii, luat separat. Am avut în vedere catolicismul roman, ca atare, privit în însăşi esenţa lui. Am vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinţă ca o biserică să dispară cu totul? N-am afirmat niciodată aşa ceva!

– Admit, dar sînt lucruri prea cunoscute şi n-are rost să mai vorbim… asta ţine de teologie…

– A, nu, nu! Nu numai de teologic, vă asigur! Asta ne priveşte mult mai de aproape decît vă închipuiţi. Tocmai aici e greşeala noastră principală, că nu vrem, sau poate nu sîntem în stare să înţelegem că nu este vorba despre o problemă cu caracter pur teologic! Pentru că şi socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenţă catolică! Şi el, ca şi fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului din punct de vedere etic, este şi el un rezultat al desperării, în măsura în care tinde să se substituie puterii morale, pe care religia n-o mai are, spre a potoli aspiraţiile spirituale ale omenirii însetate de adevăr şi a o mîntui, dar nu prin învăţătura lui Hristos, ci, asemenea catolicismului, tot prin violenţă. E aceeaşi eliberare prin violenţă, aceeaşi unire prin sabie şi sînge!,,Nu-ţi este îngăduit să crezi în Dumnezeu,nu-ţi este îngăduit să ai avere, nu-ţi este îngăduit să ai personalitate, fraternite ou la mort, două milioa- ne de capete!” După faptele lor, îi vei cunoaşte – iată adevărul de netăgăduit! Şi să nu vă închipuiţi că lucrurile acestea sînt chiar atît de inofensive şi nu prezintă nici o primejdie pentru noi! O să trebuiască să ne împotrivim, să dăm o ripostă, şi cît mai curînd fără multă zăbavă! Să opunem Occidentului adevărul întrupat în Hristos al nostru, adevăr pe care noi l-am păstrat, în timp ce ei nici nu l-au cunoscut măcar! Trebuie să ne înfăţişăm înaintea lor ca purtători ai unei civilizaţii a noastre, şi nicidecum să ne lăsăm prinşi orbeşte în mrejele lor iezuite! Iată care trebuie să fie poziţia noastră faţă de ei! Şi să nu se mai spună la noi că predica iezuiţilor este subtilă şi elegantă, cum s-a exprimat cineva aici, adineauri…

(…)

Citeste si  Biografii: Fiodor Mihailovici Dostoievski

pr-mihai-andrei-aldeaEste mult cunoscută activitatea teologică de faimă internaţională a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae. Se cunoaşte însă mai puţin despre preocupările istorice ale acestui mare teolog şi mai ales interesul pe care l-a avut pentru anumite pagini ale istoriei românilor.

Ne referim aici la studiul publicat în condiţii vitrege în anul 1976, (Stăniloae, pr. prof. Dumitru – «Besii» în mânăstirile din Orient , «BOR», XCIV(1976), p. 587-589) studiu ce tratează o problemă deosebit de importantă, cea a formării poporului român. Perspectiva studiului este complexă, iar analiza este îngreuiată de necesităţile de laconism impuse de epoca apariţiei textului. Observăm totuşi mai multe elemente interesante, care merită o observaţie mai atentă, chiar şi numai pentru ineditul lor, ca şi pentru semnificaţia deosebită pe care o pot avea pentru istoria noastră dacă vor rezista cercetării istorice extinse.

În primul rând, este de remarcat o observaţie pertinentă a Pr. Prof. Dumitru Stăniloe referitoare la prezenţa străromânilor în izvoarele vechi sub numele de “bessi”. Într-adevăr, neamul tracic al bessilor avea o mare întindere, “din nordul Carpaţilor până la sud de Pind, aproape de Teba şi Atena, ba chiar şi dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici”, ceea ce deschide posibilitatea confuziei semantice, la nivelul cronicarilor antici, între acest trib tracic şi neamul românesc ce se năştea.

Trecând peste numeroasele menţionări ale “bessilor” în izvoarele antice prezentate în studiul amintit, ne putem pune, desigur, o întrebare pertinentă: există motive pentru a bănui că termenul de “bessi” din cronicile vremii acoperă altă realitate decât cea tracică?

Citeşte mai departe »

ÎNTÂLNIRE LA VODITA

Posted: iulie 13, 2009 in Diverse
Etichete:

Răsărise ca din pământ, pe neaşteptate, amestecat cu ierburile şi copacii, şi mi se desluşea tot mai limpede în Lumina biciuită a . pădurii, aşa cum şedea rezemat de zidul vechi şi părăsit. Se uita la mine şi parcă aştepta să încep vorba. Dar eu eram atât de uluit încât nu numai că nu rosteam un cuvânt, dar îmi purtam ochii când la el, când primprejur, spre a mă convinge că făptura lui incredibilă se lega totuşi cu restul lumii. Alb, pleşuv, cu barba rara ca grâul de secetă, din care de-abia îndrăznea obrazul prelung şi scorojit, bătrânul era, în fapt, mai mult ochi; nişte ochi mari în găvane largi, ca două ferestre rotunde prin care Timpul se uita la*mine din tărâmul parcă al neştiutelor petreceri şi nebănuitelor sfârşituri, ochii însă nu-i erau puternici, ci mai degrabă stinşi, ca sticla aburită, şi tocmai de aceea cătatura lor mă înfiora şi-mi punea credinţa în cumpănă. Fără ei, călugărul ar fi fost arătare, într-atât îi părea dulama ţesută din ceţuri, din acele ceţuri fantomatice ce şerpuiesc toamna prin văgăunile munţilor. Tăcea şi aştepta să-i vorbesc, ştiind poate că nu izbuteam să mă cred prada unei înşelări.

Trecusem râul călcând din piatră-n piatră, la un moment dat alunecasem şi apa rece îmi intrase adânc în una din ghete. Piciorul îmi era ud de-a binelea şi nimic nu mi-ar fi dat mai mult simţul treziei decât acea neplăcută smiorcăială pe care o şi auzeam la tot pasul. îmi trecuse prin minte să mă descalţ, dar îmi era frică de şerpi, deşi primprejur nu zărisem decât câteva nevinovate şopârle şi o înţeleaptă broască ţestoasă. Locul era foarte pustiu, năpădit de bălării înalte, unele cu viţele făcute colac prin şpalturile unei bolţi de pronaos. Umblam cu fereală, împărţit între cercetarea zidurilor şi aceea a pasului, şi aşa se face că vederea sihastrului m-a luat din scurt, pe nepregătite, ca un fulger alb.

De când nu mai fusesem pe aici? Să număr anii: zece, douăzeci, treizeci, treizeci şi cinci… cred că ceva mai mult. Iată că-n curgerea acelei vârste nu am îndestulătoare puncte de sprijin; să fi fost în clasa a patra, a cincea, a şasea? Mai degrabă într-a şasea. O nouă izbutire a unei întreceri mă agăţase cârdului şcolar şi colindam astă parte de ţară, veşnic strâmtorat de sâcâielile domnului Cutcudache, dădaca noastră cu barbă, căreia-i plăcea să fie mai mult dulău decât păcurar. Ce om sucit acel domn Cutcudache!            Din pricina lui nu-mi era aminte de nimic şi mă gândeam mai degrabă la făgăduitul drum pe Dunăre, cu vaporul „Ştefan cel Mare”, fiind eu foarte convins că mă voi îndrăgosti de fata căpitanului, ceea ce nu s-a întâmplat, pentru motivul că fanfaronul de căpitan nu se lăuda decât cu băieţi, iar eu m-am mulţumit să-mi petrec noaptea albă de unul singur, la prova, aşezat pe o cuşcă de găini ce cârâiau prin somn. Pe domnul Cutcudache îl aveam acum limpede la chip şi numai ca prin vis îmi aminteam de zidurile bisericii,.mâncate de vremi şi vremuieli, ruşinate parcă de tinereţea noastră. Lucru ciudat, ele mi se păruseră atunci mult mai mărunte decât mi se înfăţişau acum. Unul din dascăli ne-a lămurit că mănăstirea fusese părăsită şi s-a prăpădit din pricină că deasupră-i se adâncise între timp albia unui torent care a prins-o între fălci, năpădind-o cu ape şi viituri. Atunci am avut, pentru numai o clipă, simţământul acela ciudat că mai fusesem o dată în acest loc, că-mi era cunoscut, că el făcuse parte din cuprinsul meu sufletesc, acel simţământ pe care unii îl folosesc în a ne convinge că am mai avut şi alte vieţi înainte de aceasta. Eu n-am crezut niciodată în această idee, ştiam bine că locul îmi era străin, că-1 vedeam pentru întâia oară, şi totul s-a subţiat într-o sprânceană de mirare. Şi am uitat. Firesc ar fi fost ca simţământul acela să cuprindă şi acum, dar n-a venit decât amintirea lui. Dimpotrivă, nu mă dumiream cum de lăsasem atunci nişte ziduri pipernicite, cu cârjile-n potmol, şi le găseam de data aceasta crescute la faţa pământului, ca şi cum ududăul s-ar fi hotărât între timp să-şi schimbe lucrarea, despresurându-le de mâl şi ridicându-le-n lumină. Mă aşteptam chiar să nu le mai găsesc deloc, necum însufleţite de o asemenea arătare.

La drept vorbind, nu mă aşteptam la nimic. De ce venisem aici şi tocmai aici? E adevărat, găteam de o nouă drumeţie, de-a lungul şi de-a latul Carpaţilor, din mănăstire în mănăstire, şi nu puteam începe decât cu începutul, cu adică cea mai veche, dar şi mai de margine, Tismana. Istoria spune însă că mai veche decât Tismana a fost Vodiţa şi era fatal ca cea mai bătrână mănăstire să fie acum o ruină. Pentru aceasta însă nu era nevoie ca, neapărat, s-o şi văd. îmi lipsesc virtuţile dezgropărilor de pietre şi nu mă simt în stare să refac chipul şi mărimea unui animal de demult pe temeiul a doi dinţi şi trei-patru arşice. O ruină e mai mult decât urma beteagă a ceea ce a fost; ea e un cuvânt, un gând, o idee, sămânţa magică a Arborelui Necunoscut, din care poate răsări orice; e începutul întoarcerii în timp, răscruce a mii de drumuri şi făgăduinţa oricărei ajungeri. Ar fi fost de ajuns ca numai să ştiu că există o ruină a Vodiţei, ori să-mi aduc aminte de ea prin vis, spre a-mi socoti drumeţia începută triumfal, săltând în şa peste văile a şase secole.

Sunt un călător încercat. Drumeţind pământu-n rotund, am văzut sute de ruine, cetăţi căţărate pe munţi de granit temple cu idoli încă înfruntând pustiul, porţi prin care au trecut victorii de aramă, cimitire risipite-n jungle de soare putred, regi adormiţi în piatră, cu spada odihnită-n şold. Şi câte n-am mai văzut? Neostoita mea neodihna m-a purtat pe cărări nebănuite şi mi-a ieşit vorba că sunt un fel de traistă-n băţ, veşnic neaşezat locului. Unii mi-au pus-o pe seama unei patimi lăuntrice, alţii au crezut că urmăresc anume ţeluri, fie pentru a-mi încerca norocul, fie pentru oarecari însemnări, fie, mai simplu, pentru vanitatea de a mă şti om umblat.

Nimeni însă nu a fost în stare să-mi ghicească suferinţa secretă. Eu cred că fiecare om îşi are o suferinţă a lui de taină, dar nu cred să mai existe făptură pământeană care să poarte una ca a mea. S-ar putea bănui ca e vorba de oarecare durere sufletească, dat fiind că numai cele de acest fel îşi găsesc leacul prin călătorii. Nu, suferinţa mea era trupească, atât de trupească încât le-a scăpat până şi doctorilor. De pe la şapte-opt-ani au început să-mi sângereze omoplaţii. Aceasta se petrecea însă numai din când în când, la răstimpuri foarte neregulate şi fără nici un semn prevestitor. Unei dureri adânci în fiecare spată îi urma o plagă roşie, ca şi cum pielea s-ar fi făcut de sită şi sângele ar fi ieşit să se uite pe fereastră. Zic să se uite, fiindcă nu curgea, ci se oprea la faţa sitei, îmbibând-o şi dându-i culoare, şi numai atât cât să-mi păteze cămaşa. Sângerarea dura numai doua minute sau trei, după care pielea se închidea la loc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai venea cine ştie când.

Mama n-a ştiut niciodată. De i-aş fi spus, nu încape nici o îndoială că ar fi chemat doftoroaia să-mi descânte şi m-ar fi ştiut tot satul. Aşa făcuseră toate mamele mele de dinaintea ei, din câte mi le mai puteam aminti, căci nici una nu-mi fusese mamă buna. Fiecare pretindea că m-a cumpărat de la o şatră de ţigani, pe un ciur de mălai, iar ţiganii se lăudau că mă primiseră de la mama pe nimic. Aşa se pare că tot trecusem dintr-o mână în alta, schimbând sate şi târguri şi poate chiar ţari, pomenindu-ma, fără voia mea, din curte în căruţă şi din cort într-o odaie cu sobă. Eram harnic şi intram în voia tuturor, dar, de cum îmi descopereau beteşugul, nici mamele şi nici taţii nu mai voiau să ţină în sălaşul lor un plod cu astfel de semne ciudate, cum nu mai pomeniseră de când se ştiau. Purtam cu mine nu numai blestemul de a fi copil al nimănui, ci şi pe acela de a nu putea să devin al cuiva. Aşadar, renunţasem la orice destăinuire. De la o vreme mă îngrijeam să am totdeauna cu mine o a doua cămaşă; pe cea pătată o spălam singur la umeri, pe furiş, şi sângele se ducea repede în apa rece. Mult mai târziu am îndrăznit să le spun medicilor, dar niciodată n-am fost în stare să le arăt mai mult decât petele roşii de pe cămăşile păstrate anume. Plăgile nu se iveau decât atunci când eram doar eu cu mine însumi şi nicicând la faţa oamenilor. Faptul acesta mă făcea neputincios şi vrednic de luat în râs. Nu puteam dovedi nimănui nimic. Până să alerg la primul doctor, plăgile se închideau şi nu puteam dezgoli decât doi umeri puternici şi sănătoşi cum tot atât de sănătos se arăta sângele pe ţesătură, cercetat la microscop.

Tot văzându-i cum se uită la mine clătinând din cap, mi-am dat seama că doctorii mă cred nebun şi mi-am luat lumea-n tălpi, pe seama mea. Am pândit şi folosit orice prilej de a călători şi am bătut cărările pământului ca un zănatec, dându-mă huţa de pe un uscat pe altul şi lunecând pe învăluiri de ape. Eram unul din miile de călători ai lumii, cu ochii pe minunăţiile oraşelor şi vestigiile secolelor, dar eu căutam altceva: nu un doctor care să mă vindece, ci un om care să aibă o suferinţă aceeaşi cu a mea. Iscodeam în toate graiurile la-ndemână, trăgeam cu urechea la alţii, oricând şi oriunde, în dreapta şi-n stânga, răscoleam jurnalele, doar-doar voi afla un caz asemănător. Doi ani am lucrat la o spălătorie de rufe, într-un oraş cu mare amestecare de limbi, zilnic primind şi numărând mii de cămăşi murdare, doar-doar voi descoperi două pete de sânge la umeri. Un singur ins asemenea mie, dacă nu m-ar fi putut călăuzi spre un izvor de vindecare, cel puţin m-ar fi încredinţat că nu sunt un monstru, că nu sunt un blestemat, că omenirea nu m-a aruncat în afara ei.

Cu astă suferinţă călătoream acum pe malul stâng al Dunării, minunându-mă de câte se schimbaseră în atâţia ani de când rătăceam prin cele străinătăţi. întâlnirea cu locurile cunoscute demult e uneori dureroasă. Vai, i-am zis odată Mării Negre la Tomis, cât m-am schimbat eu, dar tu ai rămas aceeaşi! Putem spune aşa ceva pentru că ochii noştri văd mai întâi marea şi numai după aceea coasta. Altfel, ţărmurile se schimbă şi ele necontenit, poate mai repede decât noi, cu deosebirea ca ele întineresc. De aceea e bine să nu privim întotdeauna doar la esenţa lucrurilor, căci durerea ar fi prea mare şi de prea lunga durată, ci şi pe de marginea lor, a cărei curgere e mult mai pe măsura noastră.

Doamne, de când n-am mai văzut eu pietrele acestea, peste care apa se rostogoleşte-n salturi, ca şi acum treizeci şi cinci de ani! Valea Vodiţei pogora spre Dunăre sporindu-şi lumina şi răscolind pădurile cu răcoarea vântului de după-amiază. O mireasmă tare de frunză crudă îmi răzvrătea nările şi mă trăgea în susul drumului de ţară, semănat cu bolovani. Nici ţipenie primprejur. La numai câteva clipe mă strămutasem pe alt tărâm, al curgerilor repezi şi prefacerilor încete, unde omul se ţine în pas cu ritmurile lui Dumnezeu. Nu aveam nici o idee de cât de departe ar fi ruinele. După întâiul cot am dat de câteva case; am strigat, am bătut în gard, dar numai câinii mă zăpaiau amarnic, de pază nu numai gospodăriilor, ci şi cimitirului de alături, ale cărui morminte erau parcă săpate în piatră. Dincolo de apă se zărea o prisacă, din cele purtate ici-colo, de-a lungul verii, dar albinele păreau lăsate pe seama florilor. Stârnită de lătratul câinilor, o femeie răsări de după grădina din vale, cu o vacă de funie.

– Acolo-i mănăstirea, întinse ea o mână atât de zbârcită încât îmi venea s-o sărut. Treci apa pe punte şi ocoleşti casa. E o casă acolo, lângă sfânta mănăstire.

Femeia le zicea ruinelor mănăstire, simplu, ca şi cum colţul de zid ce se zărea la poala codrului ar fi fost o turlă cu clopote vii. În cugetul ei nu se dărâmase nimic,

– Blagosloveşte, părinte, zisei eu aşadar, fără să aştept răspuns, mai mult voind să mă încredinţez că sunt treaz.

– Dumnezeu, răspunse arătarea.

Vorbea cu ochii mai mult decât cu buzele. în fapt, răspunsul era tot atât de după tipic ca şi salutarea.

– Cum te numeşti, cuvioase?

– Agaton păcătosul.

– Agaton înseamnă bun.

– Bun e numai unul Dumnezeu, vorbi bătrânul, din Scripturi; rău e pământul, că mă ţine, adause el dintr-o dospire de graiuri.

– Trebuie ca eşti tare bătrân, părinte. De când te nevoieşti prin părţile acestea?

– Vârstele mele sunt ca ale copacului, oftă sihastrul subţiind un surâs veşted, ca ale ierbii sub coasa de octombrie, nu le poţi număra decât după ce le-ai tăiat. Eu încă stau drept şi nu sunt în stare a mă socoti pe dinlăuntru. Dar dacă ar fi să mă măsor cu zidurile acestea, trebuie să ştii că temeliile lor au crescut sub ochii mei.

– E cam mult, cuvioase, ridicai eu sprâncenele. Sunt de-atunci vreo şase sute de ani!

– Şi unu, ridică el degetul arătător. Atunci am isprăvit noi de zidit mănăstirea, după nouă ani de trudă. Atunci am sfinţit-o. Atunci a venit vodă şi a lăcrămat. A căzut lacrima domnului aici, la piciorul sfântului prestol, între doua lespezi, unde vezi că a răsărit mai târziu lujerul acesta. Nu ştiu ce fel de iarbă este. Nimeni n-a ştiut cândva. Înfloreşte o dată pe an, în noaptea sfântului Procopie, şi se scutură dimineaţa de istov, când prinde şi luna a se scutura de raze. Şi cum nu ştii de lumina lunii unde s-a risipit, aşa nu poţi pricepe ce se face cu lacrimile lujerului: se topesc atingând pământul.

Buruiana nu mă prea interesa. încercai să ispitesc mai la faţa lucrurilor:

– Care era numele adevărat al voievodului?

– Numele lui după dreptate era Vlaicu. Aşa-i zicea norodul.

– Vladislav îl porecleau doar boierii la divan şi diecii în hrisoave.

– Cuvioşia ta cum îl numeai?

– Cum îi spunea toată lumea.

– El 1-a adus pe sfinţitul Nicodim în Ţara Românească?

– Pe stareţul Nicodim nu 1-a adus nici Vlaicu, nici frate-său, Radu Negru. Pe cuviosul Nicodim 1-a adus vântul.

-Întâmplarea vrei să spui.

– Voia lui Dumnezeu vreau să spun, zise bătrânul ceva mai apăsat. Duhul, care suflă unde vrea, uneori chiar prin gurile potrivnicilor.

Bătrânul se uita necontenit la mine şi mă văzu că tremur.

– Te-ai udat la picior, zise el gospodăreşte, şi o să tragi răceală. Descalţă-te! Nu ai de ce te teme. Aşa. Da-mi încălţările să le pun la soare. Zidul e gros şi umbra răcoroasă.

Rămăsei desculţ şi mă simţeam bine cu tălpile de-a dreptul pe pământ, ca un adaos de încredinţare că totul e aievea. Bătrânul se mişcase de lângă zid şi băgai de seamă că iarba, despicată de poala dulămii, se închidea la loc în urma paşilor lui, ca apele pe călcătura corăbiei. Mersul lui nu lăsa nici un semn.

– Adevărat o fi, părinte, zisei eu uitându-mă în altă parte, adevărat o fi că sfântul şi-a aruncat rasa pe Dunăre şi a plutit pe ea ca pe o luntre?

– Nu-i adevărat, răspunse bătrânul, Nicodim era în stare de mari hotărâri şi repezi, dar nu era trufaş. El nu-L putea ispiti pe Dumnezeu pentru o astfel de minune.

– Dar întâmplarea cu turcoaica aceea frumoasă o fi adevărată?

– Pe asta o ştiu de la un ucenic al lui, cu numele Ioachim, fost fecior de casă al lui Radu Negru pe vremea când acesta era ban al Severinului şi stătea de straja la hotarul stăpânirii ungureşti. Păgânii agarieni îşi împingeau cu mare putere stăpânirea spre miazănoapte şi mare scârbă făceau printre creştini. Dacă turcoaica aceea bogată, de care e vorba, n-a izbutit să-1 ademenească pe cuviosul Nicodim cu palatele şi farmecele ei, 1-a închis într-o geamie, să stea acolo singur şi flămând până ce va mărturisi că Allah este singurul Dumnezeu, iar Mahomed – profetul lui. Procleţii ştiau şi ei că slăbirea insului, ca şi a neamurilor, se face dinlăuntru în afară şi că acel bărbat cu viaţă sfântă va să le pună-n cale mari şi puternice zăgazuri duhovniceşti. Să nu crezi cumva că ava Nicodim ar fi fost o puţinătate de om, din cei pe care-i suflă vântul prin păiş. La vremea când l-am cunoscut eu era bărbat în puterea cuvântului, înalt, cu părul negru, despicat pe creştet, şi barba adunată din laturi peste firul curgerii. Ochii îi erau ca două piroane cu mărgăritare-n vârf, răzbite în partea de dincoace a sufletului; potopiţi asupră-ţi, te făceau mic şi ascultător, dar de ţi se strecurau pe sub gene, te prindeau prieten şi tovarăş de drum. Pe sub dulama aspră i se ghicea trupul bine alcătuit. îi pria postul, şi puţinul pe care-1 mânca i se lipea de sânge. Cam arar făpturile care să fie atât de întregi la minte, la suflet şi la trup. Când se apuca sfântul să zidească cu mâna lui, parcă toată vârtutea dinlăuntru i se aduna în braţe şi ardica pietrele din râu cum ar fi cules nucile toamna. Dacă s-a făcut el scăpat din geamia aceea
după mai multe săptămâni de nemâncare şi nebăutura, atunci să ştii că cu sufletul, nu cu pumnii a sfărâmat el zăvoarele şi tot cu sufletul a alergat spre malul Dunării, unde era priponită o corăbioară cu catarg, a banului Radu Negru. Ca unul ce vieţuise la Sfântul Munte, cuviosul Nicodim avea ştiinţa pânzelor şi i-a fost uşor să le ridice în bătaia vântului dinspre miazăzi şi să le dezlipească de ţărm. Dar agareanca aceea, prinzând de veste şi încinsă fiind de patimă, a suflat cu mare aprindere spre corabie şi flacăra, ajunsă pe Dunăre ca o limbă de balaur, a făcut pânzele scrum, lăsându-1 pe fugar în bătaia valurilor. Atunci sfântul şi-a scos rasa şi a prins-o de catarg, ştiind el că flacăra n-o poate nimici. Ajuns însă pe la mijlocul Dunării, acolo unde vâltorile sunt mai învolburate şi mai pline de primejdie, s-a stârnit un vânt puternic de la apus, dinspre partea ungurească, şi i-a aşternut catargul la faţa apei, rupându-i legăturile şi întorcând coama valurilor peste buza corăbiei. Sfântul s-a aşternut pe rasă şi a plutit pe ea până la ţărmul de dincoace, unde se varsă apa Vodiţei în Dunăre. De atunci, al nostru a fost.

– Aşadar, ceva tot e adevărat din ce se povesteşte, zisei eu, străduindu-mă să pătrund în toate tâlcurile istorisirii.

– Adevărul e numai acesta pe care ţi-1 spun eu, ca unul ce am trăit acele vremuri şi l-am aflat în chip nemijlocit, răspunse bătrânul cu oarecare ascuţime.

Pe mine tocmai asta tindea să mă scoată din sărite. Îl ascultasem cu toată luarea aminte, spusele lui se legau după o anume rânduială, eram gata să primesc acele adevăruri aşa cum mi se arătau, dar nu şi chezăşia lor. De câte ori călugărul se implica pe sine însuşi în istorisire, ca unul ce văzuse, auzise, fusese de faţă, mi se părea ca mintea îi lunecă de pe bârnă, aşa cum îmi scăpase mie piciorul de pe piatră, cu deosebirea că eu îmi dădeam seama, iar el nu. Mă hotărâi să-1 întâmpin mai de-a curmezişul.

– Dar sfinţia ta ce căutai, părinte, prin aceste locuri?

– Cum ce căutam? se răsuci el şi ochii-i scânteiară mai abitir. Eram acasă la mine. Eu vieţuiam aici, nepoate, din vremuri pe care ţinerea de minte le scapă printre degete şi nu le mai află-n pulberi. Şi nu eram singur. Patruzeci de pustnici trăiau adăpostiţi în patruzeci de peşteri
ale acestui munte şi nu ştiau unul de locul celorlalţi. Numai o dată-n an, la Paşti, ieşeam fiecare din bârlog şi ne adunam laolaltă în poiana de lângă Brâna Caprelor, unde ne spovedeam unul altuia, ne cuminecam cu Sfintele Taine, cântam cântare Domnului până răsăreau stelele şi iar ne despărţeam, fără să ne căutăm şi fără să ne ştim. Trăia fiecare cu pacea lui şi de se întâmpla ca la anul să fie vreunul lipsă, cunoşteam că va fi fiind bolnav ori va fi murit şi ne rugam pentru el. Pravila aceasta o moşteneam de la cei ce se nevoiseră înaintea noastră, ei de la alţii şi aceia de la alţii şi alţii, până din vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru prin părţile noastre şi presăra floare creştinească în paturile de nuntă; bărbatul însemna aşternutul muierii cu semnul crucii şi se năşteau prunci gata botezaţi, dintre care nu lipseau cei cu râvnă pentru viaţa pustnicească. Binecuvântaţi fie părinţii ce ne-au odrăslit! Pogoram dintr-un veac şi urcam în altul trecând văile Domnului cu rouă pe glezne. într-o asemenea noapte de Paşti, ne-am pomenit cu ava Nicodim în poiana de la Brâna Caprelor. S-a rugat cu noi, pe urmă ne-a grăit din Scripturi şi, făcându-ne la toţi metanie, ne-a zis: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos fără numai a locui fraţii împreună. Hai să ridicăm mănăstire după pravila Atonului şi să aşezăm într-însa viaţă de obşte, că în mare cumpănă se află ţara aceasta şi cere strajă veghetoare la hotarele ei duhovniceşti. Vodă Vlaicu şi-a deschis vistieria şi ce n-or prididi meşterii vom dura cu mâinile noastre. Hai!…”. Mare putere-n cuvânt avea,omul acela! Ne-am lăsat peşterile pe seama urşilor şi am coborât cu el pe râul Sfânta până unde apele i se împreună cu ale Vodiţei şi acolo, adică aici, am aşezat temelii şi am ridicat mănăstire de piatră…

– Cum se vede şi astăzi, scăpai eu vorbă răutăcioasă.

– Ce se vede astăzi e semnul blestemului, se întunecă el.

– Eu gândeam că al nepriceperii, părinte.

– Nu, nu. Locul fusese bine ales, râul curgea pe alături de mănăstire şi doar mai târziu şi-a abătut matca pe grumazul zidirii. Noi am pus mâna pe sape şi lopeţi să împingem apa în vadul ei cel vechi, dar stareţul ne-a oprit zicând: „Ieri am fost în pădure şi am auzit o vietate gemând şi apropiindu-mă am văzut o broască în gura unui şarpe. Am certat şarpele cu semnul crucii şi el a slobozit vietatea şi s-a dus”. „Bun lucru ai făcut, avo”, am zis noi. „întristat e sufletul meu, fraţilor, a zis el, că broasca aceea n-a mai fost broască adevărată, ci se târa ca o ţestoasă fără ţeastă, din pricina spaimei. Dacă râului acestuia i-a căşunat să-şi deschidă gura pe trupul mănăstirii, oricât am încerca noi să-1 abatem, el va veni la locul pe care şi 1-a ales, căci înfricoşate sunt puterile firii; poţi să le stai împotrivă, dar pururea vei fi urmărit de spaime, ca omul ce te bănui pândit de răzbunarea stihiilor”. „Asta nu poate fi pe de-a-ntregul adevărat, avo, am îndrăznit eu a zice. Nouă ni s-a dat stăpânire asupra pământului şi va să-1 supunem pe seama

trebuinţelor noastre”. „Bine, a grăit stareţul; mie mi s-a făcut dumnezeiască năzărire să purced într-alt loc şi să ridic mănăstire nouă. Voi, fraţilor, veţi merge cu mine, iar sfinţia ta, părinte Agaton, ca unul ce-mi eşti ucenic mai apropiat şi ai îndrăzneală asupra primejdiilor, vei rămâne nâstavnic aici şi-ţi vei aduna ucenici şi vei cârmui locul acesta în veac”. Aşa am rămas singur, după ce stareţul Nicodim şi toţi părinţii ceilalţi şi-au strâns buclucurile pe cai şi au plecat cântând către vărsarea Motrului şi apoi la Tismana. E mult de-atunci.

Sihastrul tăcu, cu ochii pierduţi în timp. Eu mă aşezasem pe o piatră şi-mi purtam privirea împrejur, caznindu-mă să-mi închipui cum va fi arătat biserica la vremea când părintele Agaton pretindea că a fost stareţ aici. îmi părea rău că nu am ştiinţa celor ce se uită la o asemenea rămăşiţă şi scriu apoi cu tibişirul chipul foarte adevărat al zidirii de altădată, cât de groşi îi erau pereţii, câte turle a avut şi unde, dacă fusese sau nu împodobita cu zugrăveli şi câte altele. Dacă aş fi ştiut cât de puţin din toate acestea, puteam acum să-1 încurc pe bătrân, să-1 prind cu minciuna, să nu mă mai creadă prost sau cel puţin să-1 fac a-şi da seama că mintea lui e pe undeva subţiată. Din ceea ce însă vedeam eu nu era nimic pe care să nu-l ştie şi el, poate chiar ceva mai mult. Biserica, cu altarul nu la răsărit, ci spre miazănoapte, fusese durată din pietre de râu legate prin mortar puternic, aşa cum nu se mai poate face astăzi. Ceea ce le dădea ruinelor o anume măreţie era peretele dintre naos şi pronaos, rămas aproape întreg, cu uşă largă la mijloc, arcuit peste pereţii de abia rămaşi la faţa pământului, mâncat pe deasupra de izbeliştile vremii, ca o coroană ruginită pe un craniu de voievod. Cineva pusese lângă intrare o cruce de piatră cu o inscripţie rămasă pe jumătate: „Ridicatu-s-a această sfântă cruce pe locul unde a fost mănăstirea…”. Şi de aici nu se mai putea citi nimic, slovele fiind roase de vânturi şi ploi. Crucea trebuie să fi fost cu peste cinci sute de ani mai tânără decât mănăstirea căreia voia să-i stea mărturie, şi nu fusese în stare să-i păstreze măcar numele. Mai devale, spre apa Vodiţei, se vedeau urmele chiliilor în care vieţuisera călugării lui Nicodim. Nici o urmă de cimitir, nici o piatră de mormânt. Părinţii se rânduiseră să moară prin alte părţi, lăsându-i mânăstirii privilegiul de a se îngropa singură, împânzită de lună şi tămâiată de ceţuri, asemenea ciobanului singuratic. Aş fi fost curios să ştiu măcar dacă stareţul Agaton izbutise să-şi adune ucenici şi l-aş fi întrebat cum se chemase unul dintre ei, al cărui nume l-aş fi găsit săpat din cui pe o cărămidă. Ceva-ceva ar fi grăit cât de puţin, dar totul era acum tăcere şi pustiu, prăbuşire şi uitare, iarbă şi somn, după o lege căreia numai bătrânul acesta nebun cuteza să i se pună tăgadă.

– Aşadar, părinte, rupsei eu tăcerea, trebuie să înţeleg că blestemul a început odată cu plecarea stareţului Nicodim. Bătrânul părea că nu mai are chef de vorbă. Se întorsese lângă zidul cel înalt şi şedea tot rezemat, ca la început, dar ochii i se micşoraseră mult şi priveau lumina soarelui pieziş. Într-adevăr, umbrele serii aruncau sute de punţi peste râu şi se făcea răcoare. Mă gândeam să mă încalţ.

– Pricep unde cauţi a bate, zise el într-un târziu. Ia-o cum vrei, mie mi-e totuna. Lucrurile se leagă între ele. A plecat Nicodim şi am rămas singur. în singurătatea mea a venit îngerul. S-a dus îngerul şi iar am rămas singur. Mi-am agonisit câţiva ucenici, dar cine vrea să se mântuiască lângă un stareţ blestemat? Mă împuţinasem de tot şi-mi venise vremea să mor şi nu puteam muri. Părinţii au auzit odată nişte ţipete de pasăre venind de sub streaşina bisericii şi, uitându-se, au văzut un pui de lăstun spânzurat cu un picior de marginea cuibului şi bătând pereţii cu aripile. Maică-sa lipise acolo, printre paie şi pleavă, un firicel de lână, dar nu-1 încheiase de tot în ţesătura, firul se făcuse ca un laţ. Când a venit vremea de zbor, ea şi-a scos puiul la pragul văzduhului, s-a rotit de mai multe ori şi 1-a îndemnat apoi să se arunce. Asta fusese tot. Din puiul acela n-am fost în stare să facem, noi toţi, o pasăre. I se rupsese piciorul din şold, iar gheruţele se chirciseră adunate-n încheietură. Se târa ca un olog, sprijinindu-se-n’pene. Aripile îi erau bune, dar fără de nici un folos. Dacă i-ai luat lăstunului picioarele, i-ai luat zborul, iar dacă i-ai luat zborul, i-ai luat hrana, căci el vânează numai în văzduh, din vârful săgeţii. Părinţii l-au lăsat să moară de foame, în iarba din ogradă, unde încă mai trăia o broască spăimită, cu dinţii şarpelui însemnaţi în spinare. Atunci s-au ridicat ucenicii şi şi-au pus tărhatele pe catâri şi s-au slobozit spre Topolniţa. Am rămas singur.

– Ai pomenit, părinte, de un înger, zisei eu cu gândul că de acum bătrânul nu-mi mai scapă. Prea trecuse repede peste acea presupusă întâmplare spre a nu-mi da de bănuit că se fereşte de o capcană. Fără doar şi poate, sihastrul era un mare şiret, cunoştea multe, dar ştia de minune să se şi prefacă. Ai pomenit de un înger, părinte, şi nu m-ai lămurit ce era cu el.

– Ingerul a venit la vremea când eram foarte singur, răspunse el cum nu se poate mai firesc, ca şi cum ar fi vorbit de un oarecare pădurar, întâi m-am pomenit cu el într-un colţ al altarului, lângă firida proscomidiei. Şedea cu spatele la mine şi făcea cădelniţa. Punea tămâie pe cărbuni şi apoi nu sufla cum se suflă, ci se ridica puţin în aer şi-şi bătea aripile ca un apucat, stârnind scânteile. Se înălţa nor bogat din căţuie şi el părea a se piti pe după fumegarea miresmelor, cum se pitesc copiii când se joacă de-a v-aţi ascunselea. „Du-te şi lasă-mă în pace, i-am zis, cădelniţa mi-o fac singur.” A pierit, dar a doua zi a venit iar. N-a mai făcut cădelniţa. S-a aşezat pe marginea prestolului şi-şi flutura un vârf de aripă pe deasupra potirului, pândind o muscă să nu cadă-n Sfântul Sânge. Eu, cu ochii pe carte, nu văzusem musca şi mi-am zis că bun lucru face el, că mare păcat ar fi fost să cadă spurcăciunea în potir şi mare osândă mi-aş fi luat, dar nici n-am suferit să mi se amestece el în slujbă. L-am alungat şi am acoperit potirul cu un procovăţ.

– Părinte, o fi fost drac în chip de înger luminat.

– Nu, nu era drac.

– De îndată ce te supăra…

– Era un înger zburdalnic, răzleţit pesemne din ceata iezilor lui Dumnezeu. Nu semăna nici cu cel ce i-a binevestit Fecioarei şi nici cu cel ce i-a descoperit cuviosului Pahomie pravila călugăriei, dar era înger adevărat, numai că avea apucături de năzdrăvan. Purta un zâmbet frumos la cheotorile gurii, iar bucla de pe creştet i se revărsa pe frunte ca un zbenghi. Zi de zi da buzna pe lângă mine, ca un ghem de flacără albă, închipuind tumbe prin biserică şi făcându-se că mă
ajută, aci mucărind o lumânare, aci suflând un păianjen, aci fugărind un liliac nărăvit la anafură. Cu liliecii mai ales îşi făcea el de lucru şi-i alerga prin turle ca un dulăiaş mâţele Sfintei Vineri. L-am mustrat o dată, de două ori, de zece ori, şi el se făcea tot mai răzgâiat şi-mi umplea liniştea cu năzbâtii, că mi se făcuse lehamite şi-L rugam pe Dumnezeu să-şi cheme sluguşoara la nişte ascultări. Toate merg până la o vreme. Odată îi făceam o scrisoare cuviosului Nicodim, care, în sfârşit, ajunsese la noul loc al dorului său şi punea temeliile Tismanei. Scriam în curte, la umbră, şi m-am pomenit cu îngerul adiindu-se din văzduh. „Du-te, i-am zis, că am treaba”‘. Mi s-a aşezat pe umărul drept, uşor şi cald ca o pasare de noapte. Am scuturat din umăr, el s-a mutat pe celălalt. Am scuturat şi din acela, stâlcind în pană câteva slove. El mi s-a lipit de-a dreptul pe grumaz şi şedea acolo şi mi se uita peste umăr la ce scriu. Ca să nu-mi pierd şirul gândurilor, l-am răbdat, n-aveam ce-i face, nu voia să asculte. Când am isprăvit şi mi-am pus iscălitura, el mi-a sărit de pe grumaz, a făcut un rotocol prin aer şi cu vârful aripei mi-a vânturat cenuşă peste scrisoarea umedă, chipurile s-o usuce. Mi s-a părut atunci – Doamne, mi s-o fi părut, ori aşa a fost? – că vreo câteva cuvinte se întinaseră şi curgeau lăbărţate de sub pulbere. O mânie de foc mi-a cuprins sufletul şi am strigat: „îngere, să nu mai zbori!…”. Odată am văzut că i se schimonoseşte faţa – faţa aceea cu zbenghi şi plină de surâs – şi că se prăbuşeşte-n iarbă. „Preote, să nu mai mori!” a strigat el cu mare tristeţe. Nu-1 mai auzisem niciodată vorbind. îşi adunase aripile în faţă şi cerca să se proptească în ele, dar cârjile şchiopătau şi-1 poticneau şi până la urmă a pierit în jnepeni, zbătându-se ca o pasăre jertfită. De atunci nu l-am mai văzut şi de atunci îl caut şi nu-1 găsesc şi-l
aştept şi el nu vine şi eu nu pot muri.

Arătarea îşi întinsese palma osoasă pe zid şi grebăna molozul dintre pietre, ca şi cum voia să-l macine cu unghiile.

– Părinte Agaton, nu ştiu ce-mi veni mie să-i zic, dacă s-ar întâmpla să dai vreodată de îngerul acela, ai fi în stare să-1 ierţi?

– Îngere, poţi să zbori! i-aş zice şi i-aş cădea în genunchi poţi să zbori!

În clipa aceea mă prinse vechea mea suferinţă. îmi sângerau spetele umerilor şi mă dureau. Bătrânul ar fi fost singurul martor al chinului meu de taină. îmi scosei cămaşa, să-i arăt urmele roşii, dar deodată mă simţii parcă fără trup şi ruinele Vodiţei mi se îndepărtau la faţa pădurii, sub o fâlfâire de aripi.

– Preote, poţi să mori! Îi strigai din văzduh

Şi mă prăbuşii la marginea zidului. îmi dusei palma la umeri. Nu mă mai durea nimic, dar ştiam acum că mântuirea mea fusese de numai o clipă, atât cât să pot dezlega din blestem o fiinţă omenească. Împrejur, nimeni. Bătrânul, alături, se făcuse ţărână. Amurgul tăcea solemn. îmi luai cămaşa subsuoară şi pornii iar în lume, cu semnele rănilor mele, tuturor să le arat şi nimeni să nu  creadă.

Cozia/29 iulie 1974

Sper sa revin si cu o oarecare traducere la disctutiile ce se aud in video.

Cu Dumnezeu inainte!

Preiau aceasta postare de pe blog-ul d-lui Claudiu Tarziu

Pentru cei care nu l-au auzit vorbind pe Dan Puric, pentru cei care încă nu ştiu ce vrea acest nou apologet ortodox, pentru cei care nu înţeleg de unde-i vine succesul, pentru cei care au început să se îndoiască de el sub presinea unei campanii de denigrare, pentru cei care vor să ştie ce se va construi la Aiud, în memoria şi întru pomenirea sfinţilor români din temniţele comuniste, am publicat un interviu cu maestrul în săptămînalul „Formula As” (deocamdată de găsit doar în ediţia pe print, la chioşcuri). Redau mai jos numai cîteva pasaje, cît să vă deschid gustul.

OMUL FRUMOS

– Omul frumos din România este acela care, cu discreţie, respinge toate încercările de schilodire a sufletului care vin asupra neamului nostru. […] Pe omul frumos îl găsim de pază la ordinea morală creştină. […] Prin suferinţă asumată jertfelnic şi prin rugăciune cu lacrimi, omul frumos românesc a transformat temniţele în mănăstiri.

MĂRTURISITORI

– N-am monopolizat eu discursul creştin şi patriotic din România. Dimpotrivă, din punctul ăsta de vedere, pot spune că sunt un… puric. […] Supravieţuitorii temniţelor comuniste au vorbit exemplar despre Dumnezeu, neam, jertfă, în cărţile lor, dar aceste cărţi au fost ocultate de sistem. […] Pe urmă, foştii deţinuţi politic au fost blasfemiaţi, că sunt nişte boşorogi extremişti şi resentimentari.
La fel s-a întâmplat cu marii noştri duhovnici, care au mărturisit. Ei au fost izolaţi în mănăstiri, au fost stigmatizaţi, că sunt talibani ortodocşi.
Eu am fost imprevizibil, că am apărut dintr-un spaţiu – culmea, foarte la vedere – de unde ei nu se aşteptau. Şi am deschis un canal de comunicare pe care nu erau pregătiţi să-l blocheze.

– Ştiu că atunci când sunt aplaudat este pentru că Dumnezeu m-a ajutat să fac ceva bine. Nu m-am smintit într-atât încât să mă cred VIP. Nu sunt făcut să fiu vedetă. Tot ce fac îi dăruiesc lui Dumnezeu. Eu simt şi arta, şi conferinţele, şi cărţile pe care le scriu ca pe o singură respiraţie duhovnicească.

– [Falsa elită] Încearcă să eticheteze discursul meu, ca să-l compromită, să-l minimalizeze şi să-l încoloneze istoric. […] Culturnicii noştri au „temeri” stipendiate şi, pentru că nu ştiu să încadreze fenomenul – că nu e fenomenul Dan Puric, e un fenomen care şi pe mine mă cuprinde – spun că e „extremist”.

DUŞMANII DINLĂUNTRUL ORTODOXIEI

– Pe urmă am încasat lovituri inclusiv dinspre ortodoxia românească – în care există forme de bigotism agresiv, de habtonicie, de îngălare sufletească şi de culturism mistic. Sunt nişte oameni care se visează olimpici la creştinism. Le mai lipsesc doar piroanele, să se crucifice, ca să arate lumii cât sunt de buni. Acestora nu le place Dan Puric, care nu e destul de pur. De fapt, ei vor să deţină monopolul lucrărilor în ortodoxie şi, cum apare altcineva, sar pe el, ca să nu le ia “vadul”. Poluează ortodoxia cu astfel de atitudini. Dar nu mă plâng că eu sunt ţinta unor astfel de acţiuni. Le privesc cu… compasiune.

– Sunt mulţi şi în cler, şi în monahism care, vorba părintelui Arsenie Boca, sunt doar cuiere de haine călugăreşti. Dar pentru nişte uscături, nu tai toată pădurea. Biserica Ortodoxă nu trebuie confundată cu o mână de rebuturi, de accidente.

CINSTIREA SFINŢILOR DIN TEMNIŢELE COMUNISTE

– Am fost să mă închin la osemintele de la Râpa Robilor de la Aiud, unde este îngropată o întreagă elită a acestui neam, decimată de comunişti, şi, când am văzut câtă mizerie este acolo, m-a apucat o furie sfântă. Cum să laşi un câmp plin de moaşte sfinte să devină groapă de gunoi?

– La Râpa Robilor, foştii deţinuţi politic supravieţuitori, au ridicat, în urmă cu mai mulţi ani, un impunător monument în memoria celor martirizaţi în închisoarea Aiud. În apropierea acestui monument va fi o mănăstire ortodoxă, cu biserică, şi un Centru de Martirologie – care să păstreze memoria, pentru ca generaţii întregi să afle ce s-a întâmplat acolo. Memorialul, aşa cum a fost denumit de ÎPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Albei, va avea un muzeu şi un centru de cercetare. Suntem datori copiilor noştri cu acest Memorial. […] Nu ca să devină răzbunători, ci ca să afle şi să ţină minte, ca aşa ceva să nu se mai repete.

– [Iniţiativa au avut-o…] ÎPS Andrei Andreicuţ, pe care eu îl consider un ierarh de respiraţia ortodoxă majoră a lui Şaguna, şi Părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, pe care îl cosider un sfânt în viaţă. Acestor doi mari părinţi ortodocşi li s-a adăugat un mare creştin al neamului nostru, dl. dr. Pavel Chirilă, care a avut ideea excelentă de a crea şi un Centru de Martirologie. Eu sunt un mijlocitor pe lângă autorităţi şi alte persoane care pot contribui la finalizarea proiectului.

–––––––-

Precizări dincolo de interviu:

Dan Puric, dl. dr. Pavel Chirilă şi părintele Augustin de la Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” de la Aiud m-au asigurat că nu se va face acolo nici „moschee”, nici „templu masonic”, nici „biserică ecumenistă” – aşa cum pretind adversarii proiectului -, ci o mănăstire ortodoxă, cu o biserică aşijderea. La proiect încă se lucrează, după ce o primă variantă a fost abandonată, ca fiind prea modernistă.
Cei trei mi-au spus că acest proiect va fi pus în operă numai cu binecuvîntarea ÎPS Andrei al Albei şi consultarea părintelui Iustin Pârvu, de la Petru Vodă – ca iniţiator şi pătimitor la Aiud.

Dan Puric ţine mai multe conferinţe în toată ţara, pentru a strînge fonduri pentru Memorialul Aiud. El a contribuit în mod decisiv la obţinerea terenului pe care se va ridica mănăstirea de la Aiud.

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti, printr-o adresă semnată de dnii dr. ing. Iulian Vlad (preşedinte) şi ing. Gh. Jijie (secretar), m-au încredinţat că sprijină construirea Memorialului Aiud şi dezaprobă atacurile la care este supus Dan Puric – omul cel mai vizibil în acest proiect, dar nu si cel care ia decizia.

Fac aceste precizări pentru că, în ultima vreme, am tot fost întrebat pe acest subiect de către fraţi tulburaţi de campania dusă împotriva lui Dan Puric. Sper ca de acum lumea să fie lămurită şi să învăţăm a da mai repede crezare binelui decît răului.


V-am avertizat că, de la constituirea Forului Ortodox Român, a fost declanşat un război informaţional împotriva iniţiatorilor şi a celor care îl fac să funcţioneze.

Revedeţi fotografia prezidiului Conferinţei Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român din 29 nov. 2008, cînd a fost înfiinţat FOR, şi socotiţi cîţi dintre cei de acolo au fost deja terfeliţi în presă şi pe internet, şi cine urmează. Vă dau un indiciu: din nouă persoane, cinci deja au fost bălăcărite. Vedeţi cine sînt cei din prima linie a acestui front contra FOR, şi veţi putea discerne între adevăraţii şi falşii apărători ai ortodoxiei. (Claudiu Târziu)


Editura PREDANIA şi ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA vă fac cunoscută deschiderea expoziţiei de fotografii a artistului Milinko Stefanovici, intitulată „Kosovo şi Metohia în lacrimi,” expoziţie găzduită de Ordinul Arhitecţilor din România la Bucureşti în str. Arthur Verona nr. 19 (zona Cinema Patria, în spatele Librăriei Cărtureşti), accesibilă publicului larg din data de 14 aprilie până la 30 aprilie 2009.

Expoziţia propusă publicului bucureştean este, mai precis, un reportaj realizat sub forma unui jurnal fotografic, în vara anului 1999, perioadă în care Armata Iugoslavă s’a retras din Kosovo şi Metohia, iar forţele NATO şi formaţiunile paramilitare albaneze au preluat controlul asupra regiunii.

Detalii la:
http://rastko.org.yu/fotografija/milinko
http://rastko.org.yu/kosovo/delo/11587
http://rastko.org.yu/kosovo/crucified

Vizualizaţi AICI pliantul expoziţiei, în format PDF.

Eveniment organizat de PREDANIA

Sursa:http://laurentiudumitru.ro/blog