Archive for the ‘Sfinti Parinti’ Category

Sfantul Sisoe cel Mare a fost ucenicul Sfantului Antonie cel Mare. A primit de la Dumnezeu puterea de a vindeca bolnavii, a scoate duhurile rele si a invia mortii. Sfantul Sisoe s-a nevoit in pustia Egiptului vreme de 72 de ani. Cuviosul Sisoe postea atat de mult, incat ajungea sa nu manance nimic timp de mai multe zile.

Intr-una din zile, un om se indrepta cu fiul sau spre chilia Sfantului Sisoe pentru a lua binecuvantare. Pe drum, copilul muri, insa tatal, fara a se tulbura si-a continuat drumul pana la batranul Sisoe. A intrat in chilia acestuia cu fiul sau in brate. A cazut la pamant pentru a fi binecuvantat. Dupa acest gest, tatal s-a ridicat, lasandu-l pe copil la picioarele Sfantului Sisoe.

Batranul, necunoscand ca fiul acestuia este mort, i-a spus:

– Ridica-te si du-te afara!

Dupa ce a rostit aceste cuvinte, copilul s-a ridicat si a iesit. In urma acestei minuni, tatal i-a spus Cuviosului Sisoe cele petrecute cu fiul sau, iar batranul i-a spus sa nu vesteasca nimanui despre cele petrecute pana la moartea sa.

Cuviosul Sisoe a trecut la cele vesnice in anul 429.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Cu prilejul intrarii în Postul Mare, editura Predania vă dăruieşte în format electronic cartea Sfântului Nicolae Velimirovici „Inima în Marele Post” – o lectură plină de folos duhovnicesc, scrisă în duhul aparte al Vlădicii Nicolae, ce îşi doreşte să-l îndrume şi însoţească pe tot creştinul de-a lungul Marelui Post, săptămână de săptămână, în această tainică călătorie a inimii către învierea lăuntrică şi împreună-petrecerea cu Hristos, „Paştile cele noi şi sfinte.”

O puteţi descărca în format PDF de AICI (clic dreapta şi Save Target As/Save Link As).

1.Multumesc iubit,Pãrinte Dumnezeu,
Cã ne ocroteşti şi ne aperi mereu
Ne-ai lãsat mijlocitor,
Şi al nostru îndrumãtor, / Cu smerenie,
Pe iubitul ,Sfânt Pãrinte Arsenie.

2.Fraţii creştini de pretutindeni ,azi vã spun
Viaţa unui Sfânt Pãrinte foarte bun.
Vã rog sã luaţi aminte
La frumoasele cuvinte , / Nu plecaţi,
Lãsaţi grijile afarã şi-ascultaţi.

3.Într-un sat ,Vaţa de Sus, din Hunedoara,
Se nãştea un prunc ce-avea sã schimbe ţara,
Din pãrinţi creştini ,iubiţi,
Care erau fericiţi / C-au nãscut
Un copil ce-avea sã fie Sfânt.

4.A lui mama se numea Cristina,
Şi-a avut în pântece lumina,
Cãci ea a visat frumos:
Luna ,soare luminos / Şi gândea
“Oare ce avea sã fie acest copil în viaţa sa?”

5.Tatãl sãu, ce Iosif se numea,
Nume pruncului ,Zian ,punea,
Şi cu cât timpul trecea,
Zian repede creştea / Şi-asculta
De pãrinţi care spre bine-l îndrepta.

6.Mai târziu dupã ce şcoala a-terminat,
Viaţa Domnului,pe-acest pãmânt,şi-a închinat
A intrat în mãnãstire
Şi-o frumoasã vieţuire ,/ Ca de Sfânt,
A avut pânã a plecat de pe pãmânt.

7.În Muntele Sfânt este trimis,
Şi acolo minune mare s-a scris,
S-a rugat la Dumnezeu,
Sã îl ajute mereu / Şi sã-i dea
Un duhovnic sã-l îndrume în viaţa grea.

8.Crezând cã nu-i vrednic de –ajutor,
Maicii Sfinte ,s-a rugat cu foc şi dor,
Atunci o mare minune .
Cum numai Sfinţii pot spune / S-a întâmplat,
Maica Sfântã, sus pe munte l-a urcat.

9.Pe Serafim de Sarov la întâlnit
Şi – acesta viaţa i-a povãţuit,

Cu post şi cu rugãciune
A primit înţelepciune / Şi-a venit
Înnapoi la Sâmbãta unde-a slujit.

10.Devine stareţ al Sfintei Mãnãstiri
Şi îndreapta lumea chiar şi din priviri,
Avea dar proorocesc,
Nefiind cu duh lumesc / Şi îndrepta,
Pe tot pãcãtosul ,care-l asculta.

11.Avea ochi albaştri şi senini,
Ochi ce te cutremurau ,divini,
Nu puteai sã îi priveşti,
Decât doar sã te smereşti / Şi vedeai,
Puterea lui Dumnezeu ,când îi priveai.

12.Toţi creştinii ,din tarã, îl cãutau,
Sã îi cearã sfaturi ,sã-i ajute îl rugau,
Mustra dur pentru pãcate,
Avea vorbe minunate ,/ Şi iubea,
Pe tot pãcãtosul care se-ndrepta.

13.Mai târziu este trimis din Fãgãraş,
La obştea din Prislop ,sfânt lãcaş,
Urmãrit de securişti,
Creştinii sunt foarte trişti / Da’l urmau,
Se duceau dupã-al,lor Sfânt şi lãcrimau.

14.În continuare este urmãrit,
Luat în râs de alţii chiar batjocorit
Prislopul devine atunci
Sfântã obşte dar de maici ,/ Duhovniceascã,
Îndreptatã cãtrea calea îngerescã.

15.De la Prislop l-au dus la Canal,
A fost chinuit ,lovit brutal
La fel ca Mântuitorul,
A rãbdat pentru poporul / Cel lovit,
De communism ,de urã şi asuprit.

16.S-a întors din nou la mãnãstire,
Pentru a salva creştini de la pieire,
Era urmãrit mereu,
De duşmanul cel mai rãu / De atunci,
Securiştii care n-au scãpat de munci.

17.A fost chinuit prin închisori,
A suportat chiar şi deportãri
A suferit cu rãbdare,
Pentru rasplata cea mare, / Ce avea,
Sã primeascã şi cununa aevea.

18.Mai târziu la Drãgãnescu este dus
O Bisericã-n al Bucureştiului apus,

Este urmat de creştini,
Chiar de-ndura orice chin ,/ Cu bucurie,
Pentru Domnul suferea orice urgie.

19.Acolo Sfântul Pãrinte a pictat
Biserica Sfântã cu har minunat,
Dar a pictat cu tãrie ,
În suflete bucurie / Şi cuvânt
Credincioşilor de pe acest pãmânt.

20.Pentru cã avea darul proorocesc
şi-a vãzut sfârşitul aşa cum era firesc,
Ştia cã va suferi ,
Cã duşmanii-l vor lovi, / Dar rãbda,
Pentru cã avea sã îşi ia plata sa.

21.Ai plecat ,Pãrinte ,pe Cãrare,
A Împãrãţiei dulce,rarã,floare,
Te-ai dus sus la Dumnezeu
Ca sã ne veghezi mereu, / Pe vecie,
Şi sã fim cu toţii în Împãrãţie.

22.Îti mulţumim ,Pãrinte, cã ne-ai ajutat,
Cã ne-ai fost alãturi şi ne-ai ascultat.
Sã nu ne uiţi drag Pãrinte,
Pentru noi roagã-te ,Sfinte / Sã venim,
În Împãrãţia Domnului .Amin .

Primit de la o cititoare.

Sfantul Antonie a trait in timpul domniei voievodului Matei Basarab si a domnitorului Constantin Brancoveanu. S-a spus despre el ca ar fi un aroman, originar din orasul Ianina, din Grecia. Din cercetarile facute, putem sustine ca venea dintr-o familie de crestini din satele Olteniei.

Impresionat de viata aleasa pe care o duceau calugarii de la Iezeru a intrat frate in acest schit. Dorind sa sporeasca nevointele monahicesti, a cerut binecuvantare Episcopului locului, Ilarion, sa mearga la Sfantul Munte Athos. Acesta cunoscand ca este monah imbunatatit si de mare folos multora, l-a sfatuit sa renunte. Cuviosul Antonie ii asculta sfatul si in jurul anului 1690 s-a retras la cativa kilometri de schitul Iezeru, in muntele cu acelasi nume, unde si-a gasit adapost intr-o pestera. Aceasta i-a devenit chilie si loc de reculegere. Nemultumit ca nu avea un loc anume randuit pentru rugaciune, a inceput sa sape alaturi un mic paraclis in stanca, largind stanca in asa fel incat sa poata face din ea un lacas de inchinare si de preamarire a lui Dumnezeu. Terminand aceasta bisericuta, i-a pus o catapeteasma si icoane, inzestrand-o cu cele necesare savarsirii dumnezeiestilor slujbe. Episcopul Ilarion al Ramnicului a sfintit acest locas.

In aceasta bisericuta s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, pana la sfarsitul vietii. Cobora la schit doar in duminici si sarbatori pentru a asculta Sfanta Liturghie si a primi Trupul si Sangele Domnului.

Cuviosul Antonie a stat in sihastrie 28 ani si a trait in total 92 ani. Mutarea sa la Domnul a fost in 23 noiembrie 1719.

Tinand seama de viata si nevointele sale, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta din 20 iunie 1992, a hotarat ca el sa fie asezat in randul sfintilor.

Sfintele Moaste ale Cuviosului Antonie au fost asezate in Biserica Schitului Iezer. O particica din Sfintele sale Moaste se afla si la Schitul Darvari din Bucuresti.

În eparhiile din Voronej şi Belgorod din Patriarhia Rusă se pregăteşte proslăvirea unor sfinţi locali (II)
BELGOROD:
CUVIOSUL ARHIMANDRIT SERAFIM TIAPOCIKINA

Arhim Serafim tiapochkin1În luna august ce a trecut, aniversarea a 115 ani de la data naşterii stareţului-arhimandrit Serafim (Tiapocikina) – care a slujit mai mult de 20 de ani (1960-1982) ca întâistătător al Bisericii Nikolski din localitatea Rakitnoe din regiunea Belgorod – a coincis cu pelerinajul credincioşilor din Franţa, Italia şi Rusia sub conducerea arhiepiscopului Inokentie (Vasiliev) de Korsun.
Eparhia din Belgorod pregăteşte de asemenea proslăvirea arhimandritului Serafim.
În interviul de pe portal-missia.ru, arhiepiscopul Inokentie de Korsun a caracterizat personalitatea arhimandritului Serafim astfel: „De la întâlnirea cu el a început cotitura esenţială din viaţa mea…a fost începutul căii pe care mi-a deschis-o Domnul, iar eu am mers pe ea, deoarece binecuvântarea am primit-o tocmai de la stareţul Serafim, care îmi devenise duhovnic. Am comunicat personal cu el doi ani (în 1980 ne-am întâlnit prima dată, iar în aprilie 1982 el a adormit în Domnul). Dar şi această comunicare discontinuă a lăsat o urmă atât de profundă în viaţa mea, în amintirea mea, încât acest lucru nu se poate măsura cu categoria timpului”.
Cu binecuvântarea stareţului Serafim, arhiepiscopul Inokentie a devenit cleric, iar părintele Serafim a devenit părintele lui duhovnicesc. „Nu doar că mi-a fost, spune arhipăstorul eparhiei din Korsun, dar şi până în prezent el îmi este un părinte duhovnicesc. Cred adânc în neprihănirea lui, în sfinţenia vieţii lui. Cred că el a fost bineplăcut lui Dumnezeu, cred că el se găseşte acolo unde este Dumnezeu; acolo unde sunt toţi sfinţi Lui. Părintele se roagă pentru noi toţi, deoarece el nu îşi părăseşte copiii. El se roagă pentru toţi, se îngrijeşte de toţi, arde pentru toţi. Mulţumită rugăciunilor părintelui Serafim, a mijlocirii lui înaintea Domnului, în viaţa noastră problemele se rezolvă şi nedumeririle sunt îndepărtate”.
Să avem binecuvântarea şi rugăciunile lui!
(un material de Paula Oprea şi monahul Leontie)

Citeste si:

În eparhiile din Voronej şi Belgorod din Patriarhia Rusă se pregăteşte proslăvirea unor sfinţi locali: FERICITA STAREŢĂ TEOCTISTA

UITAT DE TOŢI, DAR SFINŢIND PĂMÂNTUL PE CARE-L CĂLCĂM:  SFÂNTUL SOFRONIE DE VRACIA

03.11_sv_Sofronij_VrachanskivrachanskiAstăzi, 22 septembrie, facem pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sofronie, Episcop de Vracia (Bulgaria)*, un sfânt de naţionalitate bulgară şi înscris în Aghiologhionul Bisericii de  către Biserica soră de peste Dunăre în anul 1964.
Dacă foarte puţini români ştiu despre existenţa acestui sfânt, cert e că şi mai puţini  ştiu că acest Sfânt Sofronie, în ultimii ani ai vieţii sale, a găsit ospitalitate avraamică pentru nevoinţele sale sihăstreşti şi pastoral-misionare în Ţara Rămânească de la început de veac XIX, adormind în cetatea Bucureştilor şi fiind îngropat în mănăstirea pe care a stăreţit-o…
Bucureştenilor, minunaţi-vă de darul lui Dumnezeu şi vă rugaţi! Rugaţi-vă şi căutaţi comoara de sub picioarele voastre! Rugaţi-vă şi scoateţi lumina de sub obroc şi puneţi-o în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casa Bisericii noastre!
În continuare puteţi citi viaţa pe scurt a sfântului, aşa cum o prezintă Părintele Macarie Simonopetritul în „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”, vol. I, pp. 237-239. Traducerea ne aparţine.

„Sfântul Sofronie – în lume Stoiko Vladislavov –  s-a născut în 1739 în oraşul bulgar Kotel. Orfan de mic, la vârsta de nouă ani, a intrat la o şcoală bisericească, unde a învăţat limba slavonă şi limba elină. După terminarea studiilor s-a căsătorit şi a fost hirotonit preot (1762) în ţinutul natal. Lucrarea sa era predicarea cuvântului dumnezeiesc în limba bulgară simplă, traducerea Vieţilor Sfinţilor din greceşte şi din slavoneşte în bulgăreşte şi predarea lecţiilor de religie la ucenicii şcolii bisericeşti. Această mare activitate pastorală i-a atras invidia altor preoţi bulgari, care deseori prin felurite uneltiri încercau să-i facă rău; dar şi de către turci de multe ori a fost biciuit şi întemniţat. Obligat să-şi părăsească patria, s-a refugiat la Vidin, unde mitropolitul l-a rânduit într-o parohie. Însă şi aici era cât pe ce să fie spânzurat de un turc, deoarece apărase o tânără creştină de scopurile lui necurate.
După moartea soţiei sale a primit tunderea în monahism într-o mănăstire din Târnovo, iar mai târziu, în 1794, a fost ales episcop de Vracia. În acest scaun a suferit foarte multe necazuri din cauza invaziilor benzilor de tâlhari turci – ale Kirdzalizilor şi Haidukilor lui Pasvanoglu, care pustiau eparhia sa, dând foc la sate şi dărâmând bisericile. Poporul s-a împrăştiat în Ţara Românească şi în ţările vecine. Urmărit şi sfântul de aceştia, a fost nevoit să fugă din cetate în cetate, să se ascundă în păduri şi să rămână zile întregi cu desăvârşire nemâncat, până când a reuşit să ajungă la Bucureşti în anul 1803. Cu consimţământul Mitropolitului Dositei al Ţării Româneşti, a slujit biserica locală şi şi-a continuat lucrarea pentru zidirea duhovnicească a poporului. A tradus în bulgăreşte şi a editat multe cărţi, printre care un Catehism şi Kiriakodromionul (carte de predici – n.tr.) lui Nichifor Theothokis, prima carte bulgărească care s-a tipărit în limba poporului. Şi-a scris şi autobiografia cu titlul: „Viaţa şi pătimirile păcătosului Sofronie”, unde istoriseşte viaţa sa plină de încercări şi cere smerit iertare de la toţi.
A adormit în pace pe 22 (23) septembrie 1813 şi a fost îngropat într-o mănăstire din Bucureşti, în care a fost egumen în ultimii ani ai vieţii sale”.
Să avem rugăciunile şi binecuvântarea sa!

(un material de monahul Leontie)

Zile de pomenire: 29 ianuarie şi  28 august

În anul 1917 în mănăstirea Zilantov, la marginea oraşului Kazan, trăiau nouă monahi şi fraţi sub îndrumarea arhimandritului Serghie (Zaiţev).
Când în 1918, Kazan-ul a fost eliberat de luptătorii cehi albi sub comanda colonelului Cappeli, aceştia instalaseră două tunuri care au tras asupra poziţiilor bolşevicilor de pe dealul din faţa intrării în mănăstire
Pe 28 august (10 septembrie după stilul nou) cehii au bătut în retragere şi bolşevicii au năvălit în suburbia în care se afla mănăstirea. Soldaţii Armatei Roşii au aliniat întreaga obşte monahală lângă peretele curţii mănăstirii şi i-au împuşcat cu salve de arme. Apoi au părăsit mănăstirea şi s-au îndreptat spre oraş.
Viu a rămas doar unul dintre ei, foarte bătrânul ieromonah Iosif, care la primele salve a căzut la pământ şi pe care l-au crezut mort. Ieşind cu greutate de sub trupurile confraţilor săi, el a mers în oraş şi a găsit adăpost în Mănăstirea Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Părintele Iosif, asurzit şi care avea să moară după un an de la această execuţie, a povestit despre sfârşitul mucenicesc al fraţilor săi. Au fost împuşcaţi arhimandritul Serghie (Zaiţev, 1863-1918), ieromonahul Lavrentie (Nikitin, 1872-1918), ieromonahul Serafim (Kuzmin, 1870-1918), ierodiaconul Teodosie (Aleksandrov, 1864-1918), monahul Leontie (Kariaghin, 1870-1918), monahul Ştefan (+ 1918), fratele Gheorghe (Timofeev, 1880-1918), fratele Serghie (Galin, 1918), fratele Ilarion (Pravdin, 1918), fratele Ioan (Sretenski, 1918). Prohodul şi înmormântarea mucenicilor au fost săvârşite de arhimandritul (ulterior episcop şi sfânt mucenic) Ioasaf (Udalov).
Au fost canonizaţi ca sfinţi locali ai eparhiei Kazan în 1998. Au fost trecuţi în rândul sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori Ruşi la Soborul Arhieresc Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse în august 2000 spre cinstirea de către întreaga Biserică.
(mai mult…)

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi-n urechile surzilor.
Din cuvântul trecut vă aduc aminte ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească – Botezul – am primit pe îngerul păzitor tot în Biserică – de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii – care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută.
Deci dacă Biserica ne naşte ne şi creşte şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră că postul este poarta şi patrafirul este uşa iar toţi ceilalţi ne fură vremea.
Astăzi, din darul lui Dumnezeu urmează să vă dovedesc să credeţi toţi: lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.
Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:
1. păcate împotriva noastră înşine.
2. păcate împotriva aproapelui.
3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.
Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.

(mai mult…)

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Fiindcă aţi sporit mult cu numărul, e cu neputinţă ca să pot vorbi cu fiecare. O să vorbesc de aceea odată cu toţi.
Lucrul care ne arde pe toţi este pocăinţa – pocania, pe care-o trimite Dumnezeu ori vrem, ori nu vrem. De aceea mai bine să ne pocăim de bună voie, să nu aşteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăinţa prin necazuri de tot felul. Căci pricinile pentru care Dumnezeu ne trimite necazurile sunt păcatele noastre. Necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi.
Acum, câteva feluri de păcate deosebite, ca astfel să le puteţi pricepe pe toate.
O să ascultaţi astăzi despre durerile voastre însuşi.

I. Betesugurile trupului

Din trei pricini se betejeşte trupul:
1. din lipsa postului
2. din naştere
3. din desfrânare

1. Trupul se umple de otrăvuri din lipsa postului. Carnea e o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi: fierea – veninul.
2. Din naştere pentru că fie mama fie tatăl n-a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de cap.
3. Din desfrânare pentru că trec de măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţoşi, nerăbdători. Toate astea pentru că nu şi-au înfrânat poftele. E tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.

II. Vrajba în casa
Să ascultaţi pricinile pentru care o au şi apoi ce să facă ca să nu le mai aibe.
Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neaparat vine vrajbă în casă dacă:
1. Căsătoria s-a început cu stângul adică cu desfrânarea.
2. Mai vine apoi dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegiuită sau fără cununia bisericească. E un păcat pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunteţi aşa.
3. Din curvii nemărturisite făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă cu o pecete drăcească pe sufletul şi pe trupul lor. Şi pentru că nu s-au mărturisit acel păcat are să le spargă casa tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul care e cel care face acest lucru.
4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat fata sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De o vei mărita pe fata ta numai pentru avere căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă şi cu spargerea casei aceleia. Prin urmare cuminţiţi-vă părinţilor cu sfaturile când vă măritaţi fetele sau vă căsătoriţi feciorii.
5. Nepotrivirea de vârstă, căci sunt părinţi care îşi mărită fetele de 14-15 ani tot din lăcomie de avere sau numai ca s-o ştie măritată. Şi la 17-18 ani fata lor e văduvă şi cu un copil. Asta pentru nepotrivirea de vârstă pentru că ce poate face o copilă faţă de un vlăjgan. Acesta e păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea casa aceea nu ţine ci se sparge. Şi părinţii aceia trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.
6. Din negrija de suflet a celor din casa aceea se ajunge de asemenea la vrajbă. Din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtaşanie şi de rânduielile Bisericii care sunt poruncile lui Dumnezeu. Şi dacă nu le păzesc cum să aibă linişte? Căci de nu păzeşte cineva poruncile lui Dumnezeu păzeşte pe ale diavolului şi atunci te arzi.
7. Şi mai vine vrajba şi din petrecerea fără post. Cei ce se umplu de mărire sunt cei plini de fiere care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănânci carne multă şi când nu posteşti. Plin de fiere fiind se umplu de mânie şi astfel îşi sar în cap. Aşa pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn care i se pare că nu stă la locul ei, îi sare în cap celuilalt.
8. Şi-o ultimă pricină este desfrânarea tuturor. Dar soţii cum desfrânaează când sunt legiuiţi? Aşa bine căci nu mai ţin nici o seamă de miercuri, vineri, de zilele de post, de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.
(mai mult…)

CANONIZAREA NOILOR MUCENICI DIN POLONIA – 8 IUNIE 2003

ACTUL SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE POLONEZE REFERITOR LA AŞEZAREA ÎN CEATA SFINŢILOR A MARTIRILOR DIN SECOLUL  XX  DIN EPARHIA DE HELM ŞI PONTLASKIA

ÎN NUMELE TATĂLUI ŞI AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH.

La începuturile celui de-al treilea mileniu al bunătăţii Domnului, Biserica Ortodoxă din Polonia seceră roadele seminţei celei dumnezeieşti, roade care s-au copt prin mărturisirea credinţei ortodoxe şi sfârşitul mucenicesc al poporului credincios din Eparhia  de Helm şi Pontlaskia.

Regiunea Helm şi Pontlaskia (actualmente în Polonia sud-estică), care cu mai bine de 1000 de ani în urmă a primit credinţa ortodoxă, a suferit de multe ori grele încercări şi prigoane din partea celor de alte credinţe. Cu toate acestea, întotdeauna a păzit ataşamentul  faţă de Hristos şi faţă de Sfânta Biserică, prin mijlocirile Născătoarei de Dumnezeu, care a dăruit eparhiei  de Helm icoana ei făcătoare de minuni. Chiar şi în timpul celor mai crunte încercări ale credinţei, în timpul cărora se părea că lumina Ortodoxiei se va stinge, a păzit această sfântă moştenire şi comoară a credinţei, aşa cum a primit-o de la Sfântul Vladimir.

Aşadar, după ce au trecut înfricoşătoarele prigoane şi marele întuneric, credinţa străluceşte iarăşi prin arătarea mărturisitorilor şi martirilor, care în mod deosebit în veacul al XX-lea  au adăpat ţara lor cu sângiuirile lor muceniceşti.
(mai mult…)

Ortodoxia nu este nici o religie între alte religii, nici o confesiune între alte confesiuni. Ortodoxia este pur şi simplu BISERICA; unica Biserică despre care a vorbit Dumnezeul-Om Hristos – Întemeietorul şi Capul ei, şi despre care ne-a asigurat că nici „porţile iadului (adică „gurile ereticilor”) nu o vor birui” (Matei 16:18).

S-a afirmat că Ortodoxia  este în esenţa ei martirică şi aceasta pe mai multe temeiuri. Întâi, pentru că ea – Ortodoxia, Biserica – a fost întemeiată pe jertfa martirică supremă a Dumnezeu-Omului Hristos pe Crucea de pe Înfricoşătoarea Golgotă. Apoi, pentru că ea – Ortodoxia, Biserica – oferă mărturie (μαρτυρια) lumii, dominate de cel viclean, despre Adevărul cel veşnic şi iubitor, pecetluind această bună, frumoasă şi mântuitoare mărturie „cu sângiuirile Mucenicilor celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison…”

Că Ortodoxia nu dă roade decât pe cruce şi nu este confortabilă decât acolo unde ea e un fals o mărturisesc toţi sfinţii împreună şi fiecare osebit prin vieţile, pătimirile, mărturisirile, învăţăturile şi chipul jertfelnic al naşterii lor în ceruri prin care au pecetluit viaţa lor în Domnul cel Răstignit şi Înviat. Ei sunt „roada Duhului”, „casnici lui Dumnezeu”, Dascăli pentru tot sufletul iubitor de ucenicie şi învăţătură la picioarele Adevărului, rugători pentru tot sufletul cel necăjit şi întristat, dar mai ales modele vrednice de urmat.
(mai mult…)

Petrache Lupu este legat intru toate de Maglavit. Cine a auzit de Maglavit a auzit cu siguranta si de Petrache Lupu, iar acela care a auzit de Petrache Lupu a auzit cu siguranta si de Maglavit. Povestea de la Maglavit o cred multi. Foarte pe scurt, aceasta este urmatoarea: era zi de vineri, 31 mai 1935, cand Petre Lupu (17 ani) era pe camp, cu oile.

Acesta avea anumite deficiente inca din nastere, mai ales in ceea ce priveste vorbitul. Acesta L-ar fi vazut pe Dumnezeu, ca un „mos”, langa o salcie. I-a spus ciobanului ca oamenii trebuie sa se pocaiasca, si ca el trebuie sa transmita mesajul preotului din sat. Viziunea s-a repetat timp de trei ori, in trei vineri consecutive. Din acel moment, viata ciobanului si a comunei avea sa fie alta. Mii de oameni au venit in pelerinaj la Maglavit. Ologii aruncau carjele, orbii isi recapatau vederea, oamenii muti incepeau sa vorbeasca, etc.

Petrache Lupu

Petrache Lupu a trait intre 14 octombrie 1907 si 14 decembrie 1994. Petrache Lupu a trait aproape 90 de ani. Se spune ca pe vremea comunistilor ar fi fost saltat de multe ori. Fostul cioban a fost privit de oameni ca un trimis al Domnului. Desi Biserica Ortodoxa a ramas circumspecta cu privire la povestea lui Petrache, Satenii au reusit sa construiasca o manastire pe locul unde Petrache ar fi avut viziunile.

Petrache Lupu si Minunea de la Maglavit

Comuna Maglavit e situata in Oltenia, intre Calafat si Cetate, in dreptul cotiturei pe care o face Dunarea inainte de a se indrepta spre Calafat. Comuna are peste 5.000 de suflete si e situata la vreo 4 kilometri de malul Dunarii. Intre fluviu si Maglavit e lunca, teren inundabil, acoperit cu nisip si padure tanara de salcami, care au fost taiati ramanand buturugile si lastari.

In anul 1907, la 14 octombrie se naste Petre, fiul lui Gheorghe Preda Lupu, locuitor sarac din Maglavit. De mic ramanand fara tata, a trait nenorocit langa o mama care il iubea putin. in urma unei boli, varsatul, ramase surd si mut, si traia ascultator si bland in casa unui tata vitreg, plin de rautate, care ii dadea, cu multa parere de rau, o bucata de mamaliga. Cand s-a facut ceva mai mare muncea la plugarie alaturi de tatal sau vitreg; mai tarziu, pus sa pazeasca vitele satenilor, simbria ce o lua intra tot in chimirul acestuia. Vitele insa au fost mai blande cu bietul Petrache caci il fa­ceau sa uite rautatea oamenilor, de aceia el le iubea mult. Cand vedea pe cineva ca da in o vita, i se umpleau ochii de lacrami si dupa ce proprietarul ei isi potolea furia, Petrache se ducea si mangaia locul lovit de biciu sau de ciomag.

Mai in urma si-a facut o stana pentru oile satenilor si si-a injghebat o mica gospodarie. S-a casatorit cu o femeie saraca dar intelegatoare si gospodina. Au impreuna un copil. Petrache Lupu este un om cinstit cum rar se mai ga­seste altul. Cand uneori in turma lui intra o oaie straina nu are astampar pana ce nu da de pagubas. Inapoiaza banii gasiti si sileste pe altii sa faca la fel. Astfel cand a gasit zece mii de lei (bani mari la acea vreme) i-a dus stapanului. Iarna, tatal sau vitreg, ca sa se incalzeasca, fura crucile din cimitir, si facea foc cu ele. Petrache plangea si tremura de mahnire, departe de foc, sa nu-l ajunga caldura si nici lumina lemnului mortilor. Cand au dormit cu totii, a luat crucile si le-a dus in cimitir, infigandu-le la fiecare din mormintele de unde fusesera luate.

(mai mult…)

2601_1245873434

O privire care răzbătea chiar şi timpul

Sfântul Ardealului evocat de preotul VIOREL TRIFA din Câmpeni

Începutul unei călătorii

„Noi nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţide lumea aceasta, ni se întâmplă ades ca fratele Vis şi sora Moarte să nedea târcoale şi să ne despice făptura în două. Atunci scăpăm din chingilelumii văzute şi ne trezim într-un alt fel de a fi şi-a cunoaşte”.

Aceste cuvinte ale părintelui Arsenie Boca mă urmăresc cu stranietate şi

sfinţenie tulburătoare, ori de câte ori mă apropii de viaţa şi faptele lui.

Sunt acum în Apuseni, pe valea Arieşului, într-un început de vară somptuoasă

şi verde. Aştept să mă întâlnesc la Albac cu un ucenic al părintelui Arsenie

preotul Viorel Trifa din Câmpeni, care vreme de 15 ani l-a frecventat pe

Sfântul Ardealului”, cu aceeaşi tandră fervoare pe care a inspirat-o tuturor

celor ce l-au cunoscut. Când începem să vorbim, înţeleg repede că la cei 59

de ani ai săi părintele Trifa e un om jovial, cu un râs de copil şi o

bunătate pe măsură. O întreagă dimineaţă, debordând de bucuria de a putea

evoca amintiri nepreţuite pentru el, părintele mi-a împărtăşit cu frenezie

şi migală istorii şi taine despre acela care i-a marcat definitiv viaţa.

Înconjuraţi chiar de munţii în care se născuse şi părintele Arsenie şi unde

fusese elev, munţii cei verzi ai Apusenilor, cu casele lor răsfirate pe

coame, ca nişte clopuri moţeşti, totul părea cu mult mai aproape de acel

alt fel de a fi şi-a cunoaşte”, pentru care se nevoise atât călugărul de la

Sâmbăta Făgăraşilor. Drumul meu prin lumea părintelui Arsenie Boca începuse

iar…

„Dacă te rogi aprins, părintele Arsenie vine singur la tine”

Părintele Viorel Trifa

– Vă rog să-mi faceţi un portret al părintelui. Când l-aţi cunoscut şi cum

arăta pe atunci?

Părintele Viorel Trifa

– L-am cunoscut pe părintele Arsenie în anul 1972. Aveam 22 de ani şi eram

student la Teologie, la Sibiu. El era la biserica din satul Draganescu de

lângă Bucureşti, unde lucra ca pictor, dar şi ca arhitect, căci ridicase şi

o clopotniţă, într-un stil foarte interesant (mai târziu mi-am făcut şi eu

una în parohie, după modelul lui). Parcă-l văd şi acum pe părintele Arsenie

căţărat pe schela bisericii! Venisem la Drăgănescu după ce la îndemnul unei

venerabile măicuţe, bibliotecara Facultăţii noastre din Sibiu, maica

Gorgonia, citisem de 40 de ori Sfântul Paraclis al Maicii Domnului. Că mi-a

spus maica: „Dacă ai să citeşti Paraclisul de multe ori, părintele vine

singur la tine”. Şi când am terminat Paraclisul, am ajuns, într-adevar, la

părintele, dar tot nu-mi venea să cred! Slujitor în biserică era părintele

paroh Bunescu, el tocmai îşi terminase slujba, iar eu mă uitam ţintă la

părintele Arsenie, ştiind că cel care pictează pe schele e el. Abia după o

oră, părintele s-a oprit din lucru. În tot acest timp, biserica rămăsese

plină cu credincioşi, şi tineri, şi bătrâni, care îl aşteptau cuminţi. Nici

nu mai ştiam ce să fac, să-l urmez şi să-l rog să-mi vorbească, ori să-l

aştept să vină singur la mine, aşa cum mă învăţase măicuţa Gorgonia. Dar aşa

s-a întâmplat! Că odată numai că vad că-mi pune părintele Arsenie mâna pe

umeri şi-mi zice: „Ai sosit?”, de parcă mă aştepta de când lumea.

– Cum arăta părintele?

– Era într-un halat alb şi cu o bonetă albă pe cap, aşa picta. Şi ca

întotdeauna, era foarte smerit. Stătea cu mâinile la spate şi facea

ascultare. Am o poză cu Mântuitorul şi mă gândesc: Doamne, părintele chiar

de la Mântuitorul a luat acest model, să stea ca la şcoală, cu mâinile la

spate, şi să fie de folos oamenilor. Părintele Arsenie n-avea timp să

discute cu toţi, dar tot îşi rupea puţin, când făcea pauzele acelea ale lui

de pictat, aşa dădea tuturor sfaturi bune… Iar când zicea părintele un

cuvânt, apăi era literă de Evanghelie: se împlinea. Simţeam puterea din

cuvântul lui, ca a Proorocilor din cărţile sfinte. Avea ochi albaştri

părintele, ca Mântuitorul. Aşa l-am văzut: ca pe Mântuitorul Iisus şi tot de

statura Lui, mijlocie. Şi era de o bunătate părintească, nu găseai un cuvânt

rău… Cum arăta? Păi barba şi părul le avea roşiatice, ca un moţ. Cum

spuneam, era îmbrăcat în alb şi picta, iar eu stam în sfânta biserică

printre credincioşi aşteptând să-l văd mai aproape. Şi aşteptându-l, am

început să mă uit la pictura părintelui, care m-a zguduit profund! Atunci

era pictată cupola, şi deja cobora pe părţile laterale. M-a impresionat

chipul Mântuitorului. Parcă era viu. Şi la fel, chipul Maicii Domnului, care

domina altarul. Iar Icoana Învierii m-a încremenit: arăta de parcă atunci

coborâse din Sfânta Liturghie! Că zice la slujbă: „Piatra fiind pecetluită

de iudei şi ostaşii străjuind Preacurat Trupul Tău, înviata-I a treia zi,

Mântuitorule” . Şi Mântuitorul învie, fară să se strice sigiliul de la

Mormânt, căci prin sigiliu a trecut Transparenţa însăşi şi Lumina – exact ca

în pictura părintelui Arsenie… Nu L-am văzut nicăieri pictat aşa intens şi

duios pe Mântuitorul Hristos.

După ani şi ani, eram tot la Drăganescu şi stăteam la uşa bisericii, iar

părintele Arsenie Boca picta „Judecata Sufletului”, chiar în dreapta

stranelor. Într-o clipă se uită spre uşă, şi după ce ne-a cunoscut cu duhul,

zice: „Mă, moţule, hai mai aproape!”. Niciodată nu mă întrebase părintele de

unde sunt. Nu întreba nimic, pe nimeni, niciodată. Numai să te ajute, asta

voia. Şi eu îmi tot ziceam: „Cine-i moţ aici?”, că biserica era plină de

oameni. Dar părintele: „Mă, moţule, vino mai aproape!”. Şi atunci mi-am

amintit că eu sunt moţul, că doar eram din Câmpeni. Altă dată, m-am gândit

eu că dacă şi părintele e moţ, să-i cumpăr o doniţă de la Câmpeni, de acasă,

şi înainte să mă duc la dânsul, am umplut-o cu afine. Iar părintelui i-au

dat lacrimile: „Mi-ai adus aminte de casă. Trebuie să mă duc până acolo”.

Părintele ar fi dorit să vină acasă, la Vaţa de Sus, şi să slujească la

mormintele surorii şi mamei lui, mama care se numea Creştina, şi nu Cristina

cum s-a zis; iar „Creştina” vine de la Mântuitorul.

Povestea primarului îndrăcit din Fărău

La Sâmbăta, cu mulţimi de oameni în jurul lui

– De ce v-aţi dorit atât să vă întâlniţi cu părintele?


– Eram impresionat în primul rând de tot ce auzeam despre el. Pretutindeni,

în Ardeal, mă întâmpina numele său, ca un ecou sfinţit. Până şi gazda mea

din Sibiu, un profesor de la liceul Gheorghe Lăzar, îmi vorbea de părintele.

Căci profesorul fusese foarte rău bolnav, iar mama lui se dusese la

Mănăstirea Sâmbăta (pe atunci părintele Arsenie mai era acolo) şi văzuse

noroade întregi de credincioşi venind la părintele, ca la un sfânt viu! Că

deşi plecase de 20 de ani din Făgăraş, părintele era prezent cu duhul în

toţi care-l văzuseră.


La Sâmbăta, cu mulţimi de oameni în jurul lui

Cum avea el o vorbă: „Care aţi trecut pe la mine o dată, e destul!”. Iar eu

îmi doream să-l cunosc, şi pentru că părinţii mă sfătuiau să-mi găsesc

preoteasă, să mă însor şi să merg la parohie. Iar eu eram prieten cu mai

multe fete şi nu mă hotăram cu care să rămân; asta m-a făcut prima dată să

mă duc, speram că părintele mă va sfătui. Şi aşa a şi fost, căci la

Drăgănescu, părintele mi-a spus: „Tu să mai stai să mai înveţi!”. Apoi,

câţiva ani mai târziu, eram de-acum preot şi aveam o parohie foarte grea, la

Fărău, lânga Ocna Mureş. Acolo, care nu era penticostal musai era comunist

ateu. Iar eu mergeam des la părintele Arsenie, să-mi deie putere ca să mă

lupt cu ei. Dar dintre toţi vrăjmaşii din Fărău, primarul era ăl mai rău, ba

socot eu că era chiar îndrăcit. Dar a avut mai apoi şi-o soartă grea

primarul ăsta, şi eu cred că toate s-or întâmplat şi prin puterea părintelui

Arsenie! Să vedeţi cum a pornit totul. Începusem să mă duc în anii aceia

întruna la primar: voiam să repar o cruce mare din faţa Primăriei. Acolo

fusese frontul, şi ungurii împuşcaseră fără milă şi fără judecată o groază

de români. Nici nu s-au ostenit să-i mai care la cimitir, au făcut ia, aşa,

o groapă comună, şi i-au îngropat chiar în mijlocul drumului, ca pe vite.

Atâta le puseseră nenorociţilor: o cruce şi o troiţă mare de tablă. Dar cu

vremea, crucea ruginise cu tot cu Iisus răstignit pe ea. Îndrăcit – neam,

primarul, însă, nici că putea vedea crucea, da’ s-o mai şi repare! Zicea să

o aruncăm şi să lăsăm martirii de-a surda, fără nimic la căpătâi! Eu însă

tot am pus să repare crucea pe ascuns, că zicea părintele Arsenie: „Cine

repară o cruce veche Îi face cea mai mare mulţumire lui Dumnezeu. Că acela

care va trece pe acolo se va închina!”. Atunci s-a supărat foc primarul,

parcă îl opărisem când a văzut crucea şi troiţa înnoite – urla cu clăbuci la

gură că mută el crucea aia, scapă satul de ea!… Eu m-am dus atunci la

părintele Arsenie, la Drăgănescu, în câmpie, m-am rugat aprins împreuna cu

el, şi când m-am întors, să vedeţi ce s-a întâmplat. Un epitrop de-al meu,

de la biserică, se dusese la Primărie, ca să-i deie o adeverinţă primarul

cel indrăcit. Şi cum era timp de ploaie afară, tuna şi fulgera, epitropul

şi-a facut cruce. „Doamne, fereşte-ne!” . Dar primarul care nu putea vedea

crucea zice: „Cum de îndrăzneşti să te-nchini tu în faţa mea?”. Numai că în

clipa aceea, odată a şi trăsnit un trăsnet înfricoşător, de părea că s-a

rupt cerul şi o să cadă peste oameni. Primarul tocmai vorbea la telefon cu

cineva din satul vecin şi când a trăsnit a ieşit şi-o flacără mare prin

telefon şi a luat foc şi plopul cel mare de lângă primarie, ardea ca o

lumină uriaşă, de Paşti. Primarul a înlemnit! Îndată a scăpat telefonul din

mână şi, ca într-un vis, şi-a făcut larg, canonic, ca la mănăstire, semnul

crucii! Era prima oară în viaţa lui când se închina. De atunci, n-am mai

avut necazuri cu el. Semna primarul nostru orice pentru biserică. Dar soarta

i-a fost cruntă, ca să vedeţi unde duce necredinţa. Trecuse un an, în care

n-am mai ştiut de el, pentru că plecase din Fărău, când a venit nevasta lui

cu un parastas de Sâmbăta lui Lazăr, Sâmbăta Floriilor, când se pomenesc

toţi morţii la cimitir. Şi mi-a spus că bărbatul îi murise în podul casei,

spânzurat. Vai şi amar de sufletul lui, sărmanul!

Fotografiile

– De unde evlavia aceasta a dvs. faţă de părintele Arsenie?

– Nu se putea altfel, că eu vedeam ce face ca preot, îmi dădeam seama de

puterea şi credinţa lui! Odată, la un praznic mare la Sâmbăta, am aflat că

părintele făcea slujba. Trebuia să înceapă Liturghia, dar în curtea

mănăstirii îşi instalase cineva o şatră, vindea turte, adică. Părintele,

care fusese înştiinţat că şatra aceea deranja slujba, a trimis mai întâi un

credincios să-i spună omului să plece de-acolo. Dar acela nici n-a clintit.

L-au mai rugat de două ori, şi tot geaba. Atunci Părintele atât a mai spus:

No, că i-o ajunge cumva!”. Şi când a început Sfânta Liturghie, a luat Sfânta

Evanghelie, a făcut după tipic cruce cu ea şi a rostit: „Binecuvântată este

Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Amin!”. Şi când a ajuns la

Duhul Sfânt, odată s-a stârnit ca din senin un vârtej care a luat şatra cu

totul, nici mai mult, nici mai puţin! De-asta mi-a spus părintele odată că

noi, preoţii, nu facem la Teologie exact ce-i mai important: Mistica. Căci

părintele era mistic. Iar pictura lui e şi ea o interpretare mistică a

Bibliei, una de mare folos. Este o traducere a icoanelor.

– De ce credeţi că este aşa de iubit părintele Arsenie?

– De ce se duceau iudeii la Mântuitorul? Pentru că îi simţeau puterea, că

era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu cel adevărat. De ce vin azi oamenii la

părintele Boca la mormânt? Pentru că simt că Dumnezeu lucrează prin

părintele. Şi sunt oameni cu multe probleme grele, şi parcă ar vrea să ia de

acolo un pic de pământ, să-l ducă cu ei, ca să aibă şi să simtă acasă duhul

părintelui. Şi pentru că m-aţi întrebat de ce este aşa de iubit, am să vă

mai povestesc ceva din minunile părintelui cum le-am cunoscut eu însumi, nu

povestite de alţii. Mama unui prieten de-al meu se dusese la mănăstire la

Sâmbăta, să se spovedească de Adormirea Maicii Domnului, îşi continuă

părintele Trifa povestea. Şi când a văzut-o, părintele Arsenie i-a zis: „Tu

să te duci acuma acasă, că-ţi arde casa!”. „Părinte, eu am venit la dvs. să

mă spovedesc şi să mă împărtăşesc” , i-a răspuns femeia. „Bine, spovedeşte-te

împărtăşeste- te, dar mergi imediat acasă!”. Femeia plecase de-acasă fară

permisiunea bărbatului, căruia nu-i plăcea că nevasta i se duce prea des la

biserică. Dar ea avea evlavie la părintele Arsenie. Şi numai ce ajunge

femeia acasă şi intră în curte, că vede cum barbatul îi punea toate hainele

şi lucruşoarele ei de-o viaţă într-un car. Şi când a auzit poarta, orb de

furie, căci nu se aştepta să-i vină femeia aşa devreme înapoi, omul a luat

un fier s-o lovească, s-o prăpădească. Dar de-abia ridicase drugul, că

bărbatul a rămas cu mâna înţepenită, paralizată în veci. În clipa aceea, i

s-a arătat părintele Arsenie, care i-a strigat: „Ce vrei să faci, omule?”.*

În chilia sa din Munţii Făgăraşului, cu un grup de credincioşi

„Dar să vă povestesc acum ce am văzut eu la Drăgănescu cu ochii mei”,

continuă blând părintele. „Venise o femeie cu soţul ei, erau de pe lângă

Sighişoara, şi femeia, Aurelia o chema, era bolnavă. Îi crescuse la gât o

gâlmă mare. Fusese la medic la Târgu Mureş şi, după analize, gâlma s-a

dovedit a fi de natură canceroasă, malignă. Nu putea fi operată, că murea.

Şi auzind de părintele Arsenie, a mers la dânsul. Părintele era pe schelă,

picta. Ea nu-l văzuse niciodată. Când a coborât de pe schelă, părintele a

venit direct la femeie şi i-a pus mâinile pe cap: „Soro! De când te-aştept!”

Femeia a simţit atunci un curent electric scurt şi intens. Iar părintele a

sfătuit-o să meargă acasă şi să facă Maslu cu şapte preoţi. Să caute preoţi

cu râvnă în rugăciune care s-o ajute. Şi ea a găsit preoţi vajnici, care

i-au făcut Sfânta Taină a Maslului, cu râvnă mare. Dar atunci, pe loc,

bolnava n-a simţit nimic. A doua zi, însă, dimineaţa, când să se spele, a

văzut că gâtul îi era dintr-o dată curat! Iar doctorii de la Târgu Mureş

nu-şi credeau ochilor, ziceau că nu-i aceeaşi femeie.”

*

„Prin 1977 m-am dus la mănăstire, la Sâmbăta, şi de acolo la Făgăraş. Şi

acolo, am primit în dar de la un suferind care se vindecase ajutându-se cu

ea – poza părintelui Arsenie. În fotografie, părintele arăta cum era el

atunci, cu părul puţin mai albit. M-am dus la un fotograf care mi-a făcut un

clişeu după poza aia, să pot s-o multiplic. Ştiam că era de ajuns să te uiţi

la poza părintelui când eşti la necaz, şi era minunea lui Dumnezeu! Si vă

pot spune minuni care s-au întâmplat chiar cu credincioase din parohia mea.

Le-am dat poza şi ele o purtau în poşetă. De pildă, aveam o bună

credincioasă care stateă în Cugir. I-am dat o poză şi i-am spus: „Tu, Ana,

să ai poza asta cu tine, că te-o ocroti”. Ana lucra la Fabrica de armament

din Cugir şi n-avea voie să lipsească deloc, la trei absenţe îşi pierdea

serviciul. Într-o zi, a plecat la Sibiu, la soru-sa, şi s-au luat ele la

vorbă, până târziu. Ana avea două absenţe nemotivate, şi mi-a povestit ce-a

păţit: „Am fugit repede, dar mi-am dat seama că pierd autobuzul. M-am uitat

după vreun taxi, nu era nimic. Tocmai căutam în geantă după nişte bani, când

am găsit poza părintelui Arsenie. Am sărutat-o şi m-am rugat: „Părinte

Arsenie, nu mă lăsa, că-i dusă pita mea!”. Atunci, în doar câteva minute, a

apărut din pământ pe şoseaua pustie un taxi. I-am făcut cu mâna, s-a oprit

şi l-am luat. Dar era tot degeaba, că trenul tot îl pierdeam: trecuse şi

vremea lui. Dar trenul a întârziat şi el în gară 10 minute, şi aşa am ajuns

la timp la munca mea”.”

Am vorbit odată cu o femeie care avea peste 80 de ani. Mi-a povestit că a
văzut la înmormântarea mamei părintelui un necunoscut. Era un domn pe care
nu l-a cunoscut nimeni, n-a zis la nimeni nimic, a stat la slujbă şi apoi a
plecat. Aşa spunea bătrâna. Ei, bine, acela a fost părintele Boca! Bine,
bine, dar în vremea aceea el era închis la Canal, închipuiţi-vă că le-a spus
ălora de acolo că va lipsi două, trei ore din lagăr şi i-a rugat să nu-l dea
dispărut. Gardienii erau îngroziţi, nu ştiau ce se întâmplă, nu ştiau unde e
părintele! Dacă spui cuiva toate astea, zice că fabulezi. Cum poţi să crezi
aşa ceva? Dar scrie în Psalmul de la Vecernie: „Tu ai făcut pe îngerii Tăi
duhuri şi pe slugile Tale pară de foc”.”
*
„Să vă spun acuma şi de familia Jolteş, din Câmpeni. O familie cu nume, cu
vază din Câmpeni. Soţia unuia din fraţii familiei era bolnavă, pe vremea
când încă mai trăia părintele. Avea cancer, şi eu i-am spus să meargă la
părintele Arsenie, că i-o da un sfat bun. Femeia mai era şi gravidă. Era la
al şaptelea copil. S-a hotărât repede şi s-a dus. Părintele, fiind văzător
cu duhul, cum a văzut-o, i-a vorbit fără ca ea să apuce să-i explice ceva:
Tu eşti tare necăjită şi tare bolnavă, dar ai o problemă şi mai grea că eşti
şi gravidă. Doctorii îţi spun să faci întrerupere de sarcină, dar tu să nu
faci asta. Că şi de faci şi de nu faci avort, tot ai să mori, pentru că
boala ta n-are leac. Dar dacă nu vei face avort şi laşi copilul, sufletul
tău va merge în rai, dacă eşti spovedită; iar de faci avort, o să mergi
sigur în iad”. Şi doamna a născut copilul, după care a murit. Dar copiii ei
sunt azi realizaţi, nişte bijuterii de oameni.”
„Părintele Arsenie este cel mai apropiat prieten al Mântuitorului”

– Am întâlnit la Mănăstirea Râmeţi, lângă Alba Iulia, un călugăr care
intrase în monahism datorită părintelui Arsenie. I-a descoperit părintele la
spovedanie un păcat pe care-l făcuse cu 20 de ani înainte. Că părintele când
spovedea te ţinea câte o oră sau două. Mai întâi, te lăsa să spui tu
păcatele, şi dacă nu le spuneai, ţi le spunea el pe toate, nu-i puteai
ascunde nimic. Vă daţi seama ce spovedanie înfricoşată era la părintele
Arsenie: ca în faţa lui Dumnezeu! Şi mi-a povestit călugărul cum a fost,
nu ştiu ce funcţie avusese el mai înainte, că a trebuit să depună odată o
mărturie la Tribunal. Şi n-a fost o mărturie dreaptă, şi a făcut ca o femeie
cu copii mulţi să rămână pe drumuri, săracă lipită.
De hramul mănăstirii la Sâmbăta
De hramul mănăstirii, la Sâmbăta

– Eu aşa cred, că părintele este unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai
Mântuitorului. Ba chiar cel mai apropiat. Iar poporul îl consideră sfânt. Şi
părintele, de pildă, se purta ca un sfânt, chiar şi când săvârşea Sfânta
Liturghie. Atunci tot timpul plângea. Cu lacrimi rostea cuvintele slujbei.
Si nici eu nu ma indoiesc ca parintele e sfant. Am simtit-o pe pielea mea,
de-atâtea ori! Iar părintele Arsenie ar trebui canonizat. Dar poate aşa vrea
Dumnezeu, să-l canonizeze poporul, să arate că merită verdictul Sfântului
Sinod. Deşi părintele a fost smerit şi a cerut să nu fie deshumat, până la
A Doua Venire”.
– În biserică îi faceţi o pomenire specială părintelui?
– Părintele Arsenie e nedespărţit de sufletul meu.
– Şi în faţa credincioşilor vorbiţi des despre el?
– Numai când se apropie vremea să mergem în pelerinaj la mormântul lui, la
Prislop. Pentru că am observat că nu chiar toţi suportă să audă numele
părintelui. Şi chiar părintele mi-a spus, când era în viaţă: „Nu pomeniţi
prea des numele meu, că pe unii îi arde!”. Cu toate că eu simt bucurie şi
putere când rostesc numele părintelui. Dar şi credincioşii îl trec des în
pomelnice.
– Şi ceilalţi preoţi îl pomenesc la fel?
– Toţi preoţii au evlavie la părintele Arsenie Boca, şi cred că fiecare ar
fi avut de povestit tot câte v-am spus eu aici. Toţi au avut experienţe cu
părintele. Dar noi nu suntem vrednici de asemenea bogăţie ce-am avut-o şi o
avem. Eu mă mândresc cu o carte. Se numeşte „Hristoitia” şi e scrisă de
Dionisie Areopagitul. Pe ea am un autograf de-al părintelui Arsenie, încât
eu am în casă slova lui. Dumnezeu a vrut să am o blagoslovenie de la
părintele Arsenie.
Vestitorii

„Cel mai bine îi simţi duhul şi forţa părintelui Arsenie Boca la mormântul
lui, la care vin puzderie de credincioşi” , spune părintele Trifa. „De pildă,
anul trecut, în noiembrie, la praznicul morţii sale, au slujit 150 de preoţi
şi au venit 10.000 de oameni! Părintele a lăsat cuvintele acestea drept
testament: „Eu acum nu vă pot ajuta, dar dacă am să plec de aici să ştiţi că
v-ajut, numai să veniţi la mine! Pentru cel ce varsă o lacrimă la mormântul
meu, eu mă voi ruga la Dumnezeu!”. Şi aşa e, am simţit-o şi eu, şi mulţi
alţi preoţi, la fel. Este, de pildă, un preot de la Valea Mică, care a mers
şi el la mormântul părintelui cu credincioşii. Nu s-au dus la sărbătoarea
cea mare, când toată lumea e acolo, ci peste o săptămână. Şi s-au rugat
acolo, la mormântul părintelui, şi au dat acatiste. Şi la urmă, chiar
înainte de a pleca, cineva l-a zărit printre pomii cimitirului pe părintele
Arsenie insuşi! Îi binecuvânta. .. Şi ceilalţi au văzut toţi umbra aceea
clară, liniştită şi binefăcătoare. Iar dimineaţa devreme, în fiece zi, vin
să vegheze la mormântul părintelui căprioarele” , îşi încheie istoriile
părintele Trifa. „Vin aici, credincioase, de 20 de ani; din chiar ziua când
a fost înmormântat părintele. Vin pentru că le cheamă chiar părintele
Arsenie. Căci el a iubit animalele şi le binecuvânta, se înţelegea şi cu
lupii, şi cu urşii, iar într-o vara, pe când era la mănăstire la Haţeg, i-a
ieşit în faţă o turmă de zimbrii, şi numai cât a făcut părintele cruce
deasupra lor şi s-au împrăştiat. Poate că de aceea vin mereu căprioarele la
mormântul părintelui Arsenie Boca: să-i vestească şi să-i vegheze sfinţenia.
.”
Valentin Iacob

“Măi, şi cu lupii aştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege.”

În ‘48 când a fost revenirea (greco-catolicilor la ortodoxie), Părintele a fost trimis la Alba Iulia. Acolo, în biserica aceea, unde erau adunaţi şi catolicii şi ortodocşii, el a fost trimis ca delegat de la Sibiu. S-a încins acolo o ceartă de nu se mai înţelegea om cu om. Ai noştri (ortodocşii), căutau să-i lămurească, ceilalţi se opuneau şi bineînţeles a ieşit un scandal mare în Biserică.

Părintele parcă nu avea nici un cuvânt să-i lămurească. A ieşit afară din biserică, şi nu departe era o pădure şi a chemat lupii din pădure, şi a început să-i mângâie, aşa cum Daniil îi mângâia pe lei. Şi cineva a zis “Măi, Părintele ăsta Arsenie a chemat lupii din pădure?! Ia vedeţi, ce face acolo?”. Şi când au ieşit din biserică a început să-i mângâie şi a zis: “Măi, şi cu lupii ăştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege” şi din clipa aceea imediat s-a schimbat atmosfera. Părintele şi-a spus cuvântul şi revenirea n-a mai fost cu probleme. (Pr. Ioan Ciungara, Copacel)

Sfaturi şi îndemnuri ale Părintelui Arsenie:

* Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate… Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos.
* Sectarii au provocat o libertate catehetică care-i duce la erezie.
* Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, devreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.
* Dracii nu au putere asupra creştinului ortodox, botezat după rânduială, în Biserica. Botezul pocăiţilor (de tot felul) este lepădare de primul botez drept şi e păcat.
* Nu da cu bâta în viespele sectare.
* Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se după amăgiri satanice, să pogoare chiar foc din cer amăgind chiar şi pe sfinţii adevăraţi. Aceştia sunt mucarii de azi, din mijlocul vostru, adică sectarii, care atunci când vor fi lepădaţi de dreptul Judecător vor zice: “Doamne, nu am făcut minuni în numele Tău? Nu ne-am închinat noi Ţie?” La toate acestea Dumnezeu le va răspunde: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor fiindcă nu vă cunosc pe voi”

“Vor merge în iad cu Biblia în mână!”

Zicea să nu ne prindem mintea cu sectanţii pentru că nu putem să reuşim cu ei, căci sunt atât de înrăiţi încât: “Mie, au sărit şi mi-au rupt cartea”. Părintele a hotărât să le argumenteze din Biblie şi ei dacă au văzut că nu pot să-i răspundă au sărit să-i rupă cartea. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbata de Sus)

Nişte oameni din Vistea l-au invitat pe Părintele să facă vecernia în Vistea de Sus. Erau mulţi sectari acolo. Când a ajuns acolo, Părintele a zis: “Dar ce văd aici? O mulţime de persoane care nu-şi pot face Sfânta Cruce. Să iasă toţi afară!”. Încet-încet, deşi se codeau, au ieşit. Le-a spus Părintele: “Eu vă cunosc pe voi căci aveţi pecetea satanei pe frunte şi vă arăt cu degetul”. După ce au ieşit toţi, Părintele şi-a rostit cuvântul. (Beleana Ileana, Recea)

Pocăiţilor le spunea că, dacă nu cred în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfânta Cruce, vor merge în iad cu Biblia în mână! (Cismas Eugenia, 78 ani, Fagaras)

“Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2004

Sursa: http://sfantuldaniilsihastrul.ro/

În anul 1992, înainte de trecerea sa la Domnul, părintele schimonah Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul, a trimis ultima sa mărturie, despre măcelul de la Mănăstirea Cucova, citând un articol apărut în presa vremii, respectiv într-un număr al ziarului “Dreptatea Putnei” din luna decembrie a anului 1935; iată în cele ce urmează mărturia părintelui Ioanichie:

În ziua de 22 decembrie, distinsul nostru prieten, deputat de Cetatea Alba, dl. Theodor Iacobescu, în urma intervenţiilor domnului Nicuşor Graur, a adresat domnilor miniştrii de Interne şi Justiţie, următoarea interpelare:

“Domnul ministru de Interne, în discursul rostit, accentua marea grijă pe care domnia sa a avut-o pentru păstrarea ordinii şi mai ales abilitatea ce s-a manifestat în preîntâmpinarea dezordinelor. În judeţul Putna, în tot timpul anilor 1934-1935, a fost dezlănţuită o adevărată teroare împotriva credincioşilor stilului vechi. Teroarea administrativă, după devastările bisericilor din Răcoasa şi Angheleşti, a culminat cu măcelul de la Cucova, unde s-au comis sălbăticii şi orori nemaipomenite. Credincioşii de stil vechi din judeţele Putna, Bacău şi Tecuci, au hotărât ridicarea unei mănăstiri în comuna Cucova, judeţul Putna. Ei au cerut şi au primit autorizaţie de construcţie atât de la ministerul de interne cât şi de la primăria din Cucova. Având deci toate formalităţile legale îndeplinite, credincioşii au dobândit un teren prin act autentic întocmit la Judecătoria Sascut şi au ridicat apoi mănăstirea şi câteva chilii, împrejmuind totul cu un gard. Au început şicanele administrative, zi şi noapte, jandarmii încercând să pătrundă în curtea mănăstirii sub diferite pretexte, insultând, ameninţând şi lovind.

În ziua de 27 mai a.c, la trei săptămâni după ordinul de mai sus, organele administrative şi numeroşi jandarmi au descins la Cucova, cu hotărârea de a pătrunde cu forţă în curtea mănăstirii.

Credincioşii din interior s-au opus, inchizând porţile şi comunicând că nu primesc jandarmii înăuntru, pentru că le este teamă. A început atacul care repede s-a transformat într-un adevărat măcel. S-au tras sute de focuri de armă, s-au aruncat bolovani şi pietre, s-a izbit cu parul, sapa, toporul, ciomagul etc., pentru a-i forţa pe cei dinăuntru să deschidă porţile. Credincioşii n-au ripostat cu nici cel mai mic act de violenţă, au luat icoana Maicii Domnului şi au ridicat-o strigând: „Omorâţi-ne, privim moartea cu ochii”. Atacul a durat toată ziua, terminându-se fatal cu pătrunderea jandarmilor în curtea mănăstirii, fiind omorâţi 5 oameni şi rănite 28 de persoane, din care multe au rămas infirme pe toată viaţa. S-a devastat totul, fiind dărâmate biserica, chiliile, gardul şi fiind distruse icoanele, cărţile sfinte, odoarele bisericeşti şi veşmintele.

Astăzi pe locul unde a fost mănăstirea, chiliile şi gardul nu se mai găseşte nimic, totul a fost ras până la pământ. Terminându-se măcelul, a început urmărirea credincioşilor care au putut să scape şi sute de oameni au fost fugăriţi prin păduri timp de două luni de zile, iar acei care au fost prinşi, în frunte cu răniţii, au fost bătuţi, maltrataţi, raşi pe cap, li s-au tăiat bărbile şi au fost deferiţi Parchetului Putna. Un număr de 40 de persoane au fost deţinute timp de 4-5 luni de zile, fiind închişi în închisori împreună cu criminalii de rând şi torturaţi zilnic pentru a mărturisi lepădarea de credinţa lor. Astăzi s-a dat împotriva lor rechizitoriul Parchetului de Putna, pentru acuzaţia de rebeliune în masă. Acestea sunt faptele.

Aşa că, nu numai că nimeni n-a fost pedepsit pentru crimele comise, nu numai că nimeni n-a fost tras la răspundere pentru barbariile, ticăloşiile şi maltratările săvârşite, nu numai că nimănui nu i s-a cerut socoteală pentru sângele vărsat, dar tot credincioşii au avut de suferit în urmă, fiind arestaţi şi deţinuţi luni de zile, iar astăzi trimişi în judecată.

Întrebam: Au cunoştinţă domnii miniştrii de Interne şi Justiţie de măcelul de la Cucova? Au cunoştinţă că acolo organele administrative au ucis 5 oameni şi au rănit grav 28 de persoane? Cine sunt autorii crimelor comise? Cine sunt autorii barbariilor săvârşite? Cine răspunde pentru sângele vărsat? Ce măsuri au luat domnii miniştrii de Interne şi Justiţie împotriva autorilor acestui măcel? Cine a fost dat în judecată dintre ei? “

La Cucova a fost măcel în toată puterea cuvântului, au fost ucişi oameni care nu vroiau nici măcar să se apere; asasinii au fost acoperiţi de imunitate: credinţa se plăteşte cu sânge. Eu am fost aici – m-am pus cu faţa la pământ ca să scap cu viaţă.

Monahul Ioanichie, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul.

(extras din cartea Sfântul Ioan Iacob Românul – Din Ierihon catre Sion, ediţia Ierusalim 1999, pag. 658, 659).
_______

NOTĂ:

Faptele s-au petrecut astfel: în ziua de Paşti a anului 1935, preotul nou-calendarist din localitate, Trăistaru, a declarat oficial în biserică faptul că va distruge mănăstirea vechi calendaristă. Această ameninţare a fost transmisă de către cei ce o auziseră credincioşilor din Cucova, care au organizat paza mănăstirii pe timp de zi şi noapte.

În ziua de 23 aprilie 1935, dimineaţa, au sosit jandarmii din Valea Seacă şi Sascut, împreună cu doi preoţi de nou-calendarişti şi un grup de civili din localitate, ca sprijin. Credincioşii baricadaţi în interiorul mănăstirii au fost somaţi să deschidă porţile. Întrucât jandarmii s-au convins că nu pot face faţă, au cerut ajutor la eşalonul superior şi în jurul prânzului au sosit circa 200 de jandarmi înarmaţi de la Legiunea din Focşani, însoţiţi de un procuror. Au început din nou somaţiile şi focurile de avertisment. Pentru a forţa intrarea în interiorul mănăstirii, primarul din comuna, Ioan Tâţu, a adus doi boi şi un lanţ, cu care a smuls o bucată de gard.

Au pătruns jandarmii şi au început să tragă în mulţime omorând primul om, în persoana lui Ioan Hanga din Cucova. Călugărul Eftimie Ioan, de loc din localitatea Balş, judeţul Iaşi, a fost rănit, maltratat, i-au băgat un par pe gură şi l-au aruncat într-o groapă din curtea mănăstirii, unde a murit. Chiar şi numai acest exemplu este de ajuns pentru a descrie barbaria măcelului, însă au fost omorâţi 5 credincioşi şi alţi 28 au fost răniţi grav. Cei ce au fost arestaţi, au fost transportaţi la sediul legiunii de jandarmi din Focşani şi bătuţi groaznic, iar în urma refuzului acestora de a trece la calendarul nou, au fost condamnaţi la 6 luni închisoare. Biserica şi altarul Mănăstirii Cucova au fost devastate şi dărâmate, iar cărămida transportată la preotul Trăistaru, participant activ la crimele săvârşite.

Măcelul de la Cucova n-a încheiat şirul crimelor săvârşite împotriva Bisericii Ortodoxe păstrătoare a vechiului calendar din România; aceasta pentru că forţele răului care au introdus schimbarea calendarului bisericesc, nu erau călăuzite de Duhul Sfânt şi nu se puteau opri când au văzut rezistenţa eroică a celor ce iubeau adevărul de credinţă. (extras din cartea Resisting Unto Blood – 65 Years of Persecution of the True (Old Calendar) Orthodox Church of Romania).
UPDATE:

PS Pahomie despre Măcelul de la Cucova

icoanaIubiti credinciosi,

Se spune în traditie că Sfântul Apostol si Evanghelist Luca a fost pictor si doctor, cum îl numeste marele Apostol Pavel: Închină-se vouă Luca, doctorul cel bun.

Dar noi vedem că nu numai doctor si pictor a fost, ci si mare scriitor. Dacă ati ascultat cu multă atentie dumnezeiasca Evanghelie de astăzi, atât de frumos descrie el aceasta unui oarecare Teofil, prieten ales al său, încât nu mai este nevoie de nimeni ca s-o tâlcuiască. Că asa de frumos spune, cum ati auzit de la început, toată istoria nasterii si zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul si minunile care s-au întâmplat atunci.

Tocmai de aceasta nu ne vom opri mult asupra tâlcuirii Evangheliei, că ati auzit-o cu totii explicată asa de frumos si luminat. Vom vorbi numai câteva cuvinte la nasterea dumnezeiescului Ioan Boteză-torul si Înaintemergătorul si despre cine a fost el.

Ati auzit ce spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: Asa să lumineze lumina voastră înain-tea neamurilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul?

Si ca să aflăm cine a fost el, să întrebăm direct pe Hristos, Mântuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Săi si la tot poporul: Ce-ati iesit să vedeti în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce-ati iesit să vedeti? Au doară om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe si în desfătare, sunt în casele regilor? Dar ce ati iesit să vedeti? Au doară prooroc? Si apoi le explică: „Dacă ati iesit pentru aceasta, să stiti că mai mult decât prooroc este Ioan Botezătorul!” Apoi, arătând cine este Ioan, zice că, din toti cei ce s-au născut din femei până la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezătorul.

Dacă ar fi spus un prooroc acest adevăr, un patriarh, un apostol, un sfânt, ar trebui să-l credem; dar când spune Ziditorul proorocilor si Dumnezeul proorocilor că Ioan este cel mai mare om născut din femeie, cine poate să se îndoiască de acest adevăr?
(mai mult…)

icoana tuturor sfintilorMinunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36)

Iubiti credinciosi,

Ati auzit in Sfinta si dumnezeiasca Scriptura zicindu-se: Prin sfintii care sint pe pamintul Lui, minunata a facut Domnul toata voia intru dinsii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, crestinii ortodocsi, cinstim pe sfintii lui Dumnezeu, stiind ca Dumnezeu savirseste in chip minunat voile Sale cu dinsii. Trebuie de la inceput sa va spun ca Biserica Ortodoxa face deosebire intre adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, si venerare sau cinstire, pe care o dam sfintilor si ingerilor Lui, care slujesc la mintuirea sufletelor noastre. La aceasta ne invata si Sfintul Apostol Pavel zicind: Ingerii nu sint oare toti duhuri slujitoare, trimisi ca sa slujeasca pentru cei ce vor fi mostenitorii mintuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfintilor este de a lauda pe Dumnezeu prin ei, dupa marturia Sfintei Scripturi care ne indeamna la aceasta zicind: Laudati pe Dumnezeu intru sfintii Lui (Psalmi 159, 1).

Asadar, noi cinstim pe sfinti si aducem lauda lui Dumnezeu direct si indirect. Mintuitorul nostru Iisus Hristos ne arata ca cine cinsteste pe sfinti, pe El Il cinsteste, caci a zis: Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste (Matei 10, 40).

Noi veneram pe sfinti, pentru ca ei sint prieteni ai lui Dumnezeu, dupa marturia Mintuitorului care a zis catre sfintii Sai ucenici: Voi sinteti prietenii Mei (Ioan 15, 14). Si in alt loc al dumnezeiestii Scripturi ni se arata ca sfintii sint prietenii lui Dumnezeu, zicind: A crezut Avraam lui Dumnezeu si i s-a socotit lui spre dreptate si prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).

Noi cinstim pe sfintii lui Dumnezeu si cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, caci: Sfintii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinti nu intelegem pe cei ce se numesc crestini doar cu numele; ci pe cei care s-au desavirsit prin fapte bune si au urmat intru totul lui Hristos. Caci Mintuitorul numai Apostolilor si celor asemenea lor a zis: Adevarat graiesc voua, ca voi cei ce ati urmat Mie, la innoirea lumii, cind Fiul Omului va sedea pe scaunul slavei Sale, veti sedea si voi pe douasprezece scaune, judecind cele douasprezece semintii al lui Israel (Matei 19, 28).

Cinstim pe sfintii lui Dumnezeu caci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslavite, dupa cum au facut Moise, Ilie, Daniel, Sfintii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul si toti ceilalti apostoli si sfinti despre ale caror fapte si minuni arata Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie a Bisericii lui Hristos.

Cinstim pe sfinti si le cerem ajutor in necazuri caci ei se roaga pentru noi si rugaciunea lor este primita de Dumnezeu. Asculta ce zice Dumnezeu lui Abimelec, regele Gherarei, cind acesta, din nestiinta, voia sa ia de sotie pe sotia lui Avraam: Da inapoi femeia omului aceluia, ca este prooroc si se va ruga pentru tine, si vei fi viu. Iar de nu o vei da inapoi, sa stii bine ca ai sa mori si tu si toti ai tai (Facere 20, 7).

Auzi ce zice Dumnezeu catre Elifaz Temaniteanul si cei doi prieteni ai lui, care suparasera pe sfintul si dreptul Iov: Acum luati sapte vitei si sapte berbeci si duceti-va la robul Meu Iov si aduceti-le pentru voi ardere de tot; iar robul Meu Iov sa se roage pentru voi. Din dragoste pentru el voi fi ingaduitor, ca sa nu Ma port cu voi dupa nebunia voastra, intrucit n-ati vorbit despre Mine asa de drept cum a vorbit robul Meu Iov. Si au facut cum le spusese Domnul, si Domnul a primit rugaciunea lui Iov (Iov 42, 8-9).

Iata ce zice Sfintul Apostol Pavel: Multumesc Dumnezeului meu, ori de cite ori imi amintesc de voi, caci pururea in toate rugaciunile mele, ma rog pentru voi toti, cu bucurie (Filipeni 1, 3-4). Alta data zice: Multumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toti si va pomenim in rugaciunile noastre, aducindu-ne aminte neincetat inaintea lui Dumnezeu si Tatal nostru de lucrul credintei voastre (I Tesaloniceni 1, 2-3). In alt loc iarasi zice: Pentru aceasta ne si rugam pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru sa va faca vrednici de chemarea Sa (II Tesaloniceni 1, 11). Si iarasi: Nu incetez a multumi pentru voi, pomenindu-va in rugaciunile mele ca Dumnezeu… sa va dea voua duhul intelepciunii… (Efeseni 1, 16-17). Sau: Aceasta si cerem in rugaciunea noastra: desavirsirea voastra (II Corinteni 13, 9). Acelasi Apostol Pavel ii scrie si lui Timotei: Multumesc lui Dumnezeu, pe Care Il slujesc, ca si stramosii mei, intr-un cuget curat ca te pomenesc neincetat, zi si noapte, in rugaciunile mele (II Timotei 1, 3).

Deci, fratii mei, cita datorie avem noi de a cinsti si a ne ruga sfintilor si ingerilor, daca ei sint prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), cetateni ai casei lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), slugi ale lui Dumnezeu (II Timoteni 1, 3); Psalmi 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7) si au putere de la Dumnezeu ca sa faca mari si infricosate minuni (Iesire 7, 10; Evrei 11, 29; 11, 35; Luca 9, 1-2). Ingerii au vestit oamenilor zamislirea si nasterea Mintuitorului (Matei 1, 20-21; Luca 1, 30); Invierea Domnului (Matei 28, 5-7); Inaltarea la cer si a doua venire (Fapte 1, 11); zamislirea Sfintului Ioan Botezatorul (Luca 1, 13-17) si alte nenumarate taine ale lui Dumnezeu catre neamul omenesc.

Sfintii si ingerii, se roaga pentru noi (Iesire 32, 31-32); aud rugaciunile noastre (II Petru 1, 15; Daniel 10, 11; Luca 16, 27); duc rugaciunile noastre inaintea lui Dumnezeu pentru noi (Apoc. 5, 8-14).

Sfintii au posibilitatea in cer de a sluji la Dumnezeu pentru oameni si a contribui la mintuirea acestora. Acest lucru ni-l arata luminat dumnezeiasca Scriptura, zicind: Si cind a luat cartea, cele patru fiinte si cei douazeci si patru de batrini au cazut inaintea Mielului, avind fiecare alauta si cupe de aur pline cu tamiie, care sint rugaciunile sfintilor (Apocalipsa 5, 8).

Asadar, fratii mei, prea intunecat la minte si prea orbit la intelegere sa fie cineva ca sa nu inteleaga cit de mare este datoria noastra, a crestinilor, de a ne ruga, de a cinsti si de a chema in ajutor pe sfintii si ingerii lui Dumnezeu, in rugaciunile noastre care le facem zi si noapte inaintea lui Dumnezeu.

Sa punem o intrebare. Este cunoscut numarul sfintilor? Dar al ingerilor? Nimeni nu stie numarul sfintilor si al ingerilor. Despre numarul lor spune Sfinta Scriptura: Numara-voi pe ei si mai mult decit nisipul se vor inmulti (Psalm 138, 18). Aratind si stapinirea lor asupra diavolilor si a patimilor zice: Foarte s-a intarit stapinirea lor”. Necunoscut este si numarul ingerilor lui Dumnezeu cum ne arata Sfinta Scriptura: Cine poate sa numere ostile sale? (Iov 25, 3; Psalm 67, 18; Daniel 7, 10).

Daca poate mult rugaciunea staruitoare a unui drept care se lucreaza (Iacob 5, 16), oare cit poate rugaciunea milioanelor de sfinti inaintea lui Dumnezeu, care L-au marturisit inaintea oamenilor si si-au pus sufletul pentru El? Daca numai un prieten al lui Dumnezeu, Avraam, a avut atita trecere la Dumnezeu, ca sa mijloceasca pentru Lot, nepotul sau, impreuna cu cei din Sodoma si Gomora (Facere 18, 30-33; 19, 1-28) apoi cita trecere au inaintea lui Dumnezeu toti sfintii care L-au iubit, I-au slujit si si-au pus sufletul pentru dragostea Lui?

De aceea, fericiti si de trei ori fericiti sint acei crestini care cinstesc pe sfintii lui Dumnezeu, le cer ajutor in rugaciuni si ii pun mijlocitori catre Dumnezeu in aceasta viata de pe pamint. De asemenea, amar de acei crestini rataciti de la adevarata credinta, care nu cinstesc si nu pun rugatori pe sfinti si pe ingeri catre prea vesnicul si induratul Dumnezeu. Unii ca acestia vor avea multa rusine si amara durere cind va veni Mintuitorul nostru Iisus Hristos, inconjurat de toti ingerii si sfintii Lui, ca sa judece viii si mortii si sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele sale (Zaharia 14, 5; Matei 16, 27; Psalmi 61, 11; 27, 6; Proverbe 24, 12; Romani 2, 6; Ieremia 17, 10; 32, 19; Intelepciunea lui Sirah 17, 18; Matei 25, 31).

Iubiti credinciosi,

Biserica Ortodoxa cinsteste in chip deosebit pe sfinti si ingeri, rinduindu-le in calendar cite o zi anuala de praznuire, slujbe speciale la biserica, rugaciuni si icoane pictate cu chipul si numele lor. Celor mai renumiti dintre sfinti, precum: Maica Domnului, Sfintul Ioan Botezatorul, Sfintii Apostoli, Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan Gura de Aur, Sfintii Ierarhi Nicolae si Spiridon, mari facatori de minuni, Sfintii Mari Mucenici Gheorghe si Dimitrie, Varvara si Ecaterina si multi altii se bucura de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogata, cu priveghere, cu litie si acatist, iar sarbatorile lor se praznuiesc cu multa evlavie. In numele sfintilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor locasuri si localitati. De asemenea, majoritatea credinciosilor nostri poarta nume de sfinti, pe care le primesc din botez si sint incredintati de mici in grija sfintilor respectivi, carora le cer ajutor in toate incercarile vietii.

Dar, intrucit o mare parte din sfinti si cuviosi au ramas necunoscuti, nefiind trecuti in vechile sinaxare si martirologii crestine, Biserica Ortodoxa a rinduit ca o data pe an, prima Duminica dupa Rusalii sa fie inchinata in cinstea tuturor sfintilor, cunoscuti si necunoscuti, de la Hristos pina astazi. Aceasta cinstire comuna a tuturor sfintilor o savirsim in Duminica de astazi, denumita „Duminica Tuturor Sfintilor”. Intre acestia, se cinstesc mai multe sute de sfinti si cuviosi romani, cei mai multi necunoscuti.

Dupa ce am aratat la inceput de ce trebuie sa cinstim pe sfinti, sa vedem acum cine poate fi cinstit ca sfint? Sfintii fiind crestini desavirsiti in rugaciune, in smerenie, in infrinare si mai ales in dumnezeiasca dragoste, multi dintre ei primeau daruri duhovnicesti deosebite inca din viata. Astfel unii aveau darul rugaciunii inimii, cea mai inalta rugaciune crestina. Altii aveau darul lacrimilor, al infrinarii, al tacerii duhovnicesti, al smereniei si al desavirsitei iubiri pentru toata zidirea. Alti sfinti se invredniceau de daruri miraculoase, vazute, ca: vindecarea bolilor, cunoasterea celor viitoare, intelegerea gindurilor, izgonirea duhurilor necurate. Inca si dupa mutarea din trup moastele lor ramin intregi, nestricate si fac vindecari miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moastele sfintilor sint venerate de credinciosi, care primesc sanatate, binecuvintare si ajutor.

Deci sfinti pot fi cei care au dreapta credinta, care duc pe pamint viata cu totul sfinta, cei care iubesc desavirsit pe Dumnezeu si pe oameni, cei care se roaga neincetat cu adinc de smerenie si sint gata sa-si dea si viata pentru Biserica. Semne ale sfinteniei sint darurile facerii de minuni.

De aceeasi cinstire se bucura in Biserica si in casele credinciosilor nostri Sfintii Ingeri. Mai ales Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil sint deosebit de cinstiti, iar prin sate si orase se afla numerosi crestini care le poarta numele si biserici inaltate in cinstea lor.

Sfintii in Biserica Ortodoxa se impart in mai multe cete, si anume: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pamint; ceata proorocilor si a dreptilor Vechiului Testament; ceata ierarhilor si a invatatorilor a toata lumea, care au aparat Biserica si dogmele credintei ortodoxe; ceata mucenicilor, adica a celor ce si-au varsat singele pentru dreapta credinta in Hristos; ceata Cuviosilor Parinti, adica a sfintilor calugari si sihastri purtatori de Dumnezeu, care s-au nevoit prin minastiri prin pesteri si pustietati, in post si neincetata rugaciune. Ultima ceata este ceata fericitilor si a tuturor dreptilor, care au bineplacut lui Dumnezeu pe pamint, ca orfani, vaduve, copii nevinovati, calugari si preoti evlaviosi, credinciosi dreptmaritori, care au rabdat cu barbatie necazurile, bolile si ispitele vietii pamintesti.

Dar cei mai sfinti in imparatia lui Dumnezeu sint: Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, care se bucura de un cult deosebit de supravenerare, si Sfintul Ioan Botezatorul. Dupa invatatura si iconografia ortodoxa, Maica Domnului si Sfintul Ioan Botezatorul stau inaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta si de-a stinga Mintuitorului si se roaga neincetat pentru mintuirea lumii.

Toti sfintii din cer cunoscuti si necunoscuti, impreuna cu cetele ingerilor ceresti, formeaza in cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credinciosilor dreptmaritori de pe pamint, care se lupta cu ispitele de tot felul ce vin de la diavolul, de la lume si de la trup, formeaza asa numita biserica luptatoare.

Sfintii si ingerii din cer au misiunea de a slavi neincetat pe Dumnezeu si de a se ruga pentru biruinta bisericii luptatoare de pe pamint, ajutind cel mai mult la mintuirea sufletelor omenesti. Dupa cuvintul Mintuitorului: Bucurie mare se face in cer pentru un pacatos ce se pocaieste! (Luca 15, 10), trebuie sa intelegem cit de mult se bucura sfintii toti si ingerii pentru fiecare pacatos care se pocaieste.

Dar sa vorbim citeva cuvinte si despre sfintii romani care au odraslit pe pamintul tarii noastre din primele secole crestine si pina in zilele noastre.

Desi se afirma ca Biserica Ortodoxa Romana nu a canonizat oficial, de-a lungul istoriei sale, decit foarte putini sfinti locali, din cauza vitregiei veacurilor, reamintim ca la noi, mai intii poporul si credinciosii canonizau pe sfinti si ii cinsteau dupa cuviinta, iar Biserica ii recunostea mai tirziu de la sine. Insa trebuie sa stim ca avem si noi, din mila lui Dumnezeu, destui sfinti, preoti alesi, ierarhi purtatori de Hristos, voievozi aparatori ai crestinismului, in frunte cu Stefan cel Mare, si multi osteni martiri, care s-au jertfit pentru a apara credinta ortodoxa pe pamintul tarii noastre.

De la primii episcopi sfinti ai Tomisului din secolul al IV-lea, pina la Sfintii Ierarhi Calinic de la Cernica (+ 1868), si Iosif cel Nou de la Partos (+ 1656), canonizati in anii 1955-1956; de la sfintii mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip, din secolul IV, descoperiti in anul 1971 la Niculitel-Dobrogea, pina la marele domn martir Constantin Brincoveanu cu cei patru fii ai sai, taiati cu sabia pentru Hristos la 15 august 1714; de la primii cuviosi calugari din Dobrogea si Muntii Buzaului, incepind cu Sfintul Ioan Cassian (c. 360 – c. 435), pina la Cuviosul Iacob Hozevitul (+ 1960) si cuviosul sihastru anonim descoperit in mai 1968 in incinta Minastirii Neamt si Cuviosul Paisie de la Neamt (+ 1794), recent canonizat, constatam ca avem sute si sute de sfinti autohtoni, multi necunoscuti de noi, care sint scrisi in calendarul sfintilor din cer si se roaga lui Dumnezeu pentru noi toti.

Iubiti credinciosi,

Biserica lui Hristos este Biserica sfintilor si a martirilor. Ea a fost intemeiata pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe invatatura Apostolilor si pe singele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a nascut sfinti, a fost slujita de sfinti. Biserica si astazi cere sfinti, pastori cit mai sfinti si credinciosi cu viata sfinta.

Dintre acestia facem parte si noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu dupa har si fii ai Bisericii luptatoare de pe pamint, sintem datori sa fim „urmatori lui Hristos”, sa traim duhovniceste pe pamint, sa ne facem vrednici de Imparatia Cerurilor.

Ca fii sufletesti ai sfintilor care ne-au nascut in Hristos sintem datori sa le urmam credinta lor dreapta, sa le urmam viata lor sfinta, dragostea lor pentru Dumnezeu, rivna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfinta rugaciune. Nu ne putem mintui, daca nu imitam dupa putere viata sfintilor. Adica smerenia cuviosilor, barbatia mucenicilor, rugaciunea sihastrilor, sfintenia dreptilor, curajul si statornicia in credinta a inaintasilor, rabdarea parintilor care ne-au nascut, blindetea mamelor care ne-au crescut.

Sa rivnim cu staruinta acestor mintuitoare virtuti crestine. Noi nu ne socotim sfinti, dar traim si ne mintuim in Biserica sfintilor. Ei ne sint parinti, rugatori, ajutatori in necazuri si modele de urmat. Sa parasim mindria, rautatea si necredinta care ucid sufletul si sa cerem ajutorul tuturor sfintilor din cer, in frunte cu Maica Domnului, pe care ii cinstim astazi. Ei aveau totul curat si sfint: si trupul, si mintea, si cuvintul, si simturile, si sufletul. De aceea faceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor ramin nestricate si vindeca multi bolnavi.

Deci, sa ne pocaim de pacate, sa imitam pe sfinti, sa ducem viata curata si sa le cerem intotdeauna ajutorul prin aceasta scurta rugaciune: „Toti Sfintii, rugati-va lui Dumnezeu pentru noi!”

Amin.

Arhim. Cleopa Ilie

0318ni10Un text despre Europa al Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici, preluat din cartea „Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul” de Sf. Iustin Popovici, Mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril – Petru Voda, 2002, pag 122-134:

<<Să încheiem călătoria noastră prin rai şi iad cu Dumnezeu-omeneştile binevestiri ale unui ierarh ortodox de azi, întocmai cu Apostolii, un adevărat Gură de Aur al Bisericii Ortodoxe Sîrbe: Nicolae al Ohridei şi Jicei (†1956). Dorim cu smerenie şi în rugăciune ca evanghelica lumină a cugetărilor lui de Dumnezeu înţeleptite să lumineze şi să lămurească patristic problemele de care vorbim.

Adîncit patristic în tainele istoriei neamului omenesc, Sfîntul Ierarh binevesteşte:

„Cinstitul Prooroc Isaia a proorocit aceasta: Cînd Se va ridica Domnul să nimicească pămîntul… trufia oamenilor se va smeri şi Se va înălţa singur Domnul în ziua aceea (Isaia 2:11).

Şi în vremurile de demult S-a ridicat de multe ori Domnul ca să nimi­cească pămîntul, din pricină că, în locul Lui, oamenii erau slăviţi ca nişte dumnezei, din pricina semeţilor şi trufaşilor oameni-dumnezei. Şi S-a ridicat şi în zilele noastre şi a nimicit, cu adevărat, întregul pămînt, în mînia Lui dreaptă de a nimici înfumurarea omului şi de a umili mîndria lui cea minci­noasă.velimirovici-NVsder

O asemenea ridicare a lui Dumnezeu împotriva omului a urmat adesea ridicării omului împotriva lui Dumnezeu. Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos şi Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cerşetor, în timp ce pe primele locuri au aşezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literaţi, pe romancieri, pe oamenii de ştiinţă, pe finantişti, ba chiar şi pe turişti şi pe sportivi. Toate privirile noroadelor aces­tora erau aţintite asupra acestor oameni mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte puţini îşi mai întorceau privirile spre Hristos, biruitorul morţii. O astfel de neobrăzată răzvrătire a noroadelor botezate59, dar eretice, împotriva Dumnezeului celui prea-înalt nu avea cum să nu fie urmată de răz­vrătirea Dumnezeului dispreţuit împotriva oamenilor şi noroadelor nelegi­uite. Şi, într-adevăr, ridicatu-S-a Dumnezeu ca să nimicească pămîntul. Şi au fost dureri nemaivăzute ale noroadelor pămîntului înaintea ochilor noştri şi pe spinarea noastră. Şi nu numai că toţi cei mari şi slăviţi dintre oameni s-au arătat nişte flăcări stinse, de la care nimeni nici nu mai încerca să se încăl­zească, ci s-au împlinit şi cele spuse în continuare de Proorocul Isaia, potrivit cărora oamenii aveau să se ascundă în peşteri, şi în crăpăturile stîncilor, şi în găurile pămîntului de la faţa temerii de Domnul şi de la faţa slavei puterii Lui (Isaia 2:19). Nu s-a adeverit aceasta întocmai în ultimul război60? Nu s-au refugiat oamenii din unele continente, precum de altfel şi cei din ţara noas­tră, în peşteri de piatră şi în găurile pămîntului, ca să găsească scăpare pen­tru viaţa lor de la faţa europenilor care semănau moartea? Şi semănătorii aceştia ai morţii nu sînt alţii decît acei slăviţi meghistani, idolii aceia ai oa­menilor, care stăteau la masa lumii acesteia pe tronurile cele mai de frunte şi care rîdeau de Hristos la sfîrşitul mesei, ca de un cerşetor.”

(mai mult…)

10-haralambie

Sfântul Mucenic Haralambie, Episcopul Magnesiei, împreună cu martirii Porfirie şi Vaptos şi cele Trei Muceniţe au suferit în anul 202.

Sf. Haralambie, Episcopul Magnesiei (Asia Mica) a răspândit cu succes credinţa în Mântuitorul Hristos, călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Vestea despre practicile lui Haralambie a ajuns la urechile ighemonului Lucian şi a comandantului de armată Luchie, care l-au arestat pe sfânt şi l-au adus în faţa judecăţii, unde el şi-a mărturisit credinţa în Hristos, refuzând închinarea la idoli.

În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulţumea torţionarilor săi, spunând: „Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!”

Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tăierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate.

Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţă pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafă.

(mai mult…)

Sfantul Nichifor era din Antiohia cea mare a Siriei si era, atunci, in cetate si un preot, anume, Saprichie. Amandoi atat de mare prietesug si dragoste aveau intre ei, incat multi ii socoteau pe ei ca sunt frati de o mama. Si, vietuind ei multa vreme intr-o iubire si prietenie ca aceasta, au starnit invidia vrajmasilor si semanand intre dansii neghina si ura, atata vrajba si cearta a fost intre ei, incat si pe drumuri de se vedeau, se ocoleau unul pe altul. Iar, dupa multa vreme, in vrajba si in ura fiind ei, trecand mania cea dintai, Nichifor a vazut ca gresise fata de prietenul si preotul sau. Il cuprinse parerea de rau si, marturisindu-si vina, a rugat pe prieteni ca, mergand la preotul Saprichie, sa-l roage pe el, sa ierte pe cel ce se pocaieste si sa fie pace. Dar acesta, inca manios fiind, alunga cu vorbe aspre pe cei ce mijloceau. Si, iarasi, Nichifor a trimis pe alti prieteni, cu rugaminte de impacare. Iar preotul nici nu vrea sa-i asculte. Ci, invartosindu-si inima, a ramas neplecat, uitand cuvintele Domnului, Care a zis: „Iertati si veti fi iertati” {Luca 6, 37). Si iarasi: „Daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa-ti acolo darul tau, inaintea altarului si mergi intai si impacate cu fralele tau” (Matei 5,23,24). De asemenea: „De nu iertati voi, nici Tatal vostru cel din ceruri nu va ierta voua greselile voastre” (Marcu 11,26).
(mai mult…)

 zcj01.jpg

Ii praznuim astazi(30.01.2009) pe cei Trei Mari Dascali si Ierarhi ai Bisericii, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, care prin descoperire cereasca au aratat crestinilor, ce se galceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura dragostei lor intru Domnul. Prietenia duhovniceasca, despre care acesti ierarhi ne-au lasat cuvantari pline de har, se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face vulnerabili in fata atacurilor celui rau.

Care zid este atat de puternic si atat de intarit prin legatura perfecta a pietrelor trainice din care e construit, incat sa reziste atacurilor vrajmasilor ca ceata celor cari se iubesc – unii pe altii si cari sunt stransi intr-o singură unire? Atacurile diavolului le resping; si pe bună dreptate. Caci cei cari se oranduiesc in ordine de lupta contra diavolului sunt de neinvins; de uneltirile lui isi inalta trofeele stralucitoare ale dragostei. Sunt ca si o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singura melodie si scot o cantare placuta, tot astfel si cei cari sunt stransi intr-un gand dau drumul cantării melodioase a dragostei. Nimic nu poate sa fie mai dulce decat dragostea!“, descria Sf. Ioan Gura de Aur intarirea duhovniceasca pe care si-o daruiesc prietenii adevarati.

___________________________________

Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro

Mulţi îl consideră pe Andrei Rubliov cel mai mare pictor de icoane din Rusia. Munca i-a fost recunoscută încă din timpul vieţii, iar în secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă Rusă îl punea deja ca etalon, la nivel iconografic. Cu toate acestea, se cunoaşte foarte puţin despre viaţa lui Rubliov şi numai o mână de fapte pot fi descrise cu mai multă siguranţă.

Faima lui Andrei Rubliov depăşeşte cu mult numărul documentelor scrise care îl menţionează şi al operelor de artă rămase de la el. Cu toate acestea, se poate urmări un fir al vieţii şi al lucrărilor marelui artist rus.

Se crede că s-a născut între anii 1360-1370. Rubliov intră de tânăr ca monah la Lavra „Sfintei Treimi” de lângă Moscova, întemeiată de Sfântul Serghie din Radonej.

Din cauza lipsei documentelor scrise, specialiştii au stabilit cronologia operelor lui Rubliov pe baza analizei stilistice. Prima operă a lui Rubliov se consideră a fi frescele Catedralei ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Gorodeţ, în Zvienigorod, datate în jurul anului 1400 şi păstrate până în ziua de azi în mici fragmente. Zvienigorod este între anii 1388-1425 reşedinţa prinţului Gheorghe, fiul marelui prinţ moscovit Dimitri Donski. Prinţul Gheorghe era un mare admirator al Sfântului Serghie şi – putem bănui – tocmai din acest motiv a solicitat pentru pictarea frescelor un călugăr de la Lavra Sfintei Treimi. Călugărul care le va picta este Andrei Rubliov.

(mai mult…)

Ieromonah Mihail Stanciu-Sensul creaţiei,Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul

imaginephp

Cuprins:

1. Sfânta Treime – Izvorul existenţei cosmice
2. Logos şi cosmos
3. Harul Duhului Sfânt şi lumea

4. Omul şi relaţia lui cu Dumnezeu, cu semenii şi cu cosmosul
A. Starea paradisiacă
B. Cunoaşterea lui Dumnezeu
C. Pomul vieţii şi al cunoştinţei binelui şi răului
D. Căderea în păcat şi rezonanţa ei cosmică
E. Natura şi Scriptura
F. Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat şi om adevărat
G. Sinergia între harul dumnezeiesc şi nevoinţa umană
H. Îndumnezeirea omului în Hristos şi transfigurarea lumii
I. Persoană şi comuniune

5. Biserică şi cosmos
6. Împărăţia lui Dumnezeu – scopul întregii creaţii

_____________________________________________________________________________________________

Sfântul Maxim Mărturisitorul a depus un efort deosebit în formularea clară şi fără echivocuri a învăţăturii cosmologice ortodoxe, scoţând-o totdeauna în relief şi combătând ereziile care aveau rădăcini în filozofia greacă. Astfel, el răstoarnă cu tărie doctrina cosmologică panteistă a lui Origen, doctrină care prin teoria preexistenţei sufletelor generase monoenergismul şi monotelismul în secolul al VII-lea.
1) În învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, un loc important îl deţine tema raţiunilor divine. Dacă la Origen, raţiunile erau confundate cu spiritele preexistente unite fiinţial cu Logosul divin, la Sfântul Maxim, raţiunile sunt gândurile lui Dumnezeu conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Pe de o parte, raţiunile divine nici nu se identifică cu fiinţa Dumnezeirii, nici nu sunt existenţe coeterne cu Dumnezeu, ci sunt gândurile lui Dumnezeu după care sunt create făpturile, făpturi dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Raţiunile divine au caracter dinamic şi intenţional şi fac parte din planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la lume. Crearea lumii scoate la lumină intenţia unirii lui Dumnezeu cu zidirea Sa care primeşte o mişcare naturală spre El. În actul creaţiei Dumnezeu trece de la planul gândirii Sale la planul ontologic, adică aduce în existenţă temporală făpturile gândite etern de El activându-Şi voinţa şi puterea prin această ieşire din Sine. Dar, pe de altă parte, raţiunile nu sunt identice nici cu făpturile create, ele nu sunt înscrise în fiinţa lumii, ci rămân înscrise în energiile divine necreate, cu centrul lor de gravitate în Logosul divin.
Raţiunile făpturilor îşi au modelele lor în Logosul divin care e Raţiunea ipostatică supremă, şi e de trebuinţă ca El, ca Persoană, să vrea să creeze lumea, ca ea să fie adusă la existenţă conform raţiunilor sau gândurilor aflate în cugetarea Lui, dar şi după chipul Lui în cazul oamenilor. “Căci toate cele ce sunt, sau se vor face în vreun fel oarecare de către El în substanţa lor, au fost voite mai înainte şi cugetate mai înainte şi cunoscute mai înainte. Toate sunt cuprinse pururea de voia lui Dumnezeu prin preştiinţă, potrivit puterii Lui nesfârşite.” Persoanele umane văzute nu sunt încorporări, ca pedeapsă a păcatului lor, ale unor spirite nevăzute preexistente în henadă şi emanate din Dumnezeu fără voia Lui, cum susţinea Origen, ci creaturi raţionale ce-şi au un început în timp şi spaţiu dar sunt chemate la nemurire prin unirea iubitoare cu Dumnezeu. În aceasta se vede adevărata putere a lui Dumnezeu, infinit superioară celei a existenţelor create, dar şi bunătatea Lui împărtăşibilă creaturilor Sale.

(mai mult…)

maxim-marturisitorulSfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut într-un sat din Golan, Hesfin, pe ţărmul răsăritean al lacului Tiberiadei, pe la anii 580, într-o familie de creştini. Deşi a rămas orfan încă de la 9 ani, şi-a format o cultură înaltă în mănăstirea Palaia Lavra, şi a devenit cu timpul o persoană importantă în cultura şi în societatea bizantină a vremii sale, fiind consilier intim al împăratului Heraclie între anii 610 şi 614.
A părăsit apoi repede onorurile lumii şi a îmbrăţişat viaţa monahală într-o mănăstire, la Chrysopolis – Skutari, pe malul Bosforului. Peste 10 ani se mută la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Cyzic. Invazia perşilor în 626, însă, l-a obligat să plece în Grecia, apoi în Creta, în Cipru, iar prin 632 ajunge la Cartagina, unde are discuţii cu preoţi şi episcopi referitoare la combaterea monofizitismului şi a monotelismului.
În 633 se află în Alexandria Egiptului unde apără dreapta credinţă alături de Sfântul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Prin anii 645 se găseşte tot în Africa de Nord. Aici, la Cartagina, în iulie 645, a avut o dispută hristologică cu Pyrrhus, expatriarhul Constantinopolului, în prezenţa guvernatorului imperial Grigorie şi a mai multor episcopi. Sfântul Maxim a câştigat această primă confruntare cu monotelismul, erezie susţinută atunci chiar de curtea imperială şi de teologii ei.

(mai mult…)

666Cuviosul Efrem vorbeste despre „pecetea fiarei”: „Toti ce vor crede in fiara si vor primi pecetea necuratiei si a chipului miselesc se vor alipi de ea.”1 Asadar, conditia obligatorie este „credinta in fiara”. Credinta in antihrist nu consta in a recunoaste ca la Bruxelles este instalat un calculator cu numele „fiara”, ci in aceea de a recunoaste ca „fiara” este Hristos. Pacatul apostaziei va fi in aceea ca oamenii vor crede in antihrist ca in Hristos.

Pana in ziua de azi nici unul dintre statele lumii nu invita la inchinare religioasa fata de falsii mesia moderni (oricine ar fi acestia!). Chiar si crestinii care considera codurile de bare ca fiind „pecetea lui antihrist”, cand totusi se hotarasc sa le primeasca, nu o fac cu credinta, ci cu frica. Iar cei ce nu cred in prezenta celor trei de sase in codurile de bare, nu cred in puterea lor magica si nu se tem de ele, sunt cu atat mai putin condamnabili de pacatul apostaziei si al idolatriei.
(mai mult…)

parintele-iustin-parvu-manastirea-petru-voda

Parintele Arhimandrit Iustin Parvu,staret la Manastirea Petru Voda,care a produs multa agitatie in ultimele 24 de ore cu mesajul pe care l-a dat mass-mediei online,fiind luat la intrebari si de televiziune si de toata lumea,intr-un interviu audio,a tinut sa-si intareasca declaratia adaugand grave acuzatii masoneriei si evreiimii pentru toate relele care se intampla pe lumea asta.

Prezentam mai jos marturia parintelui Iustin Parvu din dimineata zilei de 17.01.2009:

„Cuvantul pe care l-am adresat eu poporului nostru ortodox, este cuvantul meu care l-am adresat cu toata convingerea si sinceritatea si pentru cei care cred ca este cu adevarat sa fie binecuvantati iar cei care nu cred ca este cuvantul meu sa-i lumineze Dumnezeu. Cine are buna constiinta si e un om de buna credinta, ramane sa creada ceea ce-i asternut pe hartie. Cine se-ndoieste, cine nu crede ramane in necredinta lui si Dumnezeu sa-l binecuvanteze, sa-l lumineze. Asta-i.. ce sa mai spunem ? Daca ar fi sa stam ca comentam din nou convorbirea asta, tre sa luam de la inceput iara si sa intram in niste lucruri care poate is chiar cu adevarat periculoase.Ca sa le expunem in totalitate ar trebui sa ne luam de masonerie,sa ne luam de sionism,de fortele americane,de crimele care se intampla in toata lumea,sa ne luam de clonarile si urgiile care se intampla,de noua ordine mondiala,sa ne luam de injectiile care vin acum si le impun copiilor si tinerilor ca sa nu nasca si toate lucrurile care duc la aceasi concluzie: ca sunt iudeii de alta data care au ucis 14 mii de prunci…si au acelasi plan de criminalitate in viata poporului crestin ortodox.”

Descarca interviul audio de AICI

Sursa:http://apologeticum.wordpress.com/

harta-dacia
Pana in anii din urma nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, desi numele sau era mentionat adeseori in opera literara a prietenului sau, Sfantul Ioan Casian. Abia in anul 1989, mitropolitul Antonie al Transilvaniei l-a scos din uitare si i-a facut cunoscut chipul luminos de teolog si de calugar induhovnicit. Putine date despre viata si cultura acestui mare straroman se gasesc in cartea lui Ioan Casian intitulata Convorbiri cu Parintii.

(mai mult…)

pro3

1199832061

Postez din nou,cu ocazia Sfintelor Sarbatori ale Nasterii Domnului,articolul „Un pas pe calea apostaziei” de Episcopul Fotie de Triadiţa scris cu ocazia a 70 de ani de la congresul ”pan-ortodox” de la Constantinopol.

Merita citit! Astept reactiile/comentariile dumneavoastra!

În 1919, încă pe timpul aflării sale necanonice în scaunul arhiepiscopal de la Atena, francmasonul Meletie Metaxakis pune în faţa Sinodului Bisericii din Grecia chestiunea schimbării calendarului.
Meletie propune formarea unei comisii pentru studierea acestei probleme.
Sinodul Bisericii din Grecia aprobă propunerea şi emite directiva corespunzătoare.
Comisia înfiinţată trimite Sinodului următorul text definitivat: „După părerea comisiei schimbarea calendarului iulian, dacă acest fapt nu contravine principiilor canonice şi dogmatice, poate fi realizată cu condiţia acordului tuturor celorlalte biserici autocefale şi. înainte de toate, a Patriarhiei Constantinopolului, căreia s-ar cuveni să i se dea libertatea oricăror iniţiative în acest domeniu, cu condiţia să nu se treacă la calendarul gregorian, ci să fie elaborat un nou calendar, mai exact din punct de vedere ştiinţific, purificat şi de alte neajunsuri proprii ambelor calendare – celui iulian şi celui gregorian”.

(mai mult…)

parintele-dionisie-ignat-de-la-colciuDespre  mândrie: Mândria e cea mai primejdioasă patimă. Toate patimile, toate păcatele  se iartă foarte lesne, şi te îmbrăţişează Dumnezeu şi te duce în Împărăţia Cerului. Însă la Împărăţia Cerului sub nici un motiv nu poţi înainta cu înălţarea minţii, cu mândria. Ispititorul, satana cel mare, e foarte deştept, şi ştie lucrul asta. De aceea seamănă în omenire înălţarea minţii şi tulburarea, adică mândria, ca să nu poată înainta omul la Împărăţia Cerurilor. Căci Sfintele Scripturi aşa spun, că, din bunătatea Lui, Dumnezeu vrea ca acolo unde a fost împărăţia satanei cea atâta de înfricoşată şi mare, care a căzut din cauza mândriei, acolo să completeze locurile acelea cu sufletele bunilor creştini şi ale călugărilor care s-au aflat la Dumnezeu. Dar acolo nu poţi ajunge dacă ai înălţarea minţii, sub nici un motiv! Doar cu smerita cugetare poţi ajunge acolo! De aceea, ispititorul instalează în sufletul copilului, de mic, înălţarea minţii, mândria, lucru care zicem că nu-i nimic, şi de fapt acela-i cel mai dăunător, cel mai primejdios pentru mântuirea sufletelor noastre.
(mai mult…)

vladika-averky

„Omul cel mai puternic din lume este cel ce se află în singurătate. Henrik Ibsen

Cei ce l-au cunoscut pe Arhiepiscopul Averchie în perioada când era egumenul şi rectorul mănăstirii şi seminarului Holy Trinity de la Jordanville îşi amintesc bine prezenţa sa fizică impunătoare. Era de statură înaltă, cu barbă albă, păr bogat şi sprâncene stufoase. Ochii lui mari te priveau drept în suflet. Modul său de comportare vădea un caracter nobil, şi o demnitate sufletească calmă. Niciodată nu era grăbit. Nu-l interesa ce gândesc oamenii despre el şi nu încerca să impresioneze pe nimeni. Cu toate că era conştient de natura principiilor vieţii pământeşti şi avea o atitudine realistă faţă de semenii săi, părea vizibil detaşat de lucrurile pământeşti. Nu găseai la el nimic lumesc. Nu auzea bine – defect care îl ferea de năpădirea minţii cu vorbe deşarte. Iar când auzea în preajmă vorbărie goală, îşi scotea demonstrativ aparatul său de ascultare.
Părintele Gherman de la Frăţia Sfântul Gherman de Alaska (fost seminarist la Jordanville) îşi aminteşte că Arhiepiscopul Averchie era un adevărat păstor creştin. El nu spunea doar, „fă aceasta şi nu fă aceasta”, ci îţi prezenta întreaga filozofie a vieţii ortodoxe în aşa fel, ca oamenii să înţeleagă de ce trebuie să facă un lucru şi nu altul.

(mai mult…)

fotogravura_ceas_z1

Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor:
– Vedeţi cum merge acest ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele lui se învârt.
După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.
– Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nos­tru, ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se „murdă­rească” de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul trebuie să fie me­reu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvân­tată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.

„Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu trupul. ”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

s_left
Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia odată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:

– Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim?

– Fiule, este de ajuns dacă te căleşti o singură clipă, înaintea morţii.

– Atât de puţin, părinte?

– Da, fiul meu!

– Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?

– Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, in orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.
Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufle­tului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.

„Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde şi oricând.”  (Fericitul Augustin)

tb_240_263659_0803_judecator

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.

N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:

– Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.

– Să-mi fie iertat – zise ţăranul – dar sunt nevinovat.

– Cum îndrăzneşti să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-1 închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!

– Aşa este, omule? – spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?

– Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?

Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceas­ta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.

Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.

„Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Bogatii si saracii

Posted: noiembrie 1, 2008 in Laice, Lumea Ortodoxiei, Sfinti Parinti
Etichete:, ,


De mult,cu sute de ani in urma,a trait un rege puternic.Intr-o zi plimbanduse in curtea palatului sau,a auzit dincolo de ziduri pe cineva care plangea,a dat imediat dupa aceea porunca sa fie deschise portile.Iesi sa vada ce se intamplase,dar nu-si putea crede ochilor…Daca in palat sau toti oamenii erau multumiti si aveau de toate,acum nu-si putea cred ochilor,ca la porti erau adunati oameni nevoiasi care intinde-au mana dupa o bucata de paine,printre ei vazu un copilas si la intrebat ce s-a inmplat.Copilul a zis ca parintii lui sunt  bolnavi si ca nu are bani nici de mancare nici de doctori.

In timpul acesta,in jurul regelui s-a strans o gramada de oameni,unu mai amarat ca altu,fiecare dorind sa isi spuna oful.Manit de aceasta situatie,regele s-a intors imediat in palat si ia chemat pe toti bogatasii la un loc,cand acestia s-au adunat,regele le-a spus:

-Voi sunteti cei mai bogati oameni din regatul meu,aveti atata avere incat ati putea sa va construiti fiecare cate o casa numai si numai din aur,dar daca v-ai uita si in jur,ati vedea ca sunt oameni care mor de foame ,care o duc rau,fiindca voi nu va ingrijiti de treburile cetatii.Piata e plina de oameni care vor sa munceasca pt o paine,dar voi ii refuzati.Doar de voi depinde situatia acestor oameni,puteti sa ii ajutati si va poruncesc sa o faceti. Dupa cateva zile,regele a vazut ca nimic nu se schimba,chemandu-i din nou pe bogatasii cetatii,le-a zis:

-Inca nu aveti suflet,cum de nu va este mila de cei care se ocupa cu greutatile zi de zi,daca nu o faceti voi,atunci am sa o fac eu.Iata ce poruncesc,de azi inainte pentru fiecare sarac mort de foameva fi omorat si un bogatas,de maine ne vom inatalni in fiecare seara si daca aflu ca peste zi un om sarac a murit de foame la mine in cetate,atunci sortii vor decide care dintre voi a fost executat,ca voi insiva sunteti vinovati de moartea acestui om,pt ca l-ai fi putut ajuta dar nu o faceti.Se spune,ca de a 2-a zi,nu a mai murit nimeni de foame in regatul acela. 🙂