Archive for the ‘Lumea Ortodoxiei’ Category

Datorită vieţii sale creştine autentice şi pentru smerenia şi iubirea aproapelui de care dădea dovadă, a primit hirotonia în treapta de preot, apoi, după mutarea la Domnul a Episcopului Chiril, a fost ridicat în treapta de Episcop al Nicomediei. Nicomedia a fost întemeiată în anul 264 î.Hr., de regele Nicomedes I al Bythiniei. Poziţia ei era în extremitatea estică a Mării Marmara, într-un golf ce pătrunde adânc în uscatul Anatoliei spre răsărit şi oarecum paralel cu ţărmurile sudice. Astăzi pe locul ei se află oraşul turc Ismit, la 100 km de Istanbul, vechiul Constantinopol. În timpul împăratului Diocleţian 284-305, oraşul Nicomedia devine reşedinţa acestuia şi, pentru timpul domniei sale, capitala Imperiului Roman. Împăratul Diocleţian, sub presiunea frecventelor uzurpări interne şi a agresiunii continue a hoardelor barbare, iniţiază o reformă constituţională originală, sporind la patru numărul conducătorilor imperiului, care erau grupaţi într-un colegiu format din: doi Auguşti – Diocleţian (care avea în subordine partea orientală a Imperiului Roman şi avea întâietate în ce priveşte conducerea întregului imperiu) şi Maximian (împărat asociat de Diocleţian şi care avea în subordine partea occidentală a imperiului); lor li se subordonau doi Cezari – Galeriu (în subordinea lui Diocleţian, pentru partea orientală) şi Constanţiu I (în subordinea lui Maximian).

Sub presiunea Cezarului Galeriu, Diocleţian declanşează în 23 februarie 303 o puternică persecuţie asupra creştinilor din Nicomedia, capitala sa. Primul act a fost distrugerea Bisericii Episcopale din Nicomedia, urmată de întemniţarea Episcopului Antim. Fiind nemulţumit de aceste măsuri, Galeriu provoacă prin oamenii săi, în două rânduri, incendierea Palatului imperial din Nicomedia, în absenţa împăratului Diocleţian, punându-le, ca şi Nero odinioară, pe seama creştinilor. În urma acestor fapte, Diocleţian hotărăşte uciderea creştinilor începând cu cei care lucrau la Palatul imperial. Lactanţiu spune: „Oficialii imperiali creştini, precum şi toţi oamenii de nădejde ai Palatului au preferat să fie omorâţi decât să se lepede de credinţă”. Această persecuţie a durat în Nicomedia din anul 303 până în anul 305 şi a dus la moartea prin martiriu a circa 20.000 de creştini. Deşi întemniţat, Episcopul Antim a reuşit să păstreze legătura cu mulţi dintre cei care erau supuşi persecuţiei lui Diocleţian în Nicomedia, trimiţându-le scrisori de încurajare şi întărire prin diaconul său Teofil. Într-una din misiunile sale, diaconul Teofil este prins şi asupra sa este găsită o astfel de scrisoare trimisă de Episcopul Antim. Diaconul Teofil este martirizat, apoi Episcopul Antim este adus înaintea judecăţii Augustului Maximian care se afla atunci în Nicomedia. Este supus mai multor suplicii pentru a se lepăda de credinţa creştină şi văzând că, din contră, el mărturiseşte şi cu mai multă putere credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Maximian porunceşte să fie decapitat. Creştinii, noaptea, ridică în taină trupul Sfântului Ierarh Antim şi îl îngroapă cu mare cinste.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro

Sfantul Proroc Miheia a facut parte din tribul lui Iuda. Este cunoscut si sub numele de „Moresitul”, de la numele satului in care s-a nascut – Moreset. A prorocit 84 de ani, cu 660 inainte de intruparea Domnului. Sfantul Miheia a fost contemporan cu prorocii Isaia, Amos si Osea.

Miheia l-a mustrat aspru pe Ahav, imparatul Samariei, pentru viata sa pacatoasa, motiv pentru care este nevoit sa se retraga in munti pentru a nu fi ucis. Este cel care a prezis si distrugerea Samariei si a Ierusalimului. Insa, cea mai importanta este aceea despre Betleem, ca loc al nasterii Domnului (Miheia V, 1).

Dupa moartea lui Ahav, Miheia a fost ucis de fiul acestuia. A fost inmormantat in satul sau, Moreset. In timpul domniei imparatului Teodosie cel Mare, Episcopul Zevin al Eleftheroposului a avut o vedenie mistica in urma careia s-au descoperit moastele Prorocului Miheia, impreuna cu cele ale Prorocului Avacum.

In luna august, ziua a saptea, facem pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care a sihastrit multi ani, la sfarsitul secolului al XVIl-lea, intr-o pestera din preajma Schitului Sihla-Neamt.

Aceasta floare duhovniceasca de mare pret si mireasa a lui Hristos, pe care a odraslit-o pamantul binecuvantat al Moldovei, s-a nascut pe la jumatatea secolului al XVII-lea, in satul Vanatori-Neamt, din parinti binecredinciosi si iubitori de Dumnezeu. Tatal ei, Stefan Joldea Armasul, avea dregatorie ostaseasca, asa cum si numele il arata, fiind paznic al Cetatii Neamtului si „armas”, adica facator de arme pentru cei ce aparau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al carei nume nu ne este cunoscut, se ingrijea de casa si de buna crestere, in frica de Dumnezeu, a celor doua fiice, Teodora si Maghita (Maghiolita).

Fiica mai tanara s-a mutat curand la Dumnezeu iar fericita Teodora, ajungand la varsta randuita a fost casatorita de catre parinti, impotriva vointei ei, cu un tanar evlavios din Ismail. Dar, neavand ei copii, iar sufletul Teodorei fiind ranit de dragostea pentru mirele ei lisus Hristos inca din copilarie, ardea de dorinta unei vieti cu totul curate, inchinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o indemna si duhovnicul ei, precum si firea ei singuratica, ravna pentru rugaciunea de taina si amintirea marilor sihastri ce se nevoiau in acea vreme prin padurile si muntii din tinutul Neamt – vechii ei sfatuitori.

Astfel, fericita Teodora a imbratisat cinul monahal la Schitul Varzaresti-Vrancea, iar dupa doi ani sotul ei s-a calugarit in Schitul Poiana Marului, sub, numele de Eleodor. Asa a binevoit Dumnezeu sa-i povatuiasca pe amandoi pe calea sfinteniei si a mantuirii.

Fiecare dintre vietuitoarele schitului de maici se nevoia cu mare ravna pentru Hristos, insa Cuvioasa Teodora, fiind intarita de harul Duhului Sfant, intrecea pe toate celelalte surori cu rugaciunea, cu smerenia si cu nevointa duhovniceasca.

Dupa cativa ani, navalind turcii in partile Buzaului, au dat foc Schitului Varzaresti. Atunci toate surorile din obste s-au risipit in padurile seculare din partea locului, asteptand sa treaca primejdia si mania lui Dumnezeu. La fel a facut si Cuvioasa Teodora, care s-a retras in munti impreuna cu stareta ei, schimonahia Paisia, a carei ucenica era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mania lui Dumnezeu, in post si rugaciune, rabdand multe ispite de la diavoli, foame, frig si tot felul de incercari.

Dupa ce a trecut la Domnul stareta ei, fericita Teodora, in urma unei descoperiri dumnezeiesti, a parasit muntii Buzaului si s-a retras in patria ei mult iubita din partile Neamtului, pentru a se nevoi in padurile neumblate din jurul schiturilor Sihastria si Sihla. Dupa ce mai intai s-a inchinat la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Manastirea Neamt, egumenul Lavrei a trimis-o la Sihastria sa urmeze sfatul egumenului de aici. Cu binecuvantarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihastriei, fericita Teodora a fost incredintata duhovnicului Pavel, care a dus-o in pustie, in apropierea Schitului Sihla, sfatuind-o ca, de va rabda asprimea vietii pustnicesti, sa ramana acolo pana la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele si frigul iernii, sa se aseze la o sihastrie de calugarite.

Asa a ajuns fericita Teodora in muntii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit si de pestera care ii poarta numele pana astazi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa barbateste multi ani, ostenindu-se singura in post si rugaciuni de toata noaptea, in lacrimi si mii de metanii, uitata de lume, indurand multe ispite si naluciri de la diavoli foame, lipsa, ganduri si mai ales frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihastria, duhovnicul ei, o cerceta din cand in cand, o marturisea, o imbarbata, o impartasea cu Sfintele Taine si ii ducea cele de trebuinta. Dupa un timp a raposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, intr-o mica coliba pustniceasca, iar Cuvioasa Teodora a ramas cu totul singura, caci nimeni nu stia locul si aspra ei nevointa. Cu timpul i s-au rupt si hainele, iar ca hrana avea doar macris, fructe de padure si alune, in aceasta scoala a linistii si nevointei a dobandit Cuvioasa darul rugaciunii de foc, care se lucreaza in inima, darul lacrimilor, al rabdarii si al negraitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, caci dobandise darul facerii de minuni si era ca un diamant stralucitor in muntii Sihlei, fiind uitata de oameni, dar umbrita de darul Duhului Sfant.

Odata, navalind turcii sa prade manastirile si satele, au ajuns pana la Sihla, iar Sfanta Teodora s-a adapostit in pestera ei din apropiere. Descoperind-o paganii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mainile lor. in clipa aceea, prin minune, s-a crapat stanca din fundul pesterii, cum se vede pana astazi, iar fericita s-a izbavit de moarte, in aceasta pestera s-a nevoit Sfanta Teodora in ultimii ani ai vietii sale, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu cu rugaciunea cea de taina a inimii, incat i se lumina fata, iar trupul ei se ridica de la pamant, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp in timp pasarile cerului ii aduceau in ciocurile lor, prin voia Domnului, faramituri de paine de la trapeza Schitului Sihastria, iar apa bea din scobitura unei stanci din apropiere, numita astazi „Fantana Sfintei Teodora”.

Ajungand Sfanta Teodora aproape de sfarsitul vietii si cunoscand ca o cheama Hristos la cerestile locasuri, unde este odihna si desfatarea tuturor sfintilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu sa-i trimita un preot ca sa o impartaseasca cu Preacuratele Taine, inainte de obstescul sfarsit. Astfel, cu randuiala de sus, egumenul Sihastriei a observat ca pasarile duceau faramituri spre Sihla si a trimis doi frati sa vada unde anume se duc. Calauziti de mana lui Dumnezeu, fratii au ajuns noaptea aproape de pestera Sfintei Teodora si au vazut-o cum se ruga cu mainile inaltate spre cer, invaluita in lumina de foc. Atunci, infricosandu-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haina sa se acopere, caci era goala si le-a poruncit sa coboare la Sihastria si sa aduca un duhovnic ca s-o impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos.

Calauziti de o lumina cereasca, fratii au mers repede si dimineata au adus la pestera pe ieromonahul Antonie si ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. Dupa ce Sfanta Teodora si-a facut cuvenita spovedanie si si-a destainuit viata, ostenelile si ispitele ei, a rostit Crezul, s-a inchinat, a primit dumnezeiestile Taine si, multumind lui Dumnezeu pentru toate, si-a dat duhul in mainile Lui. Apoi, parintii au facut slujba inmormantarii si au ingropat sfantul ei trup in pestera. Aceasta s-a petrecut in al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Trupul Sfintei Teodora a ramas tainuit in pestera pana dupa anul 1830, cand familia domnitorului moldovean Mihail Sturdza, care a reinnoit Schitul Sihla, a asezat moastele ei in racla de pret si le-a depus in biserica schitului spre inchinare. Apoi, zidind o biserica noua la mosia lor din satul Miclauseni-Iasi, le-a adus in aceasta biserica si multa lume venea aici spre inchinare, primind ajutorul Cuvioasei, in anul 1856 familia Sturdza a convenit cu conducerea Manastirii Pecersca din Kiev sa le daruiasca sfintele moaste, in schimbul unor vesminte preotesti si arhieresti, ceea ce s-a facut. Asa s-au instrainat moastele Sfintei Teodora din patria ei si se pastreaza in catacombele de la Pecersca, asezate in racla de mult pret, pe care scrie aceste cuvinte: „Sfanta Teodora din Carpati”.

Aceasta este, pe scurt, viata Sfintei Teodora de la Sihla si acestea sunt faptele ei, prin care a bineplacut lui Dumnezeu, numarandu-se in cetele sfintilor din cer si fiind socotita cea mai aleasa nevoitoare pe care a odraslit-o vreodata tara noastra.

Cu ale ei sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi toti, impreuna cu tara si poporul cel binecredincios. Amin!

Troparul Sfintei, glasul 1

Cele pamantesti parasind si jugul pustniciei luand, te-ai facut mireasa lui Hristos, fericita; cu postul, cu privegherea cerestile daruri luand si cu rugaciunea pe ingeri ajungand, firea omeneasca ai biruit si la cele ceresti te-ai mutat, lasandu-ne spre mangaiere pestera si sfintele tale moaste. Pentru aceasta, Sfanta Preacuvioasa Maica Teodora, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.

Sfantul Mucenic Pantelimon s-a nascut in anul 284 in orasul Nicomidia. A trait in timpul imparatului Maximian (286-305). La nastere a primit numele de Pantoleon, care inseamna „cel in toate puternic ca un leu”, un nume pagan, caci tatal sau impartasea credinta in zei. Insa, Evula, mama sa, era crestina. Aceasta moare la putini ani de la nasterea lui Pantoleon. La indemnul tatalui sau termina Scoala de Medicina din Nicomidia, iar ucenicia o va face cu renumitul medic Eufrosin.

Afla de la preotul Ermolae ca Hristos este singurul doctor adevarat. Dupa ce ridica din moarte un copil care fusese muscat de o naparca, prin chemarea lui Hristos, cere sa fie botezat. Dupa ce primeste botezul de la preotul Ermolae, numele sau a devenit Pantelimon, care inseamna „cel cu totul milostiv”.

Sfantul Pantelimon ajunge dupa putina vreme la o cunoastere desavarsita a artei medicale, incat, imparatul Maximian care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Dupa ce a vindecat un orb, imparatul i-a cerut lui Pantelimon sa renunte la credinta crestina. Pentru ca a refuzat, sfantului Pantelimon i s-a taiat capul.

Sfantul Mucenic Pantelimon este chemat in rugaciuni de catre preotii Bisericii la Sfintirea Apei si la Taina Sfantului Maslu, impreuna cu Sfantul Sfintit Mucenic Ermolae si cu ceilalti sfinti doctori fara de arginti si facatori de minuni.

La Manastirea Rusicon din Muntele Athos, se afla Capul Sfantului Pantelimon, iar din anul 1931, moastele Sfantului Pantelimon sunt prezente si in Catedrala din Constanta.

Sfanta Maria Magdalena a fost originara din Magdala, un sat pescaresc de pe tarmul vestic al Lacului Ghenizaret. Ea a fost tamaduita de sapte duhuri necurate de catre Hristos si dupa aceasta minune, a ales sa-L urmeze. Maria Magdalena a participat la rastignirea Mantuitorului si a fost prima persoana care a aflat de la un inger ca Iisus a inviat.

Potrivit Traditiei, Maria Magdalena L-a propavaduit pe Hristos si in Roma, unde l-ar fi convertit pe imparatul Tiberiu. Va ajunge si in Efes, spre a-i sta in ajutor Sfantului Ioan Evanghelistul in vestirea Evangheliei. Se pare ca ea a fost ingropata in pestera in care au dormit somnul de sute de ani Cei Sapte Tineri, pomeniti de Biserica pe 4 august.

Amintim ca racla cu mana stanga a Sfintei Maria Magdalena este prezenta la Manastirea „Simonos Petra“ din Sfantul Munte Athos.

Sf. Mucenic Emilian din Durostorum (Silistra de azi) a patimit pe vremea imparatului Iulian Apostatul. Militar de cariera si fiu de guvernator imperial, el a imbratisat de timpuriu credinta crestina, pe care nu numai ca a marturisit-o prin cuvant, dar a si aparat-o cu bratele, sfarmand idolii pagani si rasturnand altarele de jertfa, fapta pentru care a fost supus la suplicii cumplite (fiind chiar aruncat in foc, dar scapand nevatamat!) si si-a dat sufletul in mainile Domnului la 18 iulie 362. A nu fi confundat cu Sf. Mucenic Emilian, supranumit Marturisitorul, cel din vremea iconoclasmului (sec. 8-9), pomenit pe 8 august, nici cu alti doi mucenici purtatori ai aceluiasi nume si pomeniti tot in vara (7 iulie si 18 august).

Sfantul Atinoghen a trait in vremea imparatului Diocletian (284-305). Sfantul Atinoghen a vietuit impreuna cu zece ucenici intr-o manastire de langa cetatea Sevastiei si a fost episcop al Pidahtoei.

Dregatorul Filomarh i-a cerut sa lepede credinta in Hristos si sa aduca jerfe idolilor. Atinoghen a refuzat si a marturisit: „O, prigonitorule, cei de care zici ca au pierit nu au pierit deloc, ci se afla acum in ceruri, bucurandu-se cu ingerii.”

Pentru ca refuza sa implineasca porunca lui Filomarh, va fi supus la multe chinuri. Inainte de a fi decapitati, un inger al Domnului s-a pogorat si i-a intarit. Dupa ce ucenicii sai au fost ucisi, s-a auzit un glas din cer, zicandu-i: „Astazi, cu Mine si cu ucenicii tai, vei fi in rai si toata dorinta ta se va implini”.

Sfantul Atinoghen dupa ce a auzit aceste cuvinte, si-a plecat cu veselie capul sub sabie si asa a trecut la cele vesnice.

Sfantul Vasile cel Mare ii atribuie Sfantului Atinoghen imnul „Lumina lina”, din randuiala Vecerniei. Particele din moastele Sfantului Atinoghen se afla in biserica Manastirii Stavropoleos din Bucuresti.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sfantul Nicodim Aghioritul s-a nascut in anul 1749 in orasul Naxos, situat in sud-estul arhipelagului Ciclade din Marea Egee. Pana la intrarea in monahism, s-a numit Nicolae Kallivurtzis. La varsta de 16 ani este trimis la Smirna, pentru a deprinde invatatura dascalului Ierotei. Aici a invatat latina si franceza, devenind un bun cunoscator al Sfintilor Parinti, al aghiografiei si sfintelor canoane.

In anul 1770, dupa terminarea studiilor, Nicolae se intoarce la Naxos, unde mitropolitul Antimos il angajeaza secretar. La 26 de ani, dupa cateva vizite in Sfantul Munte, intra in monahism, la Manastirea Dionisiu. Dupa doi ani de ascultare, este tuns rasofor si primeste numele de Nicodim.

Episcopul Macarie al Corintului ii va cere sa corecteaze si sa pregateasca pentru tipar „Filocalia”. Este tiparita in anul 1782, in Venetia. Numarul de autori patristici cuprinsi in colectie este de 36 si acopera o perioada de unsprezece secole: IV-XV. Tot la cerearea acestuia revizuieste si Everghetinosul si Despre Impartasania necontenita.

Datorita dorintei de a se darui total rugaciunii in liniste, Sfantul Nicodim Aghioritul paraseste Manastirea Dionisiu si se retarge intr-o chilie aproape de Haries. Doreste sa intre in obstea Cuviosului Paisie Velicikovski, insa, nu reuseste sa ajunga in Moldova din cauza unei furtuni. Intelege din acesta intamplare ca Dumnezeu avea alt plan cu el  si merge sa vietuiasca intr-o chilie din Capsala, din zona pustniceasca intre Karies si Manastirea Pantocrator, unde va copia multe manuscrise. Apoi se retrage intr-o insula aproape pustie langa Eubeea, in anul 1782.

Aici, la cererea varului sau, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfantul Nicodim a scris „Manualul sfaturilor bune”, sau „Paza celor cinci simtiri”. El invata cum se poate dezrobi mintea (nous) de inlantuirea placerilor simturilor, pentru a-i permite inaltarea prin rugaciunea inimii la cugetarile duhovnicesti ale contemplatiei.

Revine in Sfantul Munte si i se incredinteaza traducerea si editarea operelor complete ale Sfantului Simeon Noul Teolog. A redactat si un „Indreptar de spovedanie” care este folosit regulat in Biserica Greaca de azi. El a publicat, de asemenea, doua opere adaptate dupa vestitele carti duhovnicesti din Apus, adica „Razboiul nevazut” de Lorenzo Scuppoli (1589) si „Deprinderi duhovnicesti”, care au cunoscut pana in zilele noastre un mare ecou. Precizam ca daca Sfantul Nicodim Aghioritul a folosit literatura spirituala apuseana, aceasta nu a afectat invatatura lui ortodoxa.

Ieromonahul Agapie din Peloponez i-a propus Sfantului Nicodim sa traduca o antologie a Sfintelor Canoane. Dupa doi ani de munca a terminat aceasta opera, pe care a numit-o „Pidalion”. Aceasta lucrare a fost editata prima data la Leipzig, in anul 1800, insotita de binecuvantarea sfantului sinod si a patriarhului ecumenic. In limba romana a aparut tradus in anul 1844 la Manastirea Neamt.

Amintim ca Sfantul Nicodim a corectat si pregatit pentru tipar scrierile complete ale Sfantului Grigorie Palama, insa lucrarea a fost distrusa la Viena, in timpul razboiului.

A trecut la cele vesnice pe 14 iulie, 1809. Tomosul de canonizare al Sfantului Nicodim Aghioritul a fost emis de patriarhul ecumenic Atenagora I impreuna cu membrii Sinodului pe 31 mai 1955.

sursa: http://crestinortodox.ro

–      Părinte, o oarecare femeie de patruzeci de ani, care are copii mari, este însărcinată în luna a treia. Bărbatul ei o ameninţă că va divorţa dacă nu face avort.

–      Dacă va face avort, vor plăti ceilalţi copii cu boli şi accidente. Astăzi părinţii îşi omoară copiii prin avor­turi şi nu au binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai demult dacă se năştea un copil bolnav, îl botezau, iar dacă murea, pleca îngeraş. Dar părinţii aceluia rămâneau cu alţi copii sănătoşi şi astfel aveau binecuvântarea lui Dumnezeu. Astăzi, însă, părinţii îşi omoară copiii sănătoşi cu avorturile şi ţin în viaţă pe cei bolnăvicioşi. Apoi aleargă în Anglia şi America să-i vindece. Iar aceşti copii, dacă vor trăi, vor face familie şi poate să dea naştere la alţi copii bolnavi. În timp ce, dacă ar fi făcut şi alţi copii, nu ar fi alergat atât de mult pentru unul, pentru cel bolnav, şi nu s-ar fi mâhnit atât de mult dacă ar fi murit, căci ar fi plecat îngeraş de aici.

Părinte, am citit undeva că în fiecare an, în întrea­ga lume, se fac cinci milioane de avorturi şi două sute de mii de femei mor din cauza întreruperilor de sarcină pe care le fac (S-a spus în 1980).

–     Îi omoară pe copii, pentru că, aşa cum spun ei, dacă se va înmulţi lumea, oamenii nu se vor putea întreţine şi nu vor avea ce să mănânce. Există atâtea suprafeţe necultivate, atâtea păduri, care, în putină vreme, cu mijloacele care există astăzi, ar putea să le facă, de pildă, plantaţii de măsline, şi să le dea celor ce nu au proprietăţi. Ei spun că nu taie copaci, deoarece nu va mai exista apoi oxigen, însă măslinii tot copaci sunt. În America ard grâul, iar în Grecia aruncă fructele, etc, în gropi de gunoi, în timp ce în Africa oamenii mor de foame.

Atunci când în Etiopia mureau oamenii de foame pentru că era mare secetă, i-am spus unui oarecare cunoscut, care era armator şi ajuta în astfel de cazuri, să meargă la o astfel de groapă de gunoi, să-i roage să-1 lase să încarce un vapor de fructe şi să-1 ducă acolo în dar. Însă sub nici un chip nu i-au dat voie.

Câte mii de embrioni mor în fiecare zi! Avortul este un păcat înfricoşător. Este o ucidere, şi încă una mare, căci copiii mor nebotezaţi. Părinţii trebuie să înţeleagă că viaţa începe în clipa zămislirii.

Într-o noapte, Dumnezeu a îngăduit să văd o înfricoşătoare vedenie, care mi-a arătat care este soar­ta acelor copii. Era în noaptea spre Marţea Luminată. Aprinsesem două lumânări în două tinichele, aşa cum obişnuiesc să fac chiar şi atunci când dorm, pentru cei ce suferă sufleteşte şi trupeşte, vii şi morţi. La ora douăsprezece, în miezul nopţii, în timp ce rosteam rugăciunea lui Iisus, văd un ogor mare, înconjurat cu un gard de zid, semănat cu grâu care abia începuse să crească. Eu stăteam în afara ogorului şi aprindeam lumânări pentru cei morţi, pe care le lipeam de zidul împrejmuitor. În partea stângă era un teren viran, plin de stânci şi văgăuni, care se mişcau mereu din pricina unui vuiet puternic alcătuit din mii de ţipete sfâşie­toare, care-ţi rupeau inima. Chiar şi cel mai împietrit om s-ar fi umilit, dacă le-ar fi auzit. În timp ce sufeream din pricina acelor ţipete sfâşietoare şi mă întrebam de unde provin şi ce înseamnă toate acestea pe care le vedeam, am auzit o voce spunându-mi: „Ogorul cu grâu, care încă nu a dat în spic, este cimitirul cu sufletele morţilor care vor învia. Iar în locul care se cutremură de ţipetele sfâşietoare, se află sufletele copiilor care au fost omorâţi prin avorturi”. După această vedenie mi-a fost cu neputinţă să-mi revin multă vreme, din pricina marei dureri ce am simţit-o pentru sufletele acelor copii. Nu am putut nici măcar să mă odihnesc după aceea, cu toate că eram istovit de oboseală.

–     Părinte, se poate face ceva pentru a se abroga legea cu privire la avorturi?

–     Se poate, dar trebuie să se mişte puţin guvernul, Biserica etc, astfel încât lumea să fie  informată despre  consecinţele ce le va avea subnatalitatea. Preoţii să explice lumii că legea pentru avorturi este împotriva poruncilor evanghelice. La fel şi medicii să vorbească despre pericolele prin care trece femeia care face avort. Vezi, europenii au avut nobleţea şi au lăsat-o moştenire copiilor lor. Noi am avut frica de Dumnezeu, dar am pierdut-o şi nu am lăsat-o moştenire generaţiei următoare, de aceea acum legiferăm avorturile, căsătoria civilă, etc.

Atunci când un om încalcă o poruncă a Evanghe­liei, responsabil este numai el. Dar când un lucru care se opune poruncilor evanghelice se face din partea statului, atunci vine urgia lui Dumnezeu peste tot nea­mul, ca să se îndrepte.

Fragment din CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL “VIAŢA DE FAMILIE”

Sfintii Epictet si Astion sunt cei mai vechi martiri din tara noastra, atestati de izvoarele aghiografice. Ei au patimit in anul 290, ca urmare a persecutiei lui Diocletian (284-305). Sfintii Epictet si Astion au primit moartea martirica in cetatea Halmyris, vechea cetate crestina asezata pe malurile Dunarii ce se numea in antichitate „Almyra“.

Sfantul Epictet era originar din partile Rasaritului. A primit harul preotiei si s-a invrednicit de darul vindecarii orbilor, ologilor si a celor demonizati.

Sfantul Astion era nepotul senatorului roman Iulian. Se converteste la crestinism in urma intalnirii cu preotul Epictet si impreuna cu acesta ajunge in cetatea Halmyris. Mai tarziu si tanarul Astion se invredniceste de darul facerii de minuni, tamaduind un indracit si facand sanatos pe un om ce cazuse de la inaltime si ramasese aproape mort.

In acel timp, soseste in Halmyris comandantul Latronianus. Acesta afla ca in oras au ajuns doi straini care prin cuvantarile lor au facut pe multi sa renunte la cinstirea zeilor. La porunca lui Latronianus, Epictet si Astion sunt arestati si intemnitati.

Nu si-au facut cunoscute rudele si nici locul de natsere, ci doar faptul ca sunt crestini. Au fost supusi la diferite chinuri, dar in urma lor au ramas nevatamati. In urma acestor minuni, comandantul a poruncit sa nu li se dea hrana si apa timp de 30 de zile. Vor iesi biruitori si dupa cele 30 de zile de infometare.

Latronianus, vazand ca nu-i poate invinge in nici un fel, a poruncit ca celor doi sfinti sa li se taie capul. Astfel, pe 8 iulie i s-a taiat mai intai capul lui Astion si apoi si preotului Epictet. Din actul martiric reiese ca trupurile celor doi erau albe ca zapada si ca cei ce se atingeau de ele primeau vindecare de orice boala erau cuprinsi. Trupurile acestora au fost ingropate de crestini.

Dupa Edictul de la Milan, din anul 313, trupurile Sfintilor Epictet si Astion au fost ingropate in cripta bazilicii episcopale din Halmyris. Au ramas necunoscute celorlalti crestini, pana in data de 15 august 2001, cand ele au fost descoperite si depuse in Catedrala arhiepiscopala din Constanta. In prezent, moastele Sfintilor Epictet si Astion sunt prezente in Manastirea Halmyris, iar la Constanta au ramas doar cateva particele din sfintele lor moaste.

Rugaciune catre Sfintii Epictet si Astion

Sfintilor Mucenici Epictet si Astion, cautati acum spre noi, cei ce cu umilinta cadem inaintea sfintei voastre icoane si cinstim sfintele voastre moaste si ca unii ce v-ati invrednicit de mare cinste inaintea Atotputernicului Dumnezeu, rugati-va Acestuia sa ne izbaveasca de toate necazurile si primejdiile si sa dea iertare de pacate sufletelor noastre. Si ca cei ce sunteti podoaba si ocrotitorii tinutului Dobrogei, impreuna cu sfintii martiri Zotic Atal, Camasie si Filip, purtati de grija multimii credinciosilor ce va aduc voua cinstire.

Primiti acum prinosul nostru de dragoste, lauda si multumire catre milostivul Dumnezeu si prin darul celui Atotputernic, vindecati bolile noastre sufletesti si trupesti, dupa cum ati vindecat si copila acelui mare dregator. Si precum in timpul vietii voastre multime de oameni ati vindecat, asemenea vindecati si sufletele noastre cele asuprite de patimi si dureri. Si dupa cum prin viata curata, credinta si sfanta nevointa, ati biruit puterea vrajmasilor diavoli si ati castigat mila Dumnezeului nostru Celui in Treime slavit, asa si pe noi intariti-ne in credinta si ajutati-ne sa fim biruitori in lupta cu pacatul, spre castigarea virtutilor in locasurile ceresti. Ca impreuna cu voi sa cantam lui Hristos Dumnezeu in Imparatia cea fara de sfarsit, ca Lui I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu Cel fara de inceput al Lui Parinte si cu Preasfantul si Bunul si de viata Facatorul Lui Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.

Sf. Muceniţă Lucia, născută în provincia italiană Campania, şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu de mică, trăind în sărăcie şi castitate. Pe când era doar o copilă, Lucia a fost luată prizonieră de Rix Vicarul şi dusă într-un loc străin, obligând-o pe fecioară să jertfească la idoli. Însă ea şi-a mărturisit cu curaj credinţa creştină fiind gata să îndure şi torturi pentru Hristos. Văzând acestea Rix a rămas profund impresionat de credinţa Luciei, astfel încât i-a permis ei şi servitorilor ei să stea într-o casă singuri ca să se poată ruga în voie. De câte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea cu respect la Sf. Lucia şi o ruga să se roage pentru el ca să se întoarcă victorios.

După 20 de ani, aflând că împăratul Diocleţian a început prigoana împotriva creştinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea îşi dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioţii săi. La acea vreme, Sf. Lucia reuşise să-l convingă pe Rix să treacă la creştinism, acesta ajungâng chiar să-şi dorească mucenicia pentru Hristos. Lăsând în urmă proprietăţile şi familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia. După ei am mai fost decapitaţi sfinţii mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus and Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia şi Rix.

Aceasta sfânta Lucia nu trebuie confundata cu Fecioara Lucia, muceniţa din Siracuza, prăznuită în 13 decembrie.

Sursa: http://logos.md

Capitolul 53

1. Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi?
2. Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag.
3. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.
4. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu,
5. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.
6. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor.
7. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.
8. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.
9. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui.
10. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi.
11. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa.
12. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a  purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa.

„Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos.”
A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă „de lume” plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.

Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti,  în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În ’90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind „fratele Ilarion”, iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.

CE E CULOAREA?
A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în ’56, „în plină perioadă stalinistă”, cum spune el, părinţii fiind şi ei „un produs al regimului”. Părintele exemplifică: „tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo.” La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. „Aveam întrebări fără răspuns…”

Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă  „fără  să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine” spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia „Idei Contemporane” a Editurii Politice. „În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.

Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu „Spirit şi Materie” a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu…”

DRUMUL SPRE SUFLET
A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. „Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa.” Iar la finele lui ’90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. „Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa.” Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. „Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave.”

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. „CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?”
În ’92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. „Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: „Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!”

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,…  Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară”,  povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.

JERTFA
1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. „Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o.”

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul.  „Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire”.

„NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE”
În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. „Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile.” Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. „Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!”, râde călugărul.

„I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că  tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord.

Dar până la urmă am spus: dom’le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»”.

Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. „Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau – prin ’97 – ’98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi.”

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. „Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani…. Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el.  Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine…”

„PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?”
Cum e la mănăstire? „E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat – ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate – «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?”. La care vlădica Nicolae i-a zis: „când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu…” la care neamţu’ l-a privit aşa… uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! „Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!” (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic.  În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt… cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine.”

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN
Ion Dan a ajuns prima oară în America în ’94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. „M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York”, spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O „CRIZA SISTEMICĂ”
În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. „Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani… Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul?  Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!”

„Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta.”

„Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste.  Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. „

Sursa: jurnalul.ro

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Spun Sfinţii Părinţi că, pentru puţina noastră credinţă, Domnul îngăduie tot felul de minuni. Cele mai spectaculoase, învierile din morţi, ne arată că există viaţă dincolo de mormânt, că fiecare dintre noi trebuie să ne ostenim aici pe pământ pentru a ne bucura de frumuseţea Raiului şi a fi cu Domnul în Împărăţia Sa.

Am stat de vorbă cu Ada Calciu, o femeie care a murit şi a înviat la vârsta de 35 de ani! Sunt foarte mulţi ani de atunci, dar ea a înţeles că experienţa prin care a trecut trebuie împărtăşită şi altora, pentru ca şi ceilalţi să se bucure de întâlnirea cu Hristos.

– Ada, povesteşte-ne: cum ai ajuns în lumea de dincolo?…

– S-a întâmplat în timp ce mă aflam într-o excursie în Turcia, cu lotul olimpic de sărituri în apă. Microbuzul în care eram s-a răsturnat în mod inexplicabil, deşi era condus de un şofer cu experienţă – 20 de ani de şofat, fost pilot de curse. Din cele nouă persoane din microbuz, doar eu am fost internată în stare de comă într-un spital de lângă Istanbul. Apoi, întrucât cei de acolo nu aveau aparatura necesară pentru a face faţă unui caz aşa de grav, am fost dusă în Istanbul.

Încă din primele momente ale acestei încercări, Dumnezeu şi-a arătat lucrarea Sa. Pentru a putea rămâne internată în spital, aveam nevoie de o sumă foarte mare de bani, vreo 100.000 de dolari – bani pe care Viorel, soţul meu, nu avea de unde să-i scoată. Însă tatăl unuia dintre băieţii lotului olimpic de sărituri în apă a fost foarte impresionat de ce mi s-a întâmplat şi a găsit un sponsor. Aşadar, eram conectată la aparat, în comă de gradul 3 (ceea ce era echivalent cu moartea clinică), iar Nelu Ilieş, antrenorul sportivilor, şi soţul meu nădăjduiau să-mi revin cât de curând, deşi starea mea era critică, iar medicii nu-mi dădeau multe şanse. Soţul meu era disperat. Nelu Ilieş, fiind sportiv, acţiona conform principiului: indiferent de situaţia jocului, trebuie să te baţi până în ultima clipă! În plus, în tot acest timp el a ţinut post. Era în preajma Naşterii Maicii Domnului şi, deşi nu era rânduit nici un post, el s-a hotărât să postească pentru mine. Şi, pe lângă post, a adăugat cealaltă armă a creştinului: rugăciunea. Zilnic citea la căpătâiul meu Paraclisul Maicii Domnului.

La un moment dat, vine medicul-şef turc şi le spune că s-au terminat banii, iar eu nu dau semne că mi-aş reveni; le propune lui Viorel şi lui Nelu să fie de acord să doneze un organ de-al meu pentru un om care poate fi salvat. Însă ei nici nu voiau să audă de aşa ceva! Viorel nu se contenea să plângă, iar Nelu nu contenea să spună că, în mod sigur, eu trebuie să-mi revin când se naşte Maica Domnului. Medicul mahomedan insista pe faptul că nu mai sunt bani, iar Nelu îl tot ruga să mă mai ţină până pe 8 septembrie, când se naşte Maica Domnului: „Uite, citesc eu Paraclisul până atunci (erau vreo trei săptămâni deja de când eram în comă) şi dacă pe 8 septembrie chiar nu-şi revine, într-adevăr o decuplăm de la aparate!”

– Şi ce a răspuns doctorul turc?

– „Mai sunt vreo trei zile, însă eu oricum nu ştiu despre ce vorbiţi, pentru că sunt mahomedan. Dar am să mă duc la Coran să mă uit ce spuneţi voi, cu Maica Domnului.” Se duce la Coran şi vine a doua zi şi zice: „Banii s-au terminat, dar eu am găsit în Coran că Iosif şi cu Maria au născut pe Iisus din Nazaret, care este prorocul vostru. Şi mie mi se pare foarte interesant că scrie şi la noi asta, aşa că m-am hotărât, pe propria mea răspundere, să o mai ţin până pe 8 septembrie!” Pe 8 septembrie mi s-a spus că am început să mă mişc cât de cât, deci organismul a început să-şi reia funcţiile. Medicii din spital au început să scoată rând pe rând sonda din gât, aparatul de respirat… Am mai rămas doar cu sonda vezicală, cu care am plecat în România în avion – un avion special făcut pentru transport de muribunzi.

– Ce s-a întâmplat cu tine în acea perioadă când erai în moarte clinică?

– Am ajuns într-un loc unde mi s-a părut că sunt undeva la mare, dar cu verdeaţă foarte multă. Erau acolo tot felul de oameni care aveau în jur de 30 de ani. Aceşti oameni nu erau bărbaţi şi nici femei. Cum erau îmbrăcaţi nu mi-a rămas în minte – erau luminoşi, erau de aceeaşi înălţime, dar nu erau materiali, adică percepţia mea când am revenit era că dacă aş fi pus mâna pe ei erau doar energii. Iar eu eram la fel ca ei acolo. Totul era foarte bine, era linişte, pace, lumină, nu era niciodată întuneric, era căldură, verdeaţă. Însă toţi oamenii ăştia nu stăteau degeaba, nu-mi aduc aminte ce făceau, dar ştiu că fiecare avea câte o treabă, adică nu dormeam toţi.

În plus era o atmosferă de pace şi toată lumea se iubea, asta mi-a rămas foarte clar în cap; era iubire evidentă, nimeni nu se certa cu nimeni, nimeni nu era vrăjmaş cu nimeni, toată lumea trăia într-o pace totală şi toată lumea se iubea – iubirea ne lega pe noi toţi.

– Cu ce probleme de sănătate ai rămas?

– A durat ceva până să-mi revin. Am stat foarte mult imobilizată la pat, am fost internată şi la spitale în Paris o bucată de timp. Când am început să merg, trebuia într-o primă fază să fiu însoţită de cineva. Nu am mai putut să-mi practic meseria şi m-am pensionat pe caz de boală. A fost o durere pentru mine să-mi las meseria pe care o iubeam foarte mult. În plus, de atunci văd în două dimensiuni şi nu în trei. Adică văd ca într-un tablou, nu percep spaţiile.

– Cum te-ai raportat la Dumnezeu după ce ai revenit la viaţă?

– Această întâmplare mi se părea o nedreptate totală, pentru că, gândeam eu, nu am făcut nici un rău – eram aşa de supărată pe Dumnezeu, că nici nu vroiam să aud de El. Părintele Mircea, de la biserica de lângă casa unde locuiam, a încercat să mă împace cu Dumnezeu, însă eu i-am zis să nu-mi vorbească nimic despre El. A încercat să mă ducă la Biserică cu tata, dar nu a reuşit. Eu nu voiam să intru în nici o biserică. Şi, într-o zi, plimbându-mă cu o prietenă (mă plimbau pe rând câte cineva, nu puteam să merg singură) am ajuns din întâmplare la Mănăstirea Antim. Şi la Mănăstirea Antim (era 27 septembrie, era ziua Sfântului Antim), îmi amintesc că era o slujbă cu un cor care cânta foarte frumos şi eu stăteam afară, pentru că nu voiam cu nici un chip să intru. Mi-au rămas în suflet cântările şi, după un timp, i-am zis prietenei mele: „Am mai putea merge vreodată la Mănăstirea Antim?”

Şi am început să mai merg la Antim. Mergeam foarte des cu o altă prietenă, Adriana, care, văzând că am început să am deschidere către Biserică, a făcut acest efort pentru mine ca să nu mă pierd. Acolo l-am întâlnit pe Părintele Sofian. Şi Părintele Sofian, aşa, cu tact, m-a spovedit pentru prima dată. La prima spovedanie m-a întrebat lucruri uşoare, să nu mă sperie, şi după aceea mi-a dat voie să mă împărtăşesc. I-am zis Părintelui despre supărarea mea cu Dumnezeu, spre exemplu că nu mai vreau să merg la biserică, că am venit printr-o întâmplare. Şi Părintele Sofian mi-a zis: „Nu-i nimic, dacă o să mai vrei o să mai vii; uite, acuma te-ai spovedit. Ţi-a fost frică?” Eu i-am zis că nu. „Îţi dau dezlegare să te împărtăşeşti, ştii ce înseamnă?” Şi mi-a explicat că împărtăşania înseamnă să iau Sângele şi Trupul Mântuitorului.

– Cum l-ai perceput pe Părintele Sofian?

– L-am perceput pe Părintele Sofian ca pe un bunic care o să aibă grijă de mine, cu atât mai mult cu cât eu nu am avut bunici. Am simţit că, dacă mă voi duce la el, o să fie la fel de bun cu mine – deci trebuie să mă mai duc. Am simţit că mergând la biserică sunt pe un drum bun. Îmi dau seama ce şi-a luat Părintele asupra lui, să împărtăşească un om ca mine, ultra-păcătos. De aceea nu cred că trebuie să-l judeci pe cel ce se împărtăşeşte, că nu ştii ce-a spus el la spovedit şi ce percepe Părintele care l-a spovedit. Dumnezeu ne va judeca pe fiecare. Părintele Sofian mi-a spus să vin în fiecare săptămână să mă spovedesc. La un moment dat, însă, Părintele Sofian s-a îmbolnăvit, a plecat din România în America, însă a rămas Părintele Adrian (Făgeţeanu). Părintele Sofian a reuşit să mă împace cu Dumnezeu, dar n-a mai izbutit din cauza bolii sale, să mă facă să fiu din nou Ada cea luptătoare – că eu aşa eram înainte –, care să vorbească cu oamenii. Acum mă ascundeam de oameni, nu mai voiam să-i văd.

– De ce?

– Ca să nu mă vadă în ce hal sunt, ziceam eu. Eram o persoană antipatică. După ce a plecat Părintele Sofian, iar am avut o cădere, am început să mă frământ: „Ce mă fac, unde mă duc?” Numai că Părintele Sofian m-a lăsat în grija Părintelui Adrian. Adică, a avut atâta bunătate, atâta dragoste şi iubire să mă lase cuiva. Era atât de bolnav, de aceea a plecat în America, şi totuşi s-a îngrijit şi de aspectul acesta. M-a lăsat la Părintele Adrian Făgeţeanu, care a făcut o lucrare mare cu mine. Şi Sfinţia sa m-a chemat săptămânal, m-a spovedit, m-a împărtăşit. Vreo trei ani am fost aproape săptămânal la Antim, după aceea la două săptămâni, iar apoi mai rar. Părintele Adrian Făgeţeanu m-a împăcat cu mine. Am căpătat o aşa încredere în Părintele Adrian, că orice mi-ar fi spus aş fi făcut.

– Dar cum era sufletul tău înainte de ridicare?

– Înainte de a mă ridica, adică înainte de a merge la Mănăstirea Antim, sufletul meu era foarte tulburat. Eram supărată pe Dumnezeu, pe oameni: eu, care-i iubeam pe oameni, nu mai iubeam pe nimeni, nici pe soţul meu, nici pe tatăl meu – eram rea. Cum aveam ocazia să mă cert cu cineva şi să-i spun ceva urât şi rău, o făceam. Căutam numai lucrurile rele şi urâte, nicidecum lucrurile frumoase din oameni. Prin spovedanie şi prin împărtăşanie am revenit la persoana dinainte de accident. Numai că între timp am înţeles cum trebuie să-i iubeşti, am înţeles că este important să vorbeşti şi să-i asculţi pe oameni. Am încercat, astfel, să-i aduc la Biserică, să fac un fel de misiune printre prietenii mei. I-am povestit odată Părintelui Adrian experienţa prin care am trecut: „Părinte, eu am fost într-un loc absolut superb, unde erau oamenii ca nişte îngeri, era cald, era frumos, toată lumea se iubea, nimeni nu se certa, toată lumea făcea ceva” – şi părintele mi-a răspuns că era Raiul. Eu i-am zis „Părinte, dar dacă acela era Raiul – şi acolo era frumos, iar eu eram deja acolo –, de ce nu m-a lăsat Dumnezeu acolo?”

Şi Părintele Adrian mi-a zis: „Nu te-a lăsat Dumnezeu acolo pentru că te-a dus numai ca să vezi cum e. Tu n-ai fi ajuns în acel moment în Rai, ai fi ajuns în Iad – şi asta pentru că nu te-ai spovedit şi nu te-ai împărtăşit niciodată înainte.”

„Bun, aş fi ajuns în iad. Dar de ce Dumnezeu, pentru că tot eram păcătoasă, nu m-a lăsat în iad, unde eram, de ce nu m-a dus în iad să văd cum e şi m-a dus în Rai?”

„Te-a dus în Rai pentru ca tu să vezi că există Raiul şi să vezi cam cum se poate să ajungi în Rai: săvârşind fapte bune, iubind pe oameni, spovedindu-te şi împărtăşindu-te. Deci te-a dus în Rai ca să-i ajuţi pe oameni. Acesta va fi rolul tău: o să lucrezi, o să stai între oameni, o să ai foarte mulţi prieteni care sunt de diverse categorii sociale – rolul tău este să-i aduci la Biserică prin exemplul tău, de aceea te-a dus acolo, ca să vezi că se poate ajunge în Rai. Poate vei reuşi să-l faci pe vreunul să înţeleagă că există Dumnezeu, că există posibilitatea să ajungă în Rai, că tu ai fost şi ai văzut, că deja ai o experienţă clară, palpabilă. Rolul tău este misionar, deci să-i aduci şi pe alţii la Biserică”.

– Şi ai reuşit?

– Am reuşit să aduc câţiva oameni la Biserică. Unul din prietenii mei, om de afaceri, era la fel de supărat ca şi mine pe Dumnezeu. Am reuşit să-l aduc la slujbe la Mănăstirea Antim şi, prin mila Domnului, acum este fiu al Bisericii, se spovedeşte şi se împărtăşeşte.

– Ce zic oamenii când le povesteşti despre experienţa prin care ai trecut?

– Unii consideră că le-am povestit viaţa mea ca să mă mândresc. Însă nu mă pot mândri cu ceva care a fost o tristeţe, o supărare; eu nu mă pot mândri cu un accident. Eu nu pot să mă mândresc cu faptul că nu am mai putut profesa, că sunt pensionară de la 35 de ani. Am fost o doctoriţă foarte bună, nu mă pot mândri cu faptul că nu mai sunt doctoriţă…

– Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la creştinii din Biserică?

– Nu-mi place faptul că unii, în loc să stea liniştiţi, să trăiască slujba Sfintei Liturghii, se uită să vadă ce fac cei din jur şi se leagă de oamenii mai puţin duşi la biserică. Mi s-a întâmplat la mai multe biserici să merg cu oameni care, din greşeală, au lovit pe cineva sau n-au făcut cruce când trebuia. Atunci, unii din aşa-zişii creştini au început să ţipe, să-i apostrofeze, să le facă foarte dur observaţie. Prin atitudinea lor, practic, i-au dat afară şi nu au mai călcat niciodată într-o biserică. Iar eu nu am mai putut să-i aduc înapoi. Părerea mea este că orice om care vine la biserică, indiferent cum o face, trebuie acceptat aşa cum este – pentru că este o minune să vezi că a intrat în biserică şi că vrea să stea, pentru că poate el după aia va veni să se spovedească, poate va avea un duhovnic, poate se va împărtăşi dacă va avea voie; are Domnul metodele Lui cu fiecare suflet în parte. Mă doare că foarte mulţi au fost goniţi de către alţi oameni şi eu degeaba le-am mai zis să vină la Biserică. Dacă vrem să atragem atenţia, să o facem printr-o formulă blândă, diplomată, cumpătată şi cu multă iubire – dacă faci totul cu iubire, intervine Dumnezeu după aceea.

– Dar ce apreciezi la cei ce merg la biserică?

– Îmi place că sunt foarte mulţi oameni tineri care vin cu întreaga familie, vin cu copiii, stau la Sfânta Liturghie, îi şi împărtăşesc des. Dumnezeu trebuie să fie în noi, pentru că noi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui. Trebuie să oferim iubire celor de lângă noi. Dar suntem răi, nu suntem atenţi la cei din jur şi lăsăm în noi să evolueze partea rea, nu partea bună. Dumnezeu a sădit în fiecare dintre noi ceva bun. Să lăsăm sămânţa dragostei să rodească în noi, să dăruim celor din jur iubirea noastră şi vom primi mult mai mult de la Domnul.

Şi, într-adevăr, Ada face precum gândeşte. Prin fundaţia „Sfântul Antim Ivireanul” pe care a înfiinţat-o în urmă cu câţiva ani, oferă din iubirea ei copiilor cu rezultate foarte bune la învăţătură, dar cu o situaţie materială precară. Despre programele şi proiectele fundaţiei am scris în numărul anterior al revistei noastre. Prin activităţile pe care le desfăşoară cu aceşti copii, Ada încearcă să-i facă să-L descopere pe Hristos în inimile lor. Fie ca la acest mare praznic Hristos să învie în sufletele fiecăruia dintre creştinii ce sunt mădulare ale Bisericii.

Raluca Tănăseanu

Sfinţii Montanus şi Maxima, 26 martieSfântul Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, au vieţuit în Singidunum (azi Belgrad – Serbia), în sec. III-IV, în timpul lui Diocleţian persecutorul. Atunci când Galeriu, ginerele lui Diocleţian, a obţinut aprobarea edictului al patrulea de persecuţie, care îi obliga pe toţi locuitorii imperiului să jertfească idolilor, pentru prima dată acest edict s-a aplicat în Singidunum.

Montanus şi Maxima au refuzat supunerea şi s-au refugiat în Sirmium (azi Mitroviţa – Serbia). Aceasta fiind însă reşedinţa lui Galeriu, în scurt timp s-a pus şi aici problema închinării la idoli şi a lepădării de Hristos. Ei au fost aduşi în faţa guvernatorului Probus, care le-a aplicat procedura obişnuită: cercetarea (mai întâi a preotului, soţia fiind considerată mai gingaşă), reafirmarea edictului, chemarea la supunere faţă de autorităţi, ameninţarea cu tortura şi cu moartea, încercarea de manipulare prin rude, promisiuni etc.Montanus a trecut cu bine toate încercările, mărturisind credinţa sa în mod ferm:

„Eu am primit învăţătura cum să îndur mai bine chinurile, decât cum sa ma lepăd de Dumnezeu, sau să aduc jertfă demonilor”. Jertfa pe care a voit să o aducă Mucenicul a fost ca pe sine însuşi să se ofere lui Hristos.

După tortură, guvernatorul a chemat-o pe soţie, ca ea să-l înduplece pe preot la închinarea „cuvenită”. Aceasta a declarat că îşi doreşte să fie părtaşă la patimile Mântuitorului, asemenea soţului ei.

Consternat, Probus a dat ordinul final, de ucidere a celor doi soţi, prin aruncarea în râul Sava, cu pietre legate de gât. Ei au mai avut timp de o ultimă rugăciune:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi, Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporeşte, Doamne, şi apără turma cea credincioasă a bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii minţii văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană.”, după cum aflăm de la pr. prof. Ioan I. Rămureanu („Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, 1987), care citează surse mai vechi, publicate în 1942 şi 1982.

Alte surse sustin insa că ei au fost mai întâi tăiaţi cu sabia şi apoi aruncaţi în râu, iar moaştele lor transportate la Roma şi ascunse în catacombele Sfintei Priscilla pentru aproximativ 1500 ani.

În 1804 câteva morminte din catacombele Sfintei Priscilla au fost deschise. Cu acea ocazie s-au descoperit mai multe sfinte moaşte, puse la închinare în biserici catolice şi chiar în locuinţe particulare, ale unor familii catolice de notabilităţi din Roma. Moaştele Sfintei Maxima s-au păstrat cel mai bine, fiind preluate de familia Sinibaldi, care le-a aşezat în altarul unei capele private din Roma.

Din 1927, moaştele Sfintei preotese au circulat la mai multe mânăstiri catolice (din Roma, Chicago, până în America de Sud). În prezent, moaştele Sfintei se află în North Royalton, Ohio, iar cinstirea ei s-a extins, datorită minunilor petrecute la raclă. Foarte mulţi credincioşi catolici îi venerează în mod special pe aceşti Sfinţi, nu numai pentru moaştele lor, ci şi pentru curajul dovedit. Sfânta Maxima e considerată o preoteasă model, care a îndrăznit să-L mărturisească pe Hristos într-o perioadă de confuzie şi întunecime in mintea multora.

Sfinţii Montanus şi Maxima au rămas ocrotitori ai vieţuitorilor de pe malurile Dunării, fiind serbaţi an de an la 26 martie, data trecerii lor la cele veşnice, în anul 304. Ei sunt foarte cinstiţi şi în Serbia, ca mijlocitori către Dumnezeu şi exemple de urmat, dar şi în România, ca sfinţi pătimitori pe pământ străromân.

Sfinţii Montanus şi Maxima, 26 martieSfântul Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, au vieţuit în Singidunum (azi Belgrad – Serbia), în sec. III-IV, în timpul lui Diocleţian persecutorul. Atunci când Galeriu, ginerele lui Diocleţian, a obţinut aprobarea edictului al patrulea de persecuţie, care îi obliga pe toţi locuitorii imperiului să jertfească idolilor, pentru prima dată acest edict s-a aplicat în Singidunum.


Montanus şi Maxima au refuzat supunerea şi s-au refugiat în Sirmium (azi Mitroviţa – Serbia). Aceasta fiind însă reşedinţa lui Galeriu, în scurt timp s-a pus şi aici problema închinării la idoli şi a lepădării de Hristos. Ei au fost aduşi în faţa guvernatorului Probus, care le-a aplicat procedura obişnuită: cercetarea (mai întâi a preotului, soţia fiind considerată mai gingaşă), reafirmarea edictului, chemarea la supunere faţă de autorităţi, ameninţarea cu tortura şi cu moartea, încercarea de manipulare prin rude, promisiuni etc.

Montanus a trecut cu bine toate încercările, mărturisind credinţa sa în mod ferm:

„Eu am primit învăţătura cum să îndur mai bine chinurile, decât cum sa ma lepăd de Dumnezeu, sau să aduc jertfă demonilor”. Jertfa pe care a voit să o aducă Mucenicul a fost ca pe sine însuşi să se ofere lui Hristos.

După tortură, guvernatorul a chemat-o pe soţie, ca ea să-l înduplece pe preot la închinarea „cuvenită”. Aceasta a declarat că îşi doreşte să fie părtaşă la patimile Mântuitorului, asemenea soţului ei.

Consternat, Probus a dat ordinul final, de ucidere a celor doi soţi, prin aruncarea în râul Sava, cu pietre legate de gât. Ei au mai avut timp de o ultimă rugăciune:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi, Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporeşte, Doamne, şi apără turma cea credincioasă a bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii minţii văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană.”, după cum aflăm de la pr. prof. Ioan I. Rămureanu („Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, 1987), care citează surse mai vechi, publicate în 1942 şi 1982.

Alte surse sustin insa că ei au fost mai întâi tăiaţi cu sabia şi apoi aruncaţi în râu, iar moaştele lor transportate la Roma şi ascunse în catacombele Sfintei Priscilla pentru aproximativ 1500 ani.

În 1804 câteva morminte din catacombele Sfintei Priscilla au fost deschise. Cu acea ocazie s-au descoperit mai multe sfinte moaşte, puse la închinare în biserici catolice şi chiar în locuinţe particulare, ale unor familii catolice de notabilităţi din Roma. Moaştele Sfintei Maxima s-au păstrat cel mai bine, fiind preluate de familia Sinibaldi, care le-a aşezat în altarul unei capele private din Roma.

Din 1927, moaştele Sfintei preotese au circulat la mai multe mânăstiri catolice (din Roma, Chicago, până în America de Sud). În prezent, moaştele Sfintei se află în North Royalton, Ohio, iar cinstirea ei s-a extins, datorită minunilor petrecute la raclă. Foarte mulţi credincioşi catolici îi venerează în mod special pe aceşti Sfinţi, nu numai pentru moaştele lor, ci şi pentru curajul dovedit. Sfânta Maxima e considerată o preoteasă model, care a îndrăznit să-L mărturisească pe Hristos într-o perioadă de confuzie şi întunecime in mintea multora.

Sfinţii Montanus şi Maxima au rămas ocrotitori ai vieţuitorilor de pe malurile Dunării, fiind serbaţi an de an la 26 martie, data trecerii lor la cele veşnice, în anul 304. Ei sunt foarte cinstiţi şi în Serbia, ca mijlocitori către Dumnezeu şi exemple de urmat, dar şi în România, ca sfinţi pătimitori pe pământ străromân.

De la o zi la alta, ortodoxia se „smereste” alarmant, convertindu-si generos rînduielile traditionale dupã duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretentii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane si dufuzoare plasate printre sfinti cu proportii de bucãtari – pînã la corala rece-academicã combinatã cu „contana” ori tînguirile romantic-lacrimogene ale „Oastei Domnului”. Semne ale prioritãtii omenescului în luptã cu rînduielile Duhului aflãm si în predicile moi si pufoase ale amvonului, cît si în paginile unor publicatii „ortodoxe”.

Astfel, revista Lacrimi, editatã de Mãnãstirea Robaia – Arges, invitã cititorul la un adevãrat maraton umanist printre articole pãrut ortodoxe. În cuvîntul introductiv, semnat de un cunoscut vlãdicã, romanii pravoslavnici sînt ispititi sã-si revizuiascã ortodoxia „mucegãitã”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, praspãt si spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonantã „noduroasã”. Termeni precum „armonia din Univers”, „fiinta noastrã”, „superficialitate”, „delicatete sufleteascã pentru cele sfinte”, „înaintarea celor spirituale” etc. împãneazã respectivul articol, cumpãnindu-l parcã între un nobil discurs catolico-protestant si orientala moralã pacifist-unicersalistã a „integrãrii în absolut”. Ce sã întelegem din aceastã paradã de sofisme duhovnicesti? Cã ortodoxia contemporanã si-a pirdut pînã într-atît vlaga, încît nici „grai” nu mai are? Cã pentru a fi citit si admirat, limbajul trebuie sã-ti fie neapãrat „cult” si „elegant”? Cã smerenia trebuie sã-ti fie „gratioasã”, iar cãinta „politicoasã”?

Pentru a ne edifica deplin asupra incursiunilor umnaiste pe tãrîmurile ortodoxiei, sã purcedem spre identificarea de noi sensibilitãti „ortodoxe”, zãbovind asupra istoricului Mãnãstirii Robaia, unde ni se spune cã lãcasul „se înscrie planimetric (!) în categoria constructiilor ecleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentînd un usor decros (!).”

Ce sã însemne aceste rînduri pentru gospodina din piatã cu bãrbat strungar? Cã doar si ea e ortodoxã si merge la bisericã? Asa se întreabã sãraca „fiintã”, si multi altii, si noi odatã cu ei: oare sã fie ortodoxia un bun al celor destepti, rezervatã elitelor? Sã fie mai multe „ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, si alta a nevoiasilor si prostimii neînvãtate?
În continuare, ni se vorbeste în acelasi limbaj dulceag, pretentios, „important”, despre „membrele comunitãtii monahale”, „piosi donatori”, „altare de credintã”, „har artistic”, „orizont de viatã” etc.

În graiul Sfintilor Pãrinti, toti cei botezati în Hristos sînt numiti crestini, bine-credinciosi, nevoitori, drept-credinciosi, de Hristos iubitori etc., iar în rînduiala Botezului, cel chemat sã devinã ortodox este „robul lui Dumnezeu”, în nici un caz „membru”, „cetãtean”, „domn”, „tovarãs”… în Hristos, ori „avã civic” al vreunui „Pateric umanist”.

Cît despre „piosii donatori” ai „altarelor de credintã”, ce putem spune? Le urãm sã devinã „ctitori evlaviosi” ai „duhovnicestilor sihãstrii” – vetre de pocãintã întru smeritã vietuire cãlugãreascã – iar nu iar nu „sponsori” ai „centrelor de iradiere culturalã”, dupã cum se revendicã orgolios unele mãnãstiri.

Iatã cum, înselati de mirajul „harului artistic”, cãrturarii monahi „împãtimiti de frumos”, prind a se prosterna „suav” si „divin” noului „orizont de viatã”: monahismul umanist; cãruia, dîndu-i „viatã din viata lor” (dupã cum spune însusi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucã apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viata Sfintitilor Mucenici si a cuviosilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat cã rostul mãnãstirii  – asezatã în „locuri mirifice” – e altul decît îsi poate închipui si diferit de ceea ce Biserica, prin Sfintii de Dumnezeu purtãtori, a hotãrît, anume – zice revista –  „altar al încrederii în vesnicia neamului”, adicã loc de umanistã închinare la neam si la „sfînta încredere”. Pasoptism religios, în care neamul-idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umanistii nationalisti si de patriotii nihilisti.

Mai mult decît atît nici marele apostat reformator Cuza Vodã nu si-ar fi dorit: o Bisericã în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el si romanesc: e tot urmas al lui Adam cel înselat de diavol, adicã „integrat” mortii, dupã cum zilnic observãm), care neam – iatã – a devenit dogmã, canon, altar cãruia pînã si vesnicia i se supune cu „încredere”.

Poate unii cititori mai „nationalisti” vor striga patriotic, cu umanistã indignare: „De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei tãrisoare?” Acestora le rãspundem cu crestineascã întelepciune: Oricît de „drept” si „sfînt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputintã), nu poate fi mai presus de Hristos si de Bisericã, si nici mãcar egal. Nu neamul (care într-adevãr e „trunchiul mlãditei”), ci Hristos, Mîntuitorul tuturor.

Dar, pentru cã obiectul discutiei noastre nu e neamul (cãruia îi vom rîndui un articol aparte cîndva), ci prezenta umanismului prozelitist în lumea ortodoxã, camuflat în fel si chip, continuãm citirea revistei noastre. Si ce mai aflãm? „Cuvîntul de folos” din articolul „pedagogia crestinã aplicatã la Mãnãstirea Robaia” (semnat de stareta Petronela Dobrescu). Aici, cititorul este vãtãmat fãrã rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasã nãuc de atîta „culturã ortodoxã”: se vorbeste de izbãvirea pãcatelor printr-o „pedagogie crestinã”, ce „are ca ideal punerea în acord a vietii umane cu vointa lui Dumnezeu”, temã protestantã ce vizeazã crearea unei paritãti egalitariste între om si Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist-pietiste.

Pentru a risipi orice bãnuialã fatã de bunele-i intentii, maica autoare ne avertizeazã cã încrederea în „sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o „educatie religioasã adecvatã”, este argumentatã de însusi Pestalozzi, „marele pedagog si gînditor umanist”. Despre liberalismul ateu propovãduit în învãtãmîntului elvetian si european îndeobste  de rationalistul Pestalozzi, dimpreunã cu alti „iluminati” (de focul iadului), s-ar fi cuvenit sã stim nu numai noi, ci si maica iubitoare si ostenitoare întru umanistã rucodelie.

Apoi, articolul purtãtor „de mare fortã evocatoare” ne poartã pasii tandru si ocrotitor cãtre „puritatea copilãriei cîstigatã prin taina sfîntuui Botez”. Iatã-ne asadar pricopsiti vrînd-nevrînd cu o nouã dogmã: dogma sfintei copilãrii, prin care mica obrãznicãturã e slobozitã de pãcat si pusã în rîndul sfintilor. Curatã infailibilitate umanistã. Responsabil de aceastã teologumenã: Sfîntul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne mirã aceastã supra-venerare a „puritãtii”, adevãratã blasfemie asupra sfinteniei si a dogmelor ortodoxe, cînd stim bine cã Biserica, devenitã institutie umanitarã, se dedicã împlinirilor pãmîntesti – „pãcii lumii”, „egalitãtii sexelor”, „drepturilor omului”, „eradicãrii somajului”, „promovãrii valorilor culturale” si asa mai departe – „idealuri” pe care nu Hristos i le-a hãrãzit, ci singurã si le-a luat, din încredintarea „Pedagogului suprem” – un fel de „Spirit universal” stãpîn peste lojele initiatilor – confundat în articol cu Mîntuitorul.

Mai departe, apologia „bunãtãtii” si înãscutei cumintenii, ce are „rãdãcini adînc împlîntate în interiorul sufletului”, prin mijlocirea perfectionistei „evolutii spirituale” ajutatã de o „educatie bunã”, ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanicã în „realitatea supremã, atotputernicã, dumnezeu” (nu ni se spune care).

Taoisti si confucianisti, sintoisti si budisti, brahmani, samani, ocultisti, umanisti, nihilisti, anarhisti si alti antihristi ai tuturor „cultelor”, cu dogmele si filosofiile lor, se regãsesc în aceste „reflexe ale principiului divin”. Gãzduiti inconstient (sau poate nu) în paginile aceste reviste (în care Hristos e „Marele Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovãduiesc „noi sfere de viatã”, o nouã ortodoxie: ortodoxia fãrã Hristos, în care adevãratul stãpîn va fi OMUL apostat, eretic, omul umanist-ecumenist al viitorului-prezent.

Ieromonah Agapit Chiliotul,

http://www.sihastru.net/mirem

Triodul – Cartea nestiuta si uitata

Posted: februarie 26, 2010 in Carti, Lumea Ortodoxiei
Etichete:

Triodul este cunoscut atat ca o carte de cult, cat si ca o perioada liturgica a anului bisericesc. Triodul ca si cartea de cult, cuprinde cantarile, citirile si regulile tipiconale din perioada liturgica a Triodului. Denumirea cartii provine de la numarul odelor (cantarilor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse in Octoih si Minei, formate din opt (noua) ode, in Triod sunt numai trei.

Perioada Triodului este structurata in 3 saptamani/ 4 duminici de pregatire pentru Postului Sfintelor Pasti (Duminica Vamesului si a Fariseului; Duminica Fiului Risipitor; Duminica Infricosatei Judecati – numita si Duminica lasatului sec de carne; Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numita si Duminica iertarii sau Duminica lasatului sec de branza) si 7 saptamani/ 6 duminici ale Postului Mare (Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfantului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfantului Ioan Scararul, Duminica Sfintei Maria Egipteanca si Duminica Floriilor).

Cantarile Triodului au fost compuse, in cea mai mare parte, dupa disparitia catehumenatului. Accentul cantarilor se concentreaza deci nu asupra Botezului ci asupra Pocaintei. Necunoasterea Triodului ne lipseste de o adevarata intelegere a Postului. Pentru Parinti, ca si pentru autorii Triodului, consecinta esentiala a caderii lui Adam si a izgonirii sale din rai este moartea: stricaciunea si caracterul patimas legate de acum de natura umana. Frunzele de smochin cu care Adam incerca sa-si ascunda rusinea si „hainele de piele”, pe care Dumnezeu i le-a dat prin milostivirea Sa, desemneaza grosimea trupului menit acum mortii:

„De vesmantul cel de Dumnezeu tesut m-am dezbracat eu, ticalosul, prin sfatul vrajmasului, neascultand porunca Ta cea dumnezeiasca, Doamne; si acum m-am imbracat cu frunze de smochin si cu haine de piele”.

Postul Mare se deschide in Duminica Lasatului de branza cu imaginea lui Adam sezand in lacrimi in fata portilor raiului:

„Sezut-a odinioara Adam in preajma desfatarii si a plans, iar cu mainile batandu-si fata zicea: „Indurate miluieste-ma pe mine, cel cazut!”. Imitandu-si protoparintele in strapungere si lacrimi inca de la inceputul Postului Mare, crestinul e chemat sa cunoasca intinarea pe care a adus-o chipul lui Dumnezeu asezat in el, prin noi calcari ale poruncilor.

Daca in trecut portile raiului au fost inchise din cauza neinfranarii, dar deschise prin Cruce si Inviere, ele se deschid pentru fiecare din cei ce intra pe calea caintei si a intoarcerii in rai cantand in toate duminicile Triodului:

„Usile pocaintei deschide-mi-le mie, Datatorule de viata, ca zoreste duhul meu la templul Tau cel sfant, purtand un templu al trupului cu totul spurcat, ci ca un Indurat curateste-1 cu mila milostivirii Tale!

De-a lungul intregului Post, opozitia smereniei vamesului cu mandria si lauda de sine a fariseului este accentuata in cantari, pe cand fatarnicia este denuntata. Dar atunci care este adevaratul Post ? Triodul raspunde: este, intai de toate, o curatie interioara:

„… Pentru aceasta sa postim, credinciosilor, de mancarurile cele ce strica si de patimile cele pierzatoare, ca sa culegem viata din dumnezeiasca cruce. Si impreuna cu talharul cel cu minte sa ne intoarcem la patria cea dintai…”

Este, de asemenea, o intoarcere la iubire, o lupta impotriva „vietii distruse”, impotriva urii, nedreptatii, invidiei:

„Postindu-ne, fratilor, trupeste, sa ne postim si duhovniceste. Sa dezlegam toata legatura nedreptatii. Sa rupem incurcaturile tocmelilor celor silnice. Tot inscrisul nedrept sa-l spargem. Sa dam flamanzilor paine si pe saracii cei fara case sa-i aducem in casele noastre; ca sa luam de la Hristos Dumnezeu mare mila, veniti credinciosilor sa lucram la lumina lucrurile lui Dumnezeu; sa umblam cu chip smerit ca ziua. Toata scrisoarea nedreapta a celui de aproape sa o lepadam de la noi, nepunandu-i impiedicare spre sminteala. Sa lasam desfatarea trupeasca, sa crestem darurile sufletului, si sa dam celor lipsiti paine, si sa ne apropiem catre Hristos cu pocainta strigand: Dumnezeul nostru miluieste-ne pe noi”.

Centrat pe cainta si pe efortul intoarcerii, Triodul insista indeosebi asupra descrierilor iadului si a suferintelor celor osanditi, pentru a indemna pe credincios la strapungerea inimii: „Plang si ma tanguiesc, cand imi vine in simtire focul cel vesnic, intunericul cel mai din afara si tartarul, viermele cel cumplit si scrasnirea dintilor cea neincetata si durerea ce va sa fie celor ce au gresit peste masura”.

Amintirea pacatelor si frica la gandul Judecatii il fac de altfel sa implore cu atat mai fierbinte pe Hristos sa-l crute si sa-i dea harul caintei inainte de a fi prea tarziu: „Drepte Judecatorule, Mantuitorule, miluieste-ma si ma izbaveste de foc si de groaza ce am a petrece la judecata dupa dreptate; iarta-ma mai inainte de sfarsit prin virtuti si pocainta!”.

Inainte ca „sarbatoarea vietii” sa se sfarseasca si usile camarii de nunta sa se inchida, crestinul trebuie sa se grabeasca pe singura cale cu putinta pentru intoarcerea in rai: asceza, insotita de cainta, de lacrimi si de faptele milosteniei.

Triodul – Cartea nestiuta si uitata! Daca stim ca exista, putem regasi prin el nu numai duhul Postului, ci si duhul Ortodoxiei insasi, duhul viziunii sale pascale asupra vietii, mortii si vesniciei.

Sursa: CrestinOrtodox.ro


Descarcati TRIODUL in format PDF, editia 1986.

RÂNDUIALA SLUJBEI DIN DUMINICA ORTODOXIEI

Sinodul local din Constantinopol care a avut loc în anul 842, întărind
hotărârile dogmatice ale Sinodului al VII-lea A-toată-lumea, a înfiinţat
sărbătorirea anuală a biruinţei Ortodoxiei asupra eresurilor. Sfântul Metodie,
Patriarhul Constantinopolului, care se afla în fruntea Soborului, a alcătuit în
acest scop o rânduială deosebită a Dreptei Credinţe. Odată cu răspândirea
credinţei celei curate a ortodoxiei, această rânduială s-a înrădăcinat în întreaga
Împărăţie a Răsăritului Creştinesc, iar această pravilă începu să se săvârşească
pretutindeni în întâia duminică a Postului Mare sub numele de slujba „Rânduielii
Duminicii Ortodoxiei” mai întâi de către arhiereii eparhiilor în catedrale, ca apoi,
câştigând norodul spre buna învăţătură şi înţelepţire, a ajuns a fi săvârşită şi de
parohiile bisericilor şi de stareţii mănăstirilor.
După isprăvirea citirii ceasurilor, spre locul obişnuit unde se află arhiereul
în veşminte (sau stareţul de se face slujba la mănăstire), vin din altar
arhimandriţii, egumenii, preoţii, diaconii; preoţii scot icoana Mântuitorului şi a
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi le pun pe analogul din mijlocul bisericii.
Începe diaconul: Binecuvântează, Stăpâne.
Arhiereul (sau stareţul): Binecuvântat este Dumnezeul nostru…
Strana: Amin. Împărate ceresc… Sfinte Dumnezeule… (rugăciunile
începătoare). Doamne miluieşte (12 ori).

___________________________________________

Download de aici:

RÂNDUIALA SLUJBEI DIN DUMINICA ORTODOXIEI

___________________________________________

(mai mult…)


Pr. Gh. Calciu: „Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”

Pentru trairea sa mistica intre zidurile inchisorilor comuniste, bunatatea si dragostea nemarginita pentru semeni a fost supranumit „Sfantul inchisorilor”. Viata lui Valeriu Gafencu a inspirat si continua sa inspire mii de tineri.

Ca in fiecare an, la Targu Ocna, locul mortii sale, a avut loc o comemorare prilej sa aflam mai multe despre Valeriu Gafencu chiar de la surorile sale Valentina si Nora.

Rep: Cum era copilul Valeriu Gafencu? Care era atmosfera in familie si cum s-a produs urcusul duhovnicesc al lui Valeriu?

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.

Valentina Gafencu: Valeriu nu ca era foarte deosebit, ci era foarte apropiat de lumea din sat, era iubit de toti prin felul lui de a fi, de a se comporta. Nu-mi amintesc ca macar o data sa ne fi certat Valeriu, nici pe mine si nici pe surorile mai mici. Avea grupul lui de prieteni, se purta cumsecade cu toata lumea. Era din cale-afara de cinstit si de corect! A fost crestin de mic iar cresterea lui duhovniceasca a fost permanenta. Educatia din familie oferita in special de tata, apoi cea din scoala si cea din Fratiile de cruce. Adevarul e ca a fost cu toata inima, cu tot sufletul pentru Hristos, pierzandu-si speranta in oameni. Zarca l-a facut sa fie foarte, foarte credincios. Lucrarea aceasta a continuat in lagarul de la Galda unde se ruga mult intr-o bisericuta veche.

Nora Gafencu: Venea dintr-o familie in care ne iubeam si ne intelegeam asa de bine, in care parintii aveau o dragoste nemarginita. Cantam impreuna cu ei iar tata ne dirija, asa armonie era. Rusii ne-au despartit insa.

Pe Valeriu tata l-a dus pana la granita, de unde s-a intors singur. Casa ne-a fost luata, iar noua ne-au lasat o camera si bucataria. In scurt timp l-au deportat pe tata, ridicandu-l intr-o noapte. Impreuna cu Tuchi, sora mai mica, am plans si ne-am ascuns in pivnita. Asa a fost despartirea noastra si nu l-am mai vazut niciodata. Tata avea sa moara in Siberia.


“Daca tara asta ar fi avut cativa ca Valeriu, n-ar fi ajuns in halul in care a ajuns”.

Rep: Cum a primit familia arestarea lui Valeriu? cat stiati din ceea ce se intampla in inchisorile politice?

V.G.: Stiam destule ca sa ne ingrijoram foarte tare. Evident insa ca multe lucruri si grozavii nu au fost cunoscute decat peste foarte multi ani. Noi aflam mai multe de la fostii lui camarazi cu care a stat in inchisoare, de la Nicolae Trifoiu, cu care Valeriu a stat 6 ani. Este meritul Norei si al sotului ei care au pastrat scrisorile trimise de Valeriu. Eu am pierdut ladita in care pastram toate actele de acasa si poze de-ale lui Valeriu…

Rep: cand ati reusit sa-l vedeti prima data dupa arestare?

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: „Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

V.G.: Mergand la Aiud nu mi s-a dat voie sa-l vizitez. Am aflat de la cineva care era directorul si l-am oprit pe strada: “Nu ma lasa sa-mi vad fratele!” “Dar cine sunteti?” “Sunt sora lui Valeriu Gafencu”. El atat a spus ( a avut curaj, ca nu ne auzea nimeni): “Daca tara asta ar fi avut cativa ca Valeriu, n-ar fi ajuns in halul in care a ajuns”. Am stat mult de vorba cu Valeriu: era in credinta, slabut, trecut prin chinuri, dar reusea sa-si mascheze bolile. Mi-a spus exact ce ne scria si in scisorile pe care ni le trimitea: sa fim cuminti, serioase, gospodine, credincioase.

Pr. Gh. Calciu: „Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”
IPS Bartolomeu Anania: „Stalp al rezistentei spirituale romanesti”
Intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU.

Valeriu ne-a spus ca daca iese din inchisoare se face calugar.

N.G.: Am  luat legatura cu Valeriu cand erau dusi la Galda, unde puteam sa-l vedem. Valeriu era mai singuratic, maturizat; arata bine, desi trecuse prin izolare. M-a trimis la Iasi, la Seta (Elisabeta Ionescu) o prietena pe care el o iubea in ascuns. Cand am ajuns la ea cobora scarile cu sotul ei. Ne-am imbratisat, i-am transmis mesajul, am plans si asa am incheiat vizita. Seta ne-a spus mai tarziu ca nu indraznea macar sa creada ca Valeriu o iubeste fiindca l-ar fi asteptat toata viata daca el i-ar fi marturist dragostea mai devreme.

Rep: Cum a primit vestea Valeriu?
V.G.: Afland ca Seta se casatorise, Valeriu ne-a spus ca daca iese din inchisoare se face calugar.

Cand ma incurc in ceva, mai tare, zic “Hai, mai Valeriu, ajuta-ma!” si el parca ma lumineaza

Sf. Mucenic Valeriu
Sf. Mucenic Valeriu

Rep: Cand ati aflat de moartea sa?

V.G.: Eram la ora, predam la Dobrotesti. Intra primarul si-mi aduce o veste: “A murit sotul dvs, Valeriu”. “Nu-i sotul, e fratele meu”. Venise chiar in ziua aceea, de 18 februarie. Pana in ultima clipa Valeriu a continuat sa le dea sfaturi tuturor. Pentru fiecare avea o vorba buna si frumoasa, un sfat legat de talentul fiecaruia.

Rep: Ce parere aveti de faptul ca tot mai multi romani il considera pe Valeriu Gafencu ca fiind sfant si s-a cerut in mai multe randuri patriarhiei ca sa demareze procedurile pentru canonizarea sa?
N.G.: Am mai spus – nu sub forma de propaganda: il simt pe Valeriu tot timpul! Toate evenimentele noastre de bucurie, nunti, botezuri, erau cu lacrimi pentru ca ne gandeam ca lipseau ei: Tata, care era deosebit, un om cum rar intalnesti , si Valeriu, un frate deosebit. Am mers inainte cu viata, dar cu lacrimi. N–am rupt legatura deloc cu Valeriu, a fost mereu Prezent!

V.G.: Valeriu ne-a ajutat intotdeauna. Ma rog, si ajutorul lui il simt tot timpul. Cand ma incurc in ceva, mai tare, zic “Hai, mai Valeriu, ajuta-ma!” si el parca ma lumineaza, ma indreapta, ma duce si ma incurajeaza. Asta-i viata. Asta-i un frate care-i fericit.

Si-a cunoscut ziua mortii

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat apropiatii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.

A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: „Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

Sursa: hotnews.ro

Asociatia PREZENT, cu sprijinul familiei lui Valeriu Gafencu si Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti, a organizat pe 13 februarie 2010 un parastas de pomenire pentru martirii temnitelor comuniste si pentru Sfantul Inchisorilor, Valeriu Gafencu, cetatean de onoare post-mortem al orasului Targu Ocna. Dupa oficierea parastasului, s-a vizitat inchisoarea-sanatoriu de la Tg. Ocna, unde a murit Valeriu Gafencu alaturi de alti martiri.

Dumnezeu sa-i odihneasca!

De cativa ani incoace, Asociatia PREZENT! va cheama la comemorarea lui Valeriu Gafencu – cetatean de onoare post-mortem al orasului Targu Ocna – si a celorlalti martiri din timpul prigoanei comuniste, morti in Penitenciarul-Sanatoriu de la Targu Ocna.

Sambata, 13 februarie 2010, va fi urmatorul program:
ora 10,30: Parastas in (Biserica din) Cimitirul unde odihnesc trupurile fostilor detinuti politici si impartirea prinoaselor
ora 11,30: Vizitarea Penitenciarului Targu Ocna (pt inscrierea pe lista de acces in Penitenciar avem nevoie de urmatoarele date de identitate: nume, prenume, serie si numar BI/CI)

Manifestarea este sprijinita de familia lui Valeriu Gafencu si de Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti, iar la actiune vor participa si fosti detinuti politici.

Din Bucuresti organizam transport contra cost cu microbuz sau autobuz (cei ce doresc trebuie sa se inscrie cat mai curand); plecarea: sambata, 13 februarie, ora 6am. Pentru deplasari din alte localitati, consultati mersul trenurilor (www.infofer.ro) si al autobuzelor (www.autogari.ro).

Pentru deplasari cu mijloace personale – legaturi auto:
Suceava – Targu Ocna 208 km (prin Bacau)
Brasov – Targu Ocna 138 km (prin Pasul Oituz-Onesti)
Mierucrea Ciuc – Targu Ocna 96 km (prin Comanesti)
Constanta – Targu Ocna 391 km (prin Slobozia-Buzau-Adjud)
Iasi – Targu Ocna 184 km (prin Roman-Bacau)
Bucuresti – Targu Ocna 285 km (prin Adjud)

Posibilitati cazare:
Manastirea Magura Ocnei (tel: 0234/344325)

In cazul unor schimbari in program, le vom comunica tot pe aceasta cale.

Asociatia PREZENT!
Costel Condurache
0726 314475

http://valeriugafencu.wordpress.com/

Tusea
500 g de miere se pun împreună cu 100 ml suc de frunze proaspete de pătlagină, 50 ml suc de cetină de brad sau molid şi câte 25 ml suc de iarbă mare şi rostopască. Se omogenizează preparatul care se păstrează apoi la frigider, în vase astupate. Se ia câte 1 lingură înainte de masă, în afecţiunile aparatului respirator.

Prevenirea îmbolnăvirii căilor respiratorii
Faceţi o cură constând în consumarea de lămâi proaspete timp de 19 zile (se începe cu 1 fruct şi se creşte progresiv până la 10 zilnic, apoi se reduce doza până se ajunge din nou la unul). După o pauză de o săptămână, se poate relua; la cel mai mic semn de intoleranţă, încetiniţi ritmul pentru a lăsa organismul să se obişnuiască. Această cură impune un regim alimentar fără niciun exces.

Desfundarea nasului în caz de răceală
Trageţi pe nări din podul palmei câteva picături de zeamă de lămâie. Efectul decongestiv durează câteva ore bune. Iarba mare – se foloseşte rădăcina, ce se culege toamna. Din ea se prepară un ceai (50 g la 1 l apă). Dacă se ţin timp de 8 zile, 80 g iarbă mare într-un litru de vin, se obţine o băutură întăritoare.

Răcelile
Cu măghiran, evitaţi răcelile – se opăreşte o linguriţă de plantă cu o cană de apă clocotită. Se acoperă vasul 15 minute, apoi se strecoară şi se consumă cât mai cald. Se aplică acest tratament maxim 3 zile.
(mai mult…)

“Vă mulţumesc, dragii mei, pentru sprijin şi rugăciuni. Nu-mi pot exprima durerea în cuvinte. E ca durerea de a sta lângă Crucea Mântuitorului. Dar este şi o bucurie pe care n-o poţi pune în cuvinte…e bucuria de a veni la mormântul gol. « Unde este, moarte, biruinţa ta ? » Părintele Daniil şi-a întrevăzut plecarea cu mulţi ani înainte de asasinarea sa.

Mereu a vrut să fie aflat vrednic de martiriu şi Domnul i-a oferit această cunună. Cel care l-a împuşcat a vrut să scuipe în faţă Biserica, aşa cum odinioară au scuipat în faţă pe Hristos, dar n-au obţinut ce-au vrut, fiindcă au dat greş în întinarea Bisericii. Părintele Daniil a urcat pe Golgota lui chiar în biserica pe care o construise şi în care îşi pusese toată energia şi puterea. L-au ucis ca pe unul din vechii profeţi, între altar şi locul de sacrificiu, şi pe drept şi-a câştigat titlul de martir. El a murit pentru Hristos pe Care L-a sjujit cu toată inima.
De multe ori mi-a spus că se teme că nu va face faţă ; credea că nu e destul de bun. Ca om, avea excesele şi slăbiciunile lui, cădea şi făcea greşeli, dar nu a greşit în ceea ce era mai important, viaţa lui a fost cu totul închinată lui Hristos.
Nu înţelegeam de ce se grăbea. În ultimii trei ani, muncea susţinut, fără oprire în vacanţe sau la sfârşit de săptămână. Cârteam, aş fi vrut ca măcar uneori să am fericirea simplă de a-l avea pe soţul şi tatăl copiilor mei alături de mine şi de ei. Dar el era chemat pe alt drum.
A spus că va fi ucis. L-am întrebat cui ne lasă, pe cei trei copii ai lui şi pe mine. Mi-a răspuns că ne lasă în mâini bune. « Vă las cu Maica Domnului. Ea va avea grijă de voi”.

În timp, am uitat aceste cuvinte. El mi-a vorbit anume despre hainele cu care să fie înmormântat. Pe atunci, am glumit, că nu ar trebui să vorbim despre asta, pentru că nu ştim care va pleca primul. A spus că eu îl voi îngropa pe el. Odată vorbeam despre înmormântări şi i-am zis că niciodată n-am fost la o înmormântare de preot. Răspunsul lui a fost : « Nu-ţi face griji, poţi să vii la a mea ».
Îmi amintesc atâtea vorbe ale noastre şi-mi dau seama de înţelesul lor adevărat abia acum. Acum îndoielile mele s-au risipit.
Nu ne-am spus la revedere în această viaţă, nu ne-am cerut iertare unul altuia, nu ne-am îmbrăţişat. A fost o zi obişnuită…el a plecat să săvârşească sfânta Liturghie şi atunci l-am văzut pentru ultima oară viu.
De ce nu m-am dus în ziua aceea să-l întâlnesc la biserică ? Într-adevăr, am vrut să merg, dar am hotărât să pregătesc masa şi să culc copiii…trebuia să am grijă de copiii lui…ca şi cum o mână mă trăgea înpoi. Deseori înainte mergeam să-l întâlnesc la biserică. Simţeam că norii se îngrămădeau peste noi. În ultimele zile am încercat să fiu cu el cât de des posibil. »

În ultima săptămână m-am gândit numai la moarte şi la viaţa de dincolo de mormânt. N-am putut să mă concentrez la nimic altceva. În ziua aceea, gândurile treceau prin mintea mea : « moartea loveşte în cap ». Ultima săptămână a fost foarte dificilă pentru mine, ca şi cum o tonă de cărămizi ar fi căzut peste mine.
Nu m-am prăbuşit. Mă sprijină el; îl simt că este lângă mine. Cu atât de multe vorbe frumoase, de tandreţe spuse unul altuia, mai multe decât ne-am spus întreaga viaţă trăită împreună. Abia acum mi-am dat seama cât de mult ne iubeam unul pe altul.
Cea de-a 40-a zi a Părintelui Daniil va fi chiar în ajunul zilei sale onomastice, în ziua hramului viitoarei biserici, 29-30 decembrie, la prăznuirea Sfântului Profet Daniel. Cum a prezis o bătrână, biserica se va construi, dar Părintele Daniil nu va mai fi acolo să slujească. Cea de-a doua parte a prezicerii s-a împlinit acum.»

23 noiembrie 2009
Matuşca Iulia Sisoeva



Istoria asasinatului preotului ortodox rus Daniil Sisoev

Preotul ortodox Daniil Sisoev a fost asasinat la Moscova în seara de 19 noiembrie. Crima a fost comisă foarte probabil din motive religioase. Preotul se pare că a căzut victimă islamicilor radicali sau sectari, declară investigatorii cazului.
Asasinul neidentificat purta o mască de doctor când l-a atacat pe preot, relatează Interfax. Criminalul a intrat în biserica « Sf. Ap. Toma » din sudul Moscovei pe la 22:40. Era un bărbat înalt şi solid, spun martorii oculari. Ei precizează că era de origine caucaziană, deşi nu e clar cum au ajuns la această concluzie.
Omul s-a năpustit în biserică şi a strigat : « Care este Sisoev ? » Preotul de 35 de ani a ieşit în faţă, atacatorul a scos o armă silenţioasă şi l-a împuşcat în gât şi în cap. Atacatorul a părăsit locul crimei mergând – nu a luat-o la fugă.
Părintele Daniil a murit la spital o oră mai târziu. Preotul avea soţie şi trei copii. Daniil Sisoev s-a născut la 12 ianuarie 1974 în Moscova. A absolvit Academia Teologică din Moscova. Se ocupa mai ales cu activităţi misionare. A înfiinţat o şcoală de predicatori pe stradă în Moscova.
Sisoev era un oponent activ al Islamului. De exemplu, a condus două dezbateri publice cu fostul preot ortodox Veaceslav Polosin, care s-a convertit la islamism. Sisoev a publicat o carte, « Căsătorie cu un musulman », în care a scris că Dumnezeu şi Biserica nu admit căsătoriile între creştini şi necreştini.
Grupuri religioase radicale au început să-l ameninţe pe Părintele Daniil Sisoev cu patru ani în urmă. Ii trimiteau email-uri ameninţându-l să-i « taie capul şi să-i scoată maţele ». S-a anunţat de asemenea că grupuri islamice îl condamnaseră pe Părintele Daniil la moarte. Anul trecut, un musulman a sunat la biserica unde slujea părintele şi a spus că preotul va fi ucis dacă va continua să-şi manifeste public atitudinea negativă faţă de Islam. Sisoev a fost silit să apeleze la Biroul Federal al Securităţii Rusiei de două ori, cerând ajutor.

Pe deasupra, Daniil Sisoev lupta şi împotriva sectanţilor. Comunica mult cu cei ce fuseseră afectaţi de secte. Preotul era un membru activ al centrului pentru reabilitarea victimelor sectelor totalitare şi ale mişcărilor pseudo-religioase.

Unul dintre cele mai controversate asasinate în rândul clerului a fost comis pe 9 septembrie 1990, când a fost ucis Alexander Men. Părintele Alexander a scris zeci de cărţi (incluzând opera sa cea mai valoroasă, Fiul Omului, care a servit drept introducere în creştinism pentru mii de cetăţeni ai fostei Uniuni Sovietice) ; a botezat sute, dacă nu mii de oameni ; a înfiinţat o Universitate Ortodoxă deschisă ; a deschis una dintre primele şcoli de duminică în Rusia şi un grup de caritate în spitalele ruseşti pentru copii. Influenţa lui este încă larg simţită şi moştenirea sa continuă să se extindă atât în Rusia, cât şi dincolo de graniţele ei. A fost ucis într-o duminică dimineaţă de către un agresor înarmat cu un topor, chiar în faţa casei sale din Semkhoz, Russia.

/iuliana-koinonia.blogspot.com/

Eveniment la Radio Romania Actualităţi – 2 spectacole-document:

Luni 30 noiembrie: Părintele Arsenie Boca – Liturghia Cerească de la Sambăta

Marti 1 decembrie: Părintele Arsenie Boca – Botezul lacrimilor


Scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Nicolae  Mărgineanu. Cu participarea preotului Nicolae Streza. În distribuţie: Mihai Bica, Dorina Lazăr, Dan Săndulescu, Alexandru Suciu, Alexandru Nedelcu, Alin Panc. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: inginer Luiza Mateescu. Producător: Magda Duţu.

Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Ţara Haţegului, se perindă zilnic sute de pelerini. Anual, pe 28 noiembrie, peste 10.000 de oameni sunt prezenţi la slujba de pomenire a celui care, chiar fără a-l fi cunoscut direct, le-a schimbat viaţa.

S-a născut la 29 septembrie 1910, în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului şi a fost botezat cu numele Zian Vălean.

A studiat la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1933. În Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paştile anului 1940, a fost tuns în călugărie la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, primind numele Arsenie. Ca preot, duhovnic şi stareţ, va începe cu putere şi duh apostolesc şi chiar prorocesc, mişcarea unică de la Sâmbăta, de redeşteptarea religioasă şi morală a credincioşilor.

Scenariul radiofonic după care a fost construit spectacolul porneşte de la mărturia preotului Nicolae Streza, ucenic al Părintelui Arsenie din 1942. Este de fapt povestea a doi tineri, Nicolae Streza la vârsta de 16 ani şi prietenul său Ioan Bica, aşadar doi adolescenţi, care în 1942 descoperă o personalitate uriaşă,  Părintele Arsenie Boca, care le-a schimbat decisiv viaţa. La Mănăstirea Lupşa din judeţul Alba au fost înregistrate cântările Utreniei şi Liturghiei, în varianta care se cânta în Transilvania în prima parte a secolului XX, muzica bisericească sistematizată de Dimitrie Cunţan, profesor la Academia Teologică „Andrei Şaguna” din Sibiu, un material sonor consistent şi rar, folosit pentru a reconstitui atmosfera slujbelor de la Mănăstirea Brâncoveanu.

Sfantul Antonie a trait in timpul domniei voievodului Matei Basarab si a domnitorului Constantin Brancoveanu. S-a spus despre el ca ar fi un aroman, originar din orasul Ianina, din Grecia. Din cercetarile facute, putem sustine ca venea dintr-o familie de crestini din satele Olteniei.

Impresionat de viata aleasa pe care o duceau calugarii de la Iezeru a intrat frate in acest schit. Dorind sa sporeasca nevointele monahicesti, a cerut binecuvantare Episcopului locului, Ilarion, sa mearga la Sfantul Munte Athos. Acesta cunoscand ca este monah imbunatatit si de mare folos multora, l-a sfatuit sa renunte. Cuviosul Antonie ii asculta sfatul si in jurul anului 1690 s-a retras la cativa kilometri de schitul Iezeru, in muntele cu acelasi nume, unde si-a gasit adapost intr-o pestera. Aceasta i-a devenit chilie si loc de reculegere. Nemultumit ca nu avea un loc anume randuit pentru rugaciune, a inceput sa sape alaturi un mic paraclis in stanca, largind stanca in asa fel incat sa poata face din ea un lacas de inchinare si de preamarire a lui Dumnezeu. Terminand aceasta bisericuta, i-a pus o catapeteasma si icoane, inzestrand-o cu cele necesare savarsirii dumnezeiestilor slujbe. Episcopul Ilarion al Ramnicului a sfintit acest locas.

In aceasta bisericuta s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, pana la sfarsitul vietii. Cobora la schit doar in duminici si sarbatori pentru a asculta Sfanta Liturghie si a primi Trupul si Sangele Domnului.

Cuviosul Antonie a stat in sihastrie 28 ani si a trait in total 92 ani. Mutarea sa la Domnul a fost in 23 noiembrie 1719.

Tinand seama de viata si nevointele sale, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta din 20 iunie 1992, a hotarat ca el sa fie asezat in randul sfintilor.

Sfintele Moaste ale Cuviosului Antonie au fost asezate in Biserica Schitului Iezer. O particica din Sfintele sale Moaste se afla si la Schitul Darvari din Bucuresti.

Împlinindu-se trei ani de la naşterea Preacuratei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvîntul. Chemînd toate rudeniile din Nazaret unde vieţuiau, rudenii care erau de neam împărătesc şi arhieresc, căci însuşi dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soţia lui, Sfînta Ana, era de neam arhieresc; şi aducînd şi cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe şi au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.

Despre aceasta mărturisesc Sfinţii Părinţi cei de demult. Astfel, Sfîntul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: „Chemaţi fiice evreice curate, să ia făclii aprinse”. Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfîntul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: „Făgăduinţele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, şi am chemat preoţi, şi pe rudeniile mele, zicînd tuturor: Bucuraţi-vă împreună cu mine toţi, că m-am arătat astăzi şi maică şi înainte povăţuitoare, dînd pe fiica mea, nu împăratului celui pămîntesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc”.

Iar pentru podoaba cea împărătească a dumnezeieştii prunce, Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăieşte aşa: „Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeieşti să fie după vrednicia ei, şi astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat şi de mult preţ să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuinţă să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava şi frumuseţea cea mai mare”. Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstita şi slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.

(mai mult…)

În fiecare dintre noi regăsim rămăşiţe adolescentine sau amintiri puternice, de mare încărcătură din perioada adolescenţei. Vă mai aminţiţi cum eraţi atunci, cum gândeaţi, cum priveaţi viaţa? Ce pasiuni aveaţi, ce vă plăcea, ce nu vă plăcea, ce vă supăra cel mai tare? Dacă facem o mică analiză sperăm să ne dăm seama că ne-am mai schimbat… în bine! Poate unii eram mai revoltaţi, alţii mai nervoşi, alţii mai timizi, alţii plini de fobii, alţii mai blânzi şi tot aşa. Fiecare cu felul lui de a fi. Privind în urmă, la o evaluare obiectivă, ne putem da seama câte dintre ideile noastre şi chiar dintre sentimente nu erau ale noastre, erau „împrumutate” – de la grupul de prieteni, de la părinţi. Întrucât adolescenţa constituie o punte de legătură deosebită între noi şi spaţiul socializării, acest fapt este urmat de fenomenul imitaţiei, al apartenenţei la un grup. Cel în cauză preia caracteristicile grupului, într-un mod inconştient şi percepe mediul înconjurător prin prisma acestora. De aceea contează mult în ce grup ajunge! Criteriile de selecţie ţin tot de inconştient întrucât fiecare om dobândeşte un „bagaj” până ajunge în această etapă de vârstă. Traume, agresiuni fizice, morale (de exemplu: a bate un copil fiindcă nu vrea să vină la Bisercă… este şi fizică, dar şi morală), relaţiile de prietenie avute, dezamăgiri, mari bucurii, etc… Spre exemplu, un adolescent izolat de ceilalţi poate ajunge într-un grup periculos, dar care-l acceptă pentru că „au nevoie” de cineva de care să se „folosească” (cum sunt grupurile de toxicomani). El se bucură că ceilalţi îl apreciază, că cineva vorbeşte cu el. Şocurile (traumele din adolescenţă) sunt semnificative pentru om.

(mai mult…)

De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fî cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul. ne îmbie cu iubire încă din dimi­neaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vie­ţii aşa de îmbăltiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi de bună voie şi ne mărturisim greşelile.

Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos.

Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Ta­tălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milos­tivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor? Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei.

(mai mult…)

Teodor M. Popescu s-a născut la 9 iunie 1893, din părinţi agricultori, în satul Boteni, comuna Conţeşti, judeţul Dâmboviţa. Între 1900-1905, a făcut şcoala primară în comuna natală, iar între 1905-1913 Seminarul Central din Bucureşti. În anul 1919 a obţinut licenţa în Teologie, iar în 1922 a devenit doctor în Teologie la Atena (aici între 1921-1922 este interpret la Legaţia Română). A urmat cursuri de specializare la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Leipzig (1922-1923), la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris, la Institutul Catolic din aceeaşi capitală şi la „École pratique des Hautes Études, Section des sciences religieuses” de la Sorbona (1923-1925). A satisfăcut serviciul militar în timpul Războiului de Reîntregire, fiind încorporat în 1916, urmând cursurile Şcolii Militare de Infanterie din Botoşani între 1916-1917 şi unde devine sublocotenent, iar între 1917-1918 a fost pe front.

A profesat fără întrerupere la catedra de Istorie Bisericească Universală, între 1 aprilie 1927 şi 15 noiembrie 1948 la Facultatea de Teologie, apoi la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, între 15 noiembrie 1948 şi 1 martie 1959, ridicând nivelul cursurilor la o mare strălucire. A suplinit catedra de Patrologie şi Istoria Dogmelor între 1 octombrie 1928 – 1 noiembrie 1938, iar în anul universitar 1947-1948 pe cea de Istoria Bisericii Române. Între 6 septembrie 1942-14 octombrie 1944, a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Ca teolog şi profesor de istorie bisericească a luat poziţie faţă de problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă, din România, dar şi cea din Rusia sovietică. Astfel s-a evidenţiat prin susţinerea unor conferinţe, cu argumente solide, care aducea soluţii la problemele vremii, începând cu „Misiunea creştină a statului” ţinută la 8 martie 1934, continuând cu cel de deschidere al anului universitar de la Facultatea de Teologie, la 4 noiembrie 1940, întitulat „Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?” şi, tot la sala Dalles, „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe”, în anul 1942, toate cu caracter anticomunist, antiateu.

(mai mult…)

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.

Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei“ din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran“.

Înrudit cu George Coşbuc

Sfântul Atanasie Todoran s-a născut într-o familie de ţărani liberi de pe Valea Sălăuţei, în satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud, înainte de anul 1663. Dragostea faţă de credinţa strămoşească a avut-o de mic, mai ales că din familie făceau parte preoţii Coşbuc din Hordou, nimeni alţii decât stămoşii poetului George Coşbuc. Datorită educaţiei primite, a ajuns fruntaş în comună, a fost jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăutei.

De tânăr a avut în sânge iubirea de ţară, şi toată viaţa a luptat pentru apărarea ei. A făcut parte şi dintr-un regiment de apărare a Vienei. Dar nemaisuportând despărţirea de neamul său şi tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă.

A fost urmărit, dar s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. De aici, a trecut în Moldova, unde a slujit mai mulţi ani, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.

Cu toate acestea, nu a scăpat de pedeapsa pentru dezertare, fiind închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După eliberare, s-a întors la Bichigiu.

(mai mult…)

Publicăm articolul de pe prima pagină din „Orthodoxos Typos” referitor la „Mărturisirea de Credinţă” şi reacţia patriarhală la aceasta:

„Patriarhul ecumenic a formulat o ameninţare împotriva mitropoliţilor, ieromonahilor, egumenilor, teologilor şi simplilor laici, pentru că au semnat călduroasa „Mărturisire de Credinţă…”. S-a simţit deranjat pentru că se face trimitere la îmbrăţişările sale cu ecumeniştii şi cu catolicii. Care este însă păcatul celor care au semnat „Mărturisirea de Credinţă”?
Primul lor păcat este că rămân ataşaţi Predaniilor pe care le-au primit.
Al doilea lor păcat este că pun în practică cuvântul Sfântului Apostol Pavel ca de omul eretic după întâia şi a doua mustrare să te îndepărtezi. Cu catolicii şi cu alţi creştini rătăciţi ne aflăm în dialog încă din anii 1960. Nu a rezultat nimic pozitiv. Se face dialog de dragul dialogului. În schimb, rezultatele negative sunt multe: secularizarea Bisericii noastre, recunoaşterea creştinilor rătăciţi drept „Biserici” egale cu Biserica Ortodoxă, confuzia în interiorul creştinilor ortodocşi care nu studiază Sfânta Scriptură şi învăţătura Părinţilor Bisericii, falsificarea gândirii ortodoxe şi nivelarea a toate.

(mai mult…)

Parintele Adrian Fageteanu, schitul Locurele, septembrie 2005. Neamul si importanta lui in mantuire. Cum sa traim vremurile de astazi.