Scandal religios la Chişinău. Circa 100 de creştini ortodocşi au dărâmat menora instalată vineri de reprezentanţii comunităţii evreieşti din Republica Moldova, cu ocazia celor opt zile de Hannukah – sărbătoarea luminii în cultul mozaic. Enoriaşii au scandat lozinci antisemite, după care au smuls menorah, iar în locul ei au înfipt o cruce de lemn. Plasarea unui simbol iudaic lîngă statuia lui Ştefan cel Mare, în opinia liderilor protestului, este o ofensă.

“Noi suntem în ţară ortodoxă şi Ştefan cel Mare a apărat-o de tot soiul de jidovi, dar ei au venit şi au pus menora. Este o fărădelege, o îngăduinţă a puterii de stat de astăzi, care a permis aşa ceva într-o ţară ortodoxă”, a declarat un preot.

Reprezentanţii comunităţii evreieşti au informat toate forurile competente, inclusiv Mitropolia Moldovei.

Un dialog imaginar, pe care l-am purtat cu mulţi

Apar mereu scandaluri despre un preot sau altul, despre un călugăr sau o monahie, despre mediul teologic. Şi se înghesuie balcanicii şi fanarioţii, fie din Regat, fie din Transilvania, fie din Panonia, fie din Occident, să jubileze, să deguste, cu nesfârşită plăcere, aroma şi gustul scursurilor revărsate de mass-media peste Biserica lui Hristos. Bieţii rătăciţi! Ei, care atâta nevoie au de Dumnezeu, cum Îl găsesc, cum fug de El. Şi apoi urlă disperaţi: „Unde eşti?!!” Şi, desigur, dau vina pe popi. Popii sunt de vină că nu-L găsesc ei pe Dumnezeu! Mai ales dacă popii fac greşeala să le arate că Dumnezeu nu este neapărat unde vor ei, ci poate unde vrea El!

„Hai, părinte, lasă-o! Sunt destui popi hoţi, curvari, agresiv-inculţi, corupţi şamd! Poţi să negi asta?”

Nu, ferească Dumnezeu! De ce să neg? Ce conducători meritaţi, pe aceia îi aveţi. Inclusiv în Biserică! Că doar nu cresc preoţii în pom, nici nu se cultivă pe ogor, nici nu se pescuiesc în lacuri! Dintre voi ies, după chipul vostru. Au nu am avut eu colegi pe care îi trimiseseră părinţii – care nu erau preoţi! – să se popească, din pricină că „popa are totdeauna burta mare”? Şi bieţii copii ar fi vrut să devină ingineri, sau programatori, sau oameni de afaceri sau sociologi şamd. Dar dacă părinţii şi-au impus voinţa, s-au trezit amărâţii de copii în seminar sau facultatea de teologie. Şi din lipsă de chemare ieşiţi, din gândire păgânească şi forţare de părinţi inconştienţi, ce preoţi putea să iasă din ei? Deci, iată, preoţii aceştia sunt roadele voastre.

„Bine, dar seminarul, facultatea, de ce nu i-au adus la credinţă?”

De ce şi cum s-o fi făcut? În seminar şi facultate ar trebui să intre cei cu multă credinţă, pentru a se desăvârşi în cunoaştere, nu cei slabi! Nu dai la Teologie ca să înveţi abecedarul Credinţei, ci ca să înveţi matematicile superioare ale acesteia, analizele fine, lupta înaltă şi foarte primejdioasă cu Iadul. Da! Căci dacă vrei să mergi către seminar ori facultate teologică, aşteaptă-te să te izbeşti cu Iadul.

„De ce?”

Pentru că este scris că Biserica nu va fi biruită de porţile Iadului. Deci se deschid aceste porţi ca să o înghită, dar nu izbutesc. De ce? Oare pe cine a rânduit Dumnezeu – dintre oameni – să stea între Iad şi Biserică, să oprească distrugerea? Desigur, pe clerici şi monahi. De aceea şi lupta Iadului este mai întâi împotriva clericilor şi călugărilor, de miliarde şi miliarde de ori mai dură şi necruţătoare decât cea dusă cu mirenii. Iar seminariile şi facultăţile sunt locuri în care sunt plămădiţi noii clerici! Dacă îi prinde Iadul de aici, cât de greu le va fi să se elibereze mai târziu! Seminariile şi facultăţile teologice sunt locuri de foc, în care numai şi numai ajutorul lui Dumnezeu, mijlocirea sfinţilor şi îndrumarea duhovnicului – toate la un loc! – te pot ţine să nu cazi… ori să nu cazi prea tare. Şi să te ridici!

Se cuvine să căutăm dreptatea lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor înainte de orice. Dacă le căutăm, nu avem vreme să judecăm pe alţii. Iar dacă le-am găsit, oricum nu o vom face, căci Stăpânul nostru, Dumnezeu, este Judecătorul cel drept. Cum am putea noi, dacă-i suntem credincioşi, să ne punem în locul lui?

Să ne rugăm pentru cei care sunt pieptul Bisericii dinspre Iad, ca Dumnezeu să-i întărească întru Credinţă, să-i spele de greşeli şi să-i crească întru Lumină. Cu ei vom creşte şi noi. Şi vom putea găsi pe Dumnezeu, Care, oricum, nu-i aşa departe: doar că nu vrem să ne uităm la El. Ci doar să ne slujească. Ceea ce nu se poate.

“Vă mulţumesc, dragii mei, pentru sprijin şi rugăciuni. Nu-mi pot exprima durerea în cuvinte. E ca durerea de a sta lângă Crucea Mântuitorului. Dar este şi o bucurie pe care n-o poţi pune în cuvinte…e bucuria de a veni la mormântul gol. « Unde este, moarte, biruinţa ta ? » Părintele Daniil şi-a întrevăzut plecarea cu mulţi ani înainte de asasinarea sa.

Mereu a vrut să fie aflat vrednic de martiriu şi Domnul i-a oferit această cunună. Cel care l-a împuşcat a vrut să scuipe în faţă Biserica, aşa cum odinioară au scuipat în faţă pe Hristos, dar n-au obţinut ce-au vrut, fiindcă au dat greş în întinarea Bisericii. Părintele Daniil a urcat pe Golgota lui chiar în biserica pe care o construise şi în care îşi pusese toată energia şi puterea. L-au ucis ca pe unul din vechii profeţi, între altar şi locul de sacrificiu, şi pe drept şi-a câştigat titlul de martir. El a murit pentru Hristos pe Care L-a sjujit cu toată inima.
De multe ori mi-a spus că se teme că nu va face faţă ; credea că nu e destul de bun. Ca om, avea excesele şi slăbiciunile lui, cădea şi făcea greşeli, dar nu a greşit în ceea ce era mai important, viaţa lui a fost cu totul închinată lui Hristos.
Nu înţelegeam de ce se grăbea. În ultimii trei ani, muncea susţinut, fără oprire în vacanţe sau la sfârşit de săptămână. Cârteam, aş fi vrut ca măcar uneori să am fericirea simplă de a-l avea pe soţul şi tatăl copiilor mei alături de mine şi de ei. Dar el era chemat pe alt drum.
A spus că va fi ucis. L-am întrebat cui ne lasă, pe cei trei copii ai lui şi pe mine. Mi-a răspuns că ne lasă în mâini bune. « Vă las cu Maica Domnului. Ea va avea grijă de voi”.

În timp, am uitat aceste cuvinte. El mi-a vorbit anume despre hainele cu care să fie înmormântat. Pe atunci, am glumit, că nu ar trebui să vorbim despre asta, pentru că nu ştim care va pleca primul. A spus că eu îl voi îngropa pe el. Odată vorbeam despre înmormântări şi i-am zis că niciodată n-am fost la o înmormântare de preot. Răspunsul lui a fost : « Nu-ţi face griji, poţi să vii la a mea ».
Îmi amintesc atâtea vorbe ale noastre şi-mi dau seama de înţelesul lor adevărat abia acum. Acum îndoielile mele s-au risipit.
Nu ne-am spus la revedere în această viaţă, nu ne-am cerut iertare unul altuia, nu ne-am îmbrăţişat. A fost o zi obişnuită…el a plecat să săvârşească sfânta Liturghie şi atunci l-am văzut pentru ultima oară viu.
De ce nu m-am dus în ziua aceea să-l întâlnesc la biserică ? Într-adevăr, am vrut să merg, dar am hotărât să pregătesc masa şi să culc copiii…trebuia să am grijă de copiii lui…ca şi cum o mână mă trăgea înpoi. Deseori înainte mergeam să-l întâlnesc la biserică. Simţeam că norii se îngrămădeau peste noi. În ultimele zile am încercat să fiu cu el cât de des posibil. »

În ultima săptămână m-am gândit numai la moarte şi la viaţa de dincolo de mormânt. N-am putut să mă concentrez la nimic altceva. În ziua aceea, gândurile treceau prin mintea mea : « moartea loveşte în cap ». Ultima săptămână a fost foarte dificilă pentru mine, ca şi cum o tonă de cărămizi ar fi căzut peste mine.
Nu m-am prăbuşit. Mă sprijină el; îl simt că este lângă mine. Cu atât de multe vorbe frumoase, de tandreţe spuse unul altuia, mai multe decât ne-am spus întreaga viaţă trăită împreună. Abia acum mi-am dat seama cât de mult ne iubeam unul pe altul.
Cea de-a 40-a zi a Părintelui Daniil va fi chiar în ajunul zilei sale onomastice, în ziua hramului viitoarei biserici, 29-30 decembrie, la prăznuirea Sfântului Profet Daniel. Cum a prezis o bătrână, biserica se va construi, dar Părintele Daniil nu va mai fi acolo să slujească. Cea de-a doua parte a prezicerii s-a împlinit acum.»

23 noiembrie 2009
Matuşca Iulia Sisoeva



Istoria asasinatului preotului ortodox rus Daniil Sisoev

Preotul ortodox Daniil Sisoev a fost asasinat la Moscova în seara de 19 noiembrie. Crima a fost comisă foarte probabil din motive religioase. Preotul se pare că a căzut victimă islamicilor radicali sau sectari, declară investigatorii cazului.
Asasinul neidentificat purta o mască de doctor când l-a atacat pe preot, relatează Interfax. Criminalul a intrat în biserica « Sf. Ap. Toma » din sudul Moscovei pe la 22:40. Era un bărbat înalt şi solid, spun martorii oculari. Ei precizează că era de origine caucaziană, deşi nu e clar cum au ajuns la această concluzie.
Omul s-a năpustit în biserică şi a strigat : « Care este Sisoev ? » Preotul de 35 de ani a ieşit în faţă, atacatorul a scos o armă silenţioasă şi l-a împuşcat în gât şi în cap. Atacatorul a părăsit locul crimei mergând – nu a luat-o la fugă.
Părintele Daniil a murit la spital o oră mai târziu. Preotul avea soţie şi trei copii. Daniil Sisoev s-a născut la 12 ianuarie 1974 în Moscova. A absolvit Academia Teologică din Moscova. Se ocupa mai ales cu activităţi misionare. A înfiinţat o şcoală de predicatori pe stradă în Moscova.
Sisoev era un oponent activ al Islamului. De exemplu, a condus două dezbateri publice cu fostul preot ortodox Veaceslav Polosin, care s-a convertit la islamism. Sisoev a publicat o carte, « Căsătorie cu un musulman », în care a scris că Dumnezeu şi Biserica nu admit căsătoriile între creştini şi necreştini.
Grupuri religioase radicale au început să-l ameninţe pe Părintele Daniil Sisoev cu patru ani în urmă. Ii trimiteau email-uri ameninţându-l să-i « taie capul şi să-i scoată maţele ». S-a anunţat de asemenea că grupuri islamice îl condamnaseră pe Părintele Daniil la moarte. Anul trecut, un musulman a sunat la biserica unde slujea părintele şi a spus că preotul va fi ucis dacă va continua să-şi manifeste public atitudinea negativă faţă de Islam. Sisoev a fost silit să apeleze la Biroul Federal al Securităţii Rusiei de două ori, cerând ajutor.

Pe deasupra, Daniil Sisoev lupta şi împotriva sectanţilor. Comunica mult cu cei ce fuseseră afectaţi de secte. Preotul era un membru activ al centrului pentru reabilitarea victimelor sectelor totalitare şi ale mişcărilor pseudo-religioase.

Unul dintre cele mai controversate asasinate în rândul clerului a fost comis pe 9 septembrie 1990, când a fost ucis Alexander Men. Părintele Alexander a scris zeci de cărţi (incluzând opera sa cea mai valoroasă, Fiul Omului, care a servit drept introducere în creştinism pentru mii de cetăţeni ai fostei Uniuni Sovietice) ; a botezat sute, dacă nu mii de oameni ; a înfiinţat o Universitate Ortodoxă deschisă ; a deschis una dintre primele şcoli de duminică în Rusia şi un grup de caritate în spitalele ruseşti pentru copii. Influenţa lui este încă larg simţită şi moştenirea sa continuă să se extindă atât în Rusia, cât şi dincolo de graniţele ei. A fost ucis într-o duminică dimineaţă de către un agresor înarmat cu un topor, chiar în faţa casei sale din Semkhoz, Russia.

/iuliana-koinonia.blogspot.com/

1.Multumesc iubit,Pãrinte Dumnezeu,
Cã ne ocroteşti şi ne aperi mereu
Ne-ai lãsat mijlocitor,
Şi al nostru îndrumãtor, / Cu smerenie,
Pe iubitul ,Sfânt Pãrinte Arsenie.

2.Fraţii creştini de pretutindeni ,azi vã spun
Viaţa unui Sfânt Pãrinte foarte bun.
Vã rog sã luaţi aminte
La frumoasele cuvinte , / Nu plecaţi,
Lãsaţi grijile afarã şi-ascultaţi.

3.Într-un sat ,Vaţa de Sus, din Hunedoara,
Se nãştea un prunc ce-avea sã schimbe ţara,
Din pãrinţi creştini ,iubiţi,
Care erau fericiţi / C-au nãscut
Un copil ce-avea sã fie Sfânt.

4.A lui mama se numea Cristina,
Şi-a avut în pântece lumina,
Cãci ea a visat frumos:
Luna ,soare luminos / Şi gândea
“Oare ce avea sã fie acest copil în viaţa sa?”

5.Tatãl sãu, ce Iosif se numea,
Nume pruncului ,Zian ,punea,
Şi cu cât timpul trecea,
Zian repede creştea / Şi-asculta
De pãrinţi care spre bine-l îndrepta.

6.Mai târziu dupã ce şcoala a-terminat,
Viaţa Domnului,pe-acest pãmânt,şi-a închinat
A intrat în mãnãstire
Şi-o frumoasã vieţuire ,/ Ca de Sfânt,
A avut pânã a plecat de pe pãmânt.

7.În Muntele Sfânt este trimis,
Şi acolo minune mare s-a scris,
S-a rugat la Dumnezeu,
Sã îl ajute mereu / Şi sã-i dea
Un duhovnic sã-l îndrume în viaţa grea.

8.Crezând cã nu-i vrednic de –ajutor,
Maicii Sfinte ,s-a rugat cu foc şi dor,
Atunci o mare minune .
Cum numai Sfinţii pot spune / S-a întâmplat,
Maica Sfântã, sus pe munte l-a urcat.

9.Pe Serafim de Sarov la întâlnit
Şi – acesta viaţa i-a povãţuit,

Cu post şi cu rugãciune
A primit înţelepciune / Şi-a venit
Înnapoi la Sâmbãta unde-a slujit.

10.Devine stareţ al Sfintei Mãnãstiri
Şi îndreapta lumea chiar şi din priviri,
Avea dar proorocesc,
Nefiind cu duh lumesc / Şi îndrepta,
Pe tot pãcãtosul ,care-l asculta.

11.Avea ochi albaştri şi senini,
Ochi ce te cutremurau ,divini,
Nu puteai sã îi priveşti,
Decât doar sã te smereşti / Şi vedeai,
Puterea lui Dumnezeu ,când îi priveai.

12.Toţi creştinii ,din tarã, îl cãutau,
Sã îi cearã sfaturi ,sã-i ajute îl rugau,
Mustra dur pentru pãcate,
Avea vorbe minunate ,/ Şi iubea,
Pe tot pãcãtosul care se-ndrepta.

13.Mai târziu este trimis din Fãgãraş,
La obştea din Prislop ,sfânt lãcaş,
Urmãrit de securişti,
Creştinii sunt foarte trişti / Da’l urmau,
Se duceau dupã-al,lor Sfânt şi lãcrimau.

14.În continuare este urmãrit,
Luat în râs de alţii chiar batjocorit
Prislopul devine atunci
Sfântã obşte dar de maici ,/ Duhovniceascã,
Îndreptatã cãtrea calea îngerescã.

15.De la Prislop l-au dus la Canal,
A fost chinuit ,lovit brutal
La fel ca Mântuitorul,
A rãbdat pentru poporul / Cel lovit,
De communism ,de urã şi asuprit.

16.S-a întors din nou la mãnãstire,
Pentru a salva creştini de la pieire,
Era urmãrit mereu,
De duşmanul cel mai rãu / De atunci,
Securiştii care n-au scãpat de munci.

17.A fost chinuit prin închisori,
A suportat chiar şi deportãri
A suferit cu rãbdare,
Pentru rasplata cea mare, / Ce avea,
Sã primeascã şi cununa aevea.

18.Mai târziu la Drãgãnescu este dus
O Bisericã-n al Bucureştiului apus,

Este urmat de creştini,
Chiar de-ndura orice chin ,/ Cu bucurie,
Pentru Domnul suferea orice urgie.

19.Acolo Sfântul Pãrinte a pictat
Biserica Sfântã cu har minunat,
Dar a pictat cu tãrie ,
În suflete bucurie / Şi cuvânt
Credincioşilor de pe acest pãmânt.

20.Pentru cã avea darul proorocesc
şi-a vãzut sfârşitul aşa cum era firesc,
Ştia cã va suferi ,
Cã duşmanii-l vor lovi, / Dar rãbda,
Pentru cã avea sã îşi ia plata sa.

21.Ai plecat ,Pãrinte ,pe Cãrare,
A Împãrãţiei dulce,rarã,floare,
Te-ai dus sus la Dumnezeu
Ca sã ne veghezi mereu, / Pe vecie,
Şi sã fim cu toţii în Împãrãţie.

22.Îti mulţumim ,Pãrinte, cã ne-ai ajutat,
Cã ne-ai fost alãturi şi ne-ai ascultat.
Sã nu ne uiţi drag Pãrinte,
Pentru noi roagã-te ,Sfinte / Sã venim,
În Împãrãţia Domnului .Amin .

Primit de la o cititoare.

Eveniment la Radio Romania Actualităţi – 2 spectacole-document:

Luni 30 noiembrie: Părintele Arsenie Boca – Liturghia Cerească de la Sambăta

Marti 1 decembrie: Părintele Arsenie Boca – Botezul lacrimilor


Scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Nicolae  Mărgineanu. Cu participarea preotului Nicolae Streza. În distribuţie: Mihai Bica, Dorina Lazăr, Dan Săndulescu, Alexandru Suciu, Alexandru Nedelcu, Alin Panc. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: inginer Luiza Mateescu. Producător: Magda Duţu.

Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Ţara Haţegului, se perindă zilnic sute de pelerini. Anual, pe 28 noiembrie, peste 10.000 de oameni sunt prezenţi la slujba de pomenire a celui care, chiar fără a-l fi cunoscut direct, le-a schimbat viaţa.

S-a născut la 29 septembrie 1910, în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului şi a fost botezat cu numele Zian Vălean.

A studiat la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1933. În Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paştile anului 1940, a fost tuns în călugărie la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, primind numele Arsenie. Ca preot, duhovnic şi stareţ, va începe cu putere şi duh apostolesc şi chiar prorocesc, mişcarea unică de la Sâmbăta, de redeşteptarea religioasă şi morală a credincioşilor.

Scenariul radiofonic după care a fost construit spectacolul porneşte de la mărturia preotului Nicolae Streza, ucenic al Părintelui Arsenie din 1942. Este de fapt povestea a doi tineri, Nicolae Streza la vârsta de 16 ani şi prietenul său Ioan Bica, aşadar doi adolescenţi, care în 1942 descoperă o personalitate uriaşă,  Părintele Arsenie Boca, care le-a schimbat decisiv viaţa. La Mănăstirea Lupşa din judeţul Alba au fost înregistrate cântările Utreniei şi Liturghiei, în varianta care se cânta în Transilvania în prima parte a secolului XX, muzica bisericească sistematizată de Dimitrie Cunţan, profesor la Academia Teologică „Andrei Şaguna” din Sibiu, un material sonor consistent şi rar, folosit pentru a reconstitui atmosfera slujbelor de la Mănăstirea Brâncoveanu.

Sfantul Antonie a trait in timpul domniei voievodului Matei Basarab si a domnitorului Constantin Brancoveanu. S-a spus despre el ca ar fi un aroman, originar din orasul Ianina, din Grecia. Din cercetarile facute, putem sustine ca venea dintr-o familie de crestini din satele Olteniei.

Impresionat de viata aleasa pe care o duceau calugarii de la Iezeru a intrat frate in acest schit. Dorind sa sporeasca nevointele monahicesti, a cerut binecuvantare Episcopului locului, Ilarion, sa mearga la Sfantul Munte Athos. Acesta cunoscand ca este monah imbunatatit si de mare folos multora, l-a sfatuit sa renunte. Cuviosul Antonie ii asculta sfatul si in jurul anului 1690 s-a retras la cativa kilometri de schitul Iezeru, in muntele cu acelasi nume, unde si-a gasit adapost intr-o pestera. Aceasta i-a devenit chilie si loc de reculegere. Nemultumit ca nu avea un loc anume randuit pentru rugaciune, a inceput sa sape alaturi un mic paraclis in stanca, largind stanca in asa fel incat sa poata face din ea un lacas de inchinare si de preamarire a lui Dumnezeu. Terminand aceasta bisericuta, i-a pus o catapeteasma si icoane, inzestrand-o cu cele necesare savarsirii dumnezeiestilor slujbe. Episcopul Ilarion al Ramnicului a sfintit acest locas.

In aceasta bisericuta s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, pana la sfarsitul vietii. Cobora la schit doar in duminici si sarbatori pentru a asculta Sfanta Liturghie si a primi Trupul si Sangele Domnului.

Cuviosul Antonie a stat in sihastrie 28 ani si a trait in total 92 ani. Mutarea sa la Domnul a fost in 23 noiembrie 1719.

Tinand seama de viata si nevointele sale, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta din 20 iunie 1992, a hotarat ca el sa fie asezat in randul sfintilor.

Sfintele Moaste ale Cuviosului Antonie au fost asezate in Biserica Schitului Iezer. O particica din Sfintele sale Moaste se afla si la Schitul Darvari din Bucuresti.

Alege!Dumnezeu pe listele electorale!

Posted: noiembrie 23, 2009 in Articole
Etichete:

Dumnezeu pe listele electorale!
În împrejurările vieții am constatat că cele mai febrile discuții printre oamenii sunt despre politică si fotbal. Este uimitor câtă „cultură” are Omul când ne referim la aceste două aspecte efervescente din viața cotidiană.
În contextul acestor două manifestări febrile, se distinge cu ușurință capacitatea noastră de a „alege”.
De fiecare dată asist cu melancolie modul de exprimare al celor ce judecă cu cărțile pe masă evenimentele fotbalistice și mai ales cele politice. Auzim aproape de fiecare dată zicându-se:
„Nenorociții ăia, jigodiile alea, javrele alea….”și așa mai departe.
Dar fiindcă și fotbal și politică se face tot timpul, aș vrea totuși să vorbesc despre „politică” acum pentru că ne aflăm în preajma „alegerilor”.
Dacă ne vom uita in DEX cuvântul alege are mai multe înțelesuri:
-a decide, a vota, a selectiona, a deosebi, a distinge, a admite, a curăța și altele.
Când l-a zidit Dumnezeu pe Om in Rai l-a acoperit cu Harul Său și l-a pus rege peste toate cele zidite. Pentru ca Omul să cunoscă că este făptura Mâinilor Lui Dumnezeu, a primit o poruncă prin care să-L recunoască pe Ziditor ca Creator al său. I-a oferit Omului libertatea de care avea nevoie și pentru ca să întărească aceasta, l-a lăsat să aleagă între viată și moarte, între a trăi sub tutela Lui necunoscând durerea și năpasta, sau putința de a cunoaște binele sau răul.
Deci dacă înțelegem bine încă dintru început Omul a avut o alternativă fiind liber – să aleagă.
Atunci protopărinții noștri au „ales” pentru întreg neamul omenesc durerea de a ști ce este binele și răul deși au fost avertizați că aceasta le va aduce moartea. Moarte este o plata a păcatului. De ce plătim cu moartea? Este o pedagogie a Tatălui surpând prin ea în fapt RĂUL. Moartea pune stavilă răului care se poate cuibări în om. Ne-am invechi și noi în răutate dacă am trăi prea mult!

Citește restul acestei intrări »

Luni, 23 noiembrie 2009, de la ora 11.00, Teatrul Naţional Radiofonic organizează la clubul Ramada-Majestic, audiţia cu public a premierei : Părintele ARSENIE BOCA – Botezul lacrimilor – spectacol de teatru-document realizat în cadrul proiectului Biografii, memorii. Scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Nicolae Mărgineanu.

Cu participarea preotului Nicolae Streza. În distribuţie: Mihai Bica, Dan Săndulescu, Alexandru Suciu, Alexandru Nedelcu, Alin Panc. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: inginer Luiza Mateescu. Producător: Magda Duţu.  Spectacolul  Părintele ARSENIE BOCA – Botezul lacrimilor, este cel de-al doilea dedicat Părintelui Arsenie Boca şi va fi difuzat în premieră, marţi, 24 noiembrie, de la ora 19.00, la Radio România Cultural. Primul spectacol, intitulat  Părintele ARSENIE BOCA – Liturghia Cerească de la Sâmbăta, a fost difuzat marţi, 10 noiembrie 2009.

Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Ţara Haţegului, se perindă zilnic sute de pelerini. Anual, pe 28 noiembrie, peste 10.000 de oameni sunt prezenţi la slujba de pomenire a celui care, chiar fără a-l fi cunoscut direct, le-a schimbat viaţa.

S-a născut la 29 septembrie 1910, în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului şi a fost botezat cu numele Zian Vălean.

A studiat la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1933. În Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paştile anului 1940, a fost tuns în călugărie la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, primind numele Arsenie. Ca preot, duhovnic şi stareţ, va începe cu putere şi duh apostolesc şi chiar prorocesc, mişcarea unică de la Sâmbăta, de redeşteptarea religioasă şi morală a credincioşilor.

Scenariul radiofonic după care a fost construit spectacolul porneşte de la mărturia preotului Nicolae Streza, ucenic al Părintelui Arsenie din 1942. Este de fapt povestea a doi tineri, Nicolae Streza la vârsta de 16 ani şi prietenul său Ioan Bica, aşadar doi adolescenţi, care în 1942 descoperă o personalitate uriaşă,  Părintele Arsenie Boca, care le-a schimbat decisiv viaţa. La Mănăstirea Lupşa din judeţul Alba au fost înregistrate cântările Utreniei şi Liturghiei, în varianta care se cânta în Transilvania în prima parte a secolului XX, muzica bisericească sistematizată de Dimitrie Cunţan, profesor la Academia Teologică „Andrei Şaguna” din Sibiu, un material sonor consistent şi rar, folosit pentru a reconstitui atmosfera slujbelor de la Mănăstirea Brâncoveanu.

Împlinindu-se trei ani de la naşterea Preacuratei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvîntul. Chemînd toate rudeniile din Nazaret unde vieţuiau, rudenii care erau de neam împărătesc şi arhieresc, căci însuşi dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soţia lui, Sfînta Ana, era de neam arhieresc; şi aducînd şi cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe şi au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.

Despre aceasta mărturisesc Sfinţii Părinţi cei de demult. Astfel, Sfîntul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: „Chemaţi fiice evreice curate, să ia făclii aprinse”. Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfîntul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: „Făgăduinţele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, şi am chemat preoţi, şi pe rudeniile mele, zicînd tuturor: Bucuraţi-vă împreună cu mine toţi, că m-am arătat astăzi şi maică şi înainte povăţuitoare, dînd pe fiica mea, nu împăratului celui pămîntesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc”.

Iar pentru podoaba cea împărătească a dumnezeieştii prunce, Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăieşte aşa: „Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeieşti să fie după vrednicia ei, şi astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat şi de mult preţ să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuinţă să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava şi frumuseţea cea mai mare”. Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstita şi slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.

Citește restul acestei intrări »

În fiecare dintre noi regăsim rămăşiţe adolescentine sau amintiri puternice, de mare încărcătură din perioada adolescenţei. Vă mai aminţiţi cum eraţi atunci, cum gândeaţi, cum priveaţi viaţa? Ce pasiuni aveaţi, ce vă plăcea, ce nu vă plăcea, ce vă supăra cel mai tare? Dacă facem o mică analiză sperăm să ne dăm seama că ne-am mai schimbat… în bine! Poate unii eram mai revoltaţi, alţii mai nervoşi, alţii mai timizi, alţii plini de fobii, alţii mai blânzi şi tot aşa. Fiecare cu felul lui de a fi. Privind în urmă, la o evaluare obiectivă, ne putem da seama câte dintre ideile noastre şi chiar dintre sentimente nu erau ale noastre, erau „împrumutate” – de la grupul de prieteni, de la părinţi. Întrucât adolescenţa constituie o punte de legătură deosebită între noi şi spaţiul socializării, acest fapt este urmat de fenomenul imitaţiei, al apartenenţei la un grup. Cel în cauză preia caracteristicile grupului, într-un mod inconştient şi percepe mediul înconjurător prin prisma acestora. De aceea contează mult în ce grup ajunge! Criteriile de selecţie ţin tot de inconştient întrucât fiecare om dobândeşte un „bagaj” până ajunge în această etapă de vârstă. Traume, agresiuni fizice, morale (de exemplu: a bate un copil fiindcă nu vrea să vină la Bisercă… este şi fizică, dar şi morală), relaţiile de prietenie avute, dezamăgiri, mari bucurii, etc… Spre exemplu, un adolescent izolat de ceilalţi poate ajunge într-un grup periculos, dar care-l acceptă pentru că „au nevoie” de cineva de care să se „folosească” (cum sunt grupurile de toxicomani). El se bucură că ceilalţi îl apreciază, că cineva vorbeşte cu el. Şocurile (traumele din adolescenţă) sunt semnificative pentru om.

Citește restul acestei intrări »

De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fî cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul. ne îmbie cu iubire încă din dimi­neaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vie­ţii aşa de îmbăltiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi de bună voie şi ne mărturisim greşelile.

Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos.

Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Ta­tălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milos­tivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor? Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei.

Citește restul acestei intrări »

Teodor M. Popescu s-a născut la 9 iunie 1893, din părinţi agricultori, în satul Boteni, comuna Conţeşti, judeţul Dâmboviţa. Între 1900-1905, a făcut şcoala primară în comuna natală, iar între 1905-1913 Seminarul Central din Bucureşti. În anul 1919 a obţinut licenţa în Teologie, iar în 1922 a devenit doctor în Teologie la Atena (aici între 1921-1922 este interpret la Legaţia Română). A urmat cursuri de specializare la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Leipzig (1922-1923), la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris, la Institutul Catolic din aceeaşi capitală şi la „École pratique des Hautes Études, Section des sciences religieuses” de la Sorbona (1923-1925). A satisfăcut serviciul militar în timpul Războiului de Reîntregire, fiind încorporat în 1916, urmând cursurile Şcolii Militare de Infanterie din Botoşani între 1916-1917 şi unde devine sublocotenent, iar între 1917-1918 a fost pe front.

A profesat fără întrerupere la catedra de Istorie Bisericească Universală, între 1 aprilie 1927 şi 15 noiembrie 1948 la Facultatea de Teologie, apoi la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, între 15 noiembrie 1948 şi 1 martie 1959, ridicând nivelul cursurilor la o mare strălucire. A suplinit catedra de Patrologie şi Istoria Dogmelor între 1 octombrie 1928 – 1 noiembrie 1938, iar în anul universitar 1947-1948 pe cea de Istoria Bisericii Române. Între 6 septembrie 1942-14 octombrie 1944, a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Ca teolog şi profesor de istorie bisericească a luat poziţie faţă de problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă, din România, dar şi cea din Rusia sovietică. Astfel s-a evidenţiat prin susţinerea unor conferinţe, cu argumente solide, care aducea soluţii la problemele vremii, începând cu „Misiunea creştină a statului” ţinută la 8 martie 1934, continuând cu cel de deschidere al anului universitar de la Facultatea de Teologie, la 4 noiembrie 1940, întitulat „Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?” şi, tot la sala Dalles, „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe”, în anul 1942, toate cu caracter anticomunist, antiateu.

Citește restul acestei intrări »

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.

Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei“ din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran“.

Înrudit cu George Coşbuc

Sfântul Atanasie Todoran s-a născut într-o familie de ţărani liberi de pe Valea Sălăuţei, în satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud, înainte de anul 1663. Dragostea faţă de credinţa strămoşească a avut-o de mic, mai ales că din familie făceau parte preoţii Coşbuc din Hordou, nimeni alţii decât stămoşii poetului George Coşbuc. Datorită educaţiei primite, a ajuns fruntaş în comună, a fost jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăutei.

De tânăr a avut în sânge iubirea de ţară, şi toată viaţa a luptat pentru apărarea ei. A făcut parte şi dintr-un regiment de apărare a Vienei. Dar nemaisuportând despărţirea de neamul său şi tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă.

A fost urmărit, dar s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. De aici, a trecut în Moldova, unde a slujit mai mulţi ani, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.

Cu toate acestea, nu a scăpat de pedeapsa pentru dezertare, fiind închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După eliberare, s-a întors la Bichigiu.

Citește restul acestei intrări »

Marţi 10 noiembrie de la ora 19:00, la Radio Romania Cultural, Teatrul National Radiofonic prezinta in premiera Parintele ARSENIE BOCA – Liturghia Cereasca de la Sambata – spectacol de teatru-document realizat in cadrul proiectului Biografii, memorii.

Scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu.

Regia artistica: Nicolae Margineanu.

Cu participarea preotului Nicolae Streza.

În distributie: Mihai Bica, Dorina Lazar, Dan Sandulescu, Alexandru Suciu, Alexandru Nedelcu, Alin Panc.

arsenieboca-763982

Sursa: http://foaienationala.wordpress.com

de Pr.Mihai Andrei Aldea

evolutionIpoteza evoluţionistă face parte din cultura occidentală încă de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul Evului Modern. Trebuie spus că în acea vreme nu se făcea nici o distincţie reală între religie şi ştiinţă, ele fiind amestecate mai mult decât se poate imagina astăzi.
De exemplul, prima piatră la templul evoluţionist o pune Jean-Baptiste de Lamarck, în lucrarea sa… Filosofia zoologică!!!
Aici el emite ipoteza eredităţii caracterelor dobândite.
Această ipoteză se baza pe câteva presupuneri.
Prima dintre ele era că în cursul vieţii cel puţin unele exemplare dintr-o specie dată pot dobândi – ca urmare a unor condiţii şi predispoziţii speciale – anume caractere deosebite.
Alta era că aceste caractere pot fi transmise mai departe.
Lamarck a pornit în ideea sa de la selecţia artificială – folosită pentru obţinerea şi menţinerea raselor de animale domestice (şi plante de cultură) – precum şi de la unele observaţii asupra eredităţii în natură.
Presupunerile sale erau însă false.
Nici un exemplar din nici o specie nu a dobândit vreodată – fie în natură, fie în experimente de laborator – vreun caracter excepţional, cu atât mai puţin să-l poată şi transmite mai departe.
(De altfel, după o asemenea ideologie, din campioni s-ar naşte şi mai campioni, care ar produce super-campioni şamd, lucru cu totul ireal şi o evidentă predispoziţie spre rasism)
Cu toate că era o idee filozofică, deşi nu a fost dovedită niciodată, ipoteza lui Jean-Baptiste de Lamarck se va răspândi rapid, fiind ironizată de unii dar acceptată de mulţi.
De ce?

Citește restul acestei intrări »

Cezaro-papism

Posted: octombrie 20, 2009 in Articole, Ecumenism
Etichete:,

de Nae Ionescu

Mişcarea de alunecare pe planul înclinat al catolicismului, în care a intrat Biserica Ortodoxă Română, e departe de a lua sfârşit. Toate încercările noastre de a atrage atenţia de la caz la caz asupra acestei primejdii au rămas zadarnice. E şi greu, de îndată ce, în ierarhia noastră bisericească, nu mai există duh pra­voslavnic. Diavolul stăpânirii lumeşti a pătruns în toate încheieturile Bisericii şi, dacă îl goneşti dintr-un loc, astupând o gură de iad, el apare în altă parte. E o muncă de Danaide.

Ieri, erau mănuşile de mătase roşie, de cardinal, ale părintelui patriarh. As­tăzi, proiectul de regulament al Patriarhiei, făcut de d-l doctor I. Matei. Că acest d-l Matei – ştiţi, bărbatul d-nei Sanda! – este un personagiu nefast, am mai spus-o mai demult şi în repetate rânduri. Prin împrejurări pe cari nu le cunoaştem însă, a devenit unul din indispensabilii părintelui patriarh. Şi asta e suficient pentru ca acţiunea lui de infestare a Bisericii să continue, nesupărată de nimeni,

Astfel, s-a ajuns să i se încredinţeze redactarea regulamentului de care vorbim. Iar d-l Matei, teolog absolut, moaie pana nouă în călimară şi scrie: Art. 1. Capul Bisericii autocefale Române este Î.P.S. Sa Patriarhul.

Patriarhul – cap al Bisericii Ortodoxe? Noi ştiam că o asemenea erezie e condamnată în pravoslavie: cezaro-papism. Noi ştiam că, aşa cum mărturisim şi în Simbolul credinţei („… Şi într-una sfântă, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ Biserică…”, auzi, domnule Matei, nu „in unam sanctam, APOS­TOLICAM…”), capul Bisericii Ortodoxe Române este Sfântul Sinod.

A aşeza în fruntea Bisericii autoritatea personală a Patriarhului este o abera­ţie. Se simte în organizaţia noastră nevoia unei autorităţi vecinie prezente? Este Sfântul Sinod o adunare care se mişcă greu şi nu poate ţine şedinţe în perma­nenţă? Foarte bine. Să se delege atunci un sinod restrâns, compus din 5-6 chiriarhi, cari să se adune o dată în fiecare săptămână. Dar cap personal, nu!

E timpul să ne întrebăm încotro mergem. Într-un aşa de scurt timp, trei ma­nifestaţii caracteristice: BUST patriarhal, MĂNUŞI ROŞII cardinaliceşti şi acum, CAP ALB. Se poate o mai categorică scăldare în apele papistaşilor?

Sursa

foto_ecumenismComunicat

În condiţiile în care în ultimele săptămâni oficialii comunităţii unite cu Roma din România împreună cu prelaţii romano-catolici au adus acuze grave ce frizează absurdul şi au calomniat în mod repetat Biserica Ortodoxă Română şi ierarhia ei, o continuare a dialogului teologic cu aceştia este imposibilă. Aceasta în contextul în care, în ultimii 20 de ani, greco-catolicii din România au lăsat 170 de comunităţi ortodoxe fără locaş de cult şi sunt pe cale să mai răpească încă 106 biserici, unele fiind revendicate chiar în localităţi unde nu există nici un greco-catolic.

Declaraţiile şi acţiunile lor dovedesc faptul că nu dialogul sincer pentru revenirea la Ortodoxia credinţei îi animă, ci o cugetare şi interese comune strategiilor iezuite de prozelitism şi dominaţie cezaro-papistă, care sunt cu totul străine de Evanghelia lui Hristos.

În consecinţă, semnatarii Memoriului privind imposibilitatea continuării dialogului teologic cu romano-cotolicii în contextul accentuării prozelitismului uniat şi a denigrării permanente la care Biserica noastră este supusă până în prezent (depus la Sfântul Sinod cu nr. înregistrare 7139/19.10.2009) solicită respectuos ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române încetarea dialogului teologic cu romano-catolicii şi, totodată, retragerea delegaţiei române de la întâlnirea de dialog din Cipru, desfăşurată chiar în aceste zile.

20 octombrie 2009, ajunul sărbătorii Sfinţilor Mărturisitori Transilvăneni

Memoriul este semnat de următoarele organizaţii ortodoxe:

Asociaţia pentru păstrarea şi promovarea valorilor culturale şi naţionale ale

poporului român – ASTRADROM – Oradea

Asociaţia Foştilor greco-catolici în prezent ortodocşi – Baia Mare

Fundaţia Creştin-Ortodoxă „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”

Asociaţia Brâncoveanu – Arad

Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Constanţa

Asociaţia „Ieromonah Arsenie Boca” – Arad

Asociaţia Medical-Creştină „Christiana”

Asociaţia Metamorfosis

Predania

Asociaţia Prietenii Sfântului Munte Athos – Arad

Asociaţia APROM – Satu Mare

Asociaţia „Sfântul Spiridon”

Asociaţia „Sfântul Stelian” – Beiuş

Asociaţia Drept – Arad

Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Suceava

Asociaţia „Ţara Dornelor” – Vatra Dornei

Fundaţia Creştin-Ortodoxă „Sfîntul Stelian” – Beiuş

Asociaţia „Monah Atanasie Ştefănescu”

andreas konitsiaMitropolitul Andrei de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa a trimis o scrisoare către PF Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada, cu pretextul întâlnirii Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici din octombrie, în Cipru.
În scrisoarea sa Mitropolitul Andrei de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa exprimă către Arhiepiscopul Ieronim câteva nelinişti în legătură cu dialogul şi insistă asupra faptului că respectabila Ierarhie trebuie să fie informată cât mai curând asupra acestei întâlniri.

Scrisoarea:

„Preafericite Sfinte Preşedinte,

Dintr-o sursă autorizată am fost informat că la întrunirea Comisiilor „Dialogului” dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici, care va avea loc în Cipru în apropiata lună octombrie, se va dezbate tema primatului şi a infailibilităţii papei. În mod deosebit, în ceea ce priveşte primatul, voci insistente spun că ortodocşii trebuie să accepte primatul papei ca „primat de onoare”, precum şi era în realitate înainte ca romano-catolicii să se despartă de Biserică.
Însă, cu toate acestea, papa va continua să îl considere ca „primat de autoritate (jurisdicţional)”. Atunci ce se va întâmpla? Va exista oare vreun inadmisibil compromis? Personal îmi este cu totul imposibil să accept aşa ceva.
Şi cu vestita „infailibilitate” ce se va întâmpla? În legătura cu aceasta, Preafericite, eu aşa cuget:
a) Aduceţi la cunoştinţă respectabilei Ierarhii persoanele care vor alcătui Comisia ortodoxă de „Dialog”, ca nu cumva să păţim vreo nouă umilinţă ca cea pe care am suferit-o cu câţiva ani în urmă la Balamand.
b) Aduceţi la cunoştinţă dacă membrilor Comisiei s-a trasat linia directoare corect-ortodoxă, asupra căreia trebuie să rămână neclintiţi.
Informarea respectabilei Ierarhii trebuie să se facă fără întârziere, cel mai rapid posibil şi odată cu începerea lucrărilor Sfântului Sinod.
Evenimentele se derulează cu rapiditate. Neliniştea clerului şi a poporului creşte pe zi ce trece. Vă rog călduros să nu rămânem inactivi. „Vremurile nu stau pe loc”. Avem o mare responsabilitate înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Sfintei noastre Biserici.

Închei cu acestea,
Cel mai mic frate în Hristos,
Andrei, Mitropolit de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa”

(traducere din neogreacă: ieromonahul Fotie; sursa: romfea.gr)

Publicăm articolul de pe prima pagină din „Orthodoxos Typos” referitor la „Mărturisirea de Credinţă” şi reacţia patriarhală la aceasta:

„Patriarhul ecumenic a formulat o ameninţare împotriva mitropoliţilor, ieromonahilor, egumenilor, teologilor şi simplilor laici, pentru că au semnat călduroasa „Mărturisire de Credinţă…”. S-a simţit deranjat pentru că se face trimitere la îmbrăţişările sale cu ecumeniştii şi cu catolicii. Care este însă păcatul celor care au semnat „Mărturisirea de Credinţă”?
Primul lor păcat este că rămân ataşaţi Predaniilor pe care le-au primit.
Al doilea lor păcat este că pun în practică cuvântul Sfântului Apostol Pavel ca de omul eretic după întâia şi a doua mustrare să te îndepărtezi. Cu catolicii şi cu alţi creştini rătăciţi ne aflăm în dialog încă din anii 1960. Nu a rezultat nimic pozitiv. Se face dialog de dragul dialogului. În schimb, rezultatele negative sunt multe: secularizarea Bisericii noastre, recunoaşterea creştinilor rătăciţi drept „Biserici” egale cu Biserica Ortodoxă, confuzia în interiorul creştinilor ortodocşi care nu studiază Sfânta Scriptură şi învăţătura Părinţilor Bisericii, falsificarea gândirii ortodoxe şi nivelarea a toate.

Citește restul acestei intrări »

Parintele Adrian Fageteanu, schitul Locurele, septembrie 2005. Neamul si importanta lui in mantuire. Cum sa traim vremurile de astazi.

În eparhiile din Voronej şi Belgorod din Patriarhia Rusă se pregăteşte proslăvirea unor sfinţi locali (II)
BELGOROD:
CUVIOSUL ARHIMANDRIT SERAFIM TIAPOCIKINA

Arhim Serafim tiapochkin1În luna august ce a trecut, aniversarea a 115 ani de la data naşterii stareţului-arhimandrit Serafim (Tiapocikina) – care a slujit mai mult de 20 de ani (1960-1982) ca întâistătător al Bisericii Nikolski din localitatea Rakitnoe din regiunea Belgorod – a coincis cu pelerinajul credincioşilor din Franţa, Italia şi Rusia sub conducerea arhiepiscopului Inokentie (Vasiliev) de Korsun.
Eparhia din Belgorod pregăteşte de asemenea proslăvirea arhimandritului Serafim.
În interviul de pe portal-missia.ru, arhiepiscopul Inokentie de Korsun a caracterizat personalitatea arhimandritului Serafim astfel: „De la întâlnirea cu el a început cotitura esenţială din viaţa mea…a fost începutul căii pe care mi-a deschis-o Domnul, iar eu am mers pe ea, deoarece binecuvântarea am primit-o tocmai de la stareţul Serafim, care îmi devenise duhovnic. Am comunicat personal cu el doi ani (în 1980 ne-am întâlnit prima dată, iar în aprilie 1982 el a adormit în Domnul). Dar şi această comunicare discontinuă a lăsat o urmă atât de profundă în viaţa mea, în amintirea mea, încât acest lucru nu se poate măsura cu categoria timpului”.
Cu binecuvântarea stareţului Serafim, arhiepiscopul Inokentie a devenit cleric, iar părintele Serafim a devenit părintele lui duhovnicesc. „Nu doar că mi-a fost, spune arhipăstorul eparhiei din Korsun, dar şi până în prezent el îmi este un părinte duhovnicesc. Cred adânc în neprihănirea lui, în sfinţenia vieţii lui. Cred că el a fost bineplăcut lui Dumnezeu, cred că el se găseşte acolo unde este Dumnezeu; acolo unde sunt toţi sfinţi Lui. Părintele se roagă pentru noi toţi, deoarece el nu îşi părăseşte copiii. El se roagă pentru toţi, se îngrijeşte de toţi, arde pentru toţi. Mulţumită rugăciunilor părintelui Serafim, a mijlocirii lui înaintea Domnului, în viaţa noastră problemele se rezolvă şi nedumeririle sunt îndepărtate”.
Să avem binecuvântarea şi rugăciunile lui!
(un material de Paula Oprea şi monahul Leontie)

Citeste si:

În eparhiile din Voronej şi Belgorod din Patriarhia Rusă se pregăteşte proslăvirea unor sfinţi locali: FERICITA STAREŢĂ TEOCTISTA

pesc minunata fPrin sfânta citire evanghelică din această duminică începe perioada citirilor din Evanghelia după Luca.
Fireşte, toţi creştinii, dar mai mult noi elinii, simţim o deosebită bucurie şi binecuvântare că acest evanghelist elin, medic şi istoric, ucenicul marelui apostol al neamurilor – Pavel, prin desăvârşita lui cunoaştere a limbii eline, a îmbogăţit Biserica şi oferă întregii lumi „cuvintele Vieţii”.
Această pericopă din Duminica I ne emoţionează în mod deosebit, deoarece, printre altele, ne arată că atunci când în viaţa noastră avem binecuvântarea şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, atunci toate se întâmplă în cel mai potrivit mod.
Iisus se afla lângă lacul Ghenizaret şi i-a văzut pe pescari că-şi aranjau mrejele de pescuit. Şi după cum cu orice prilej Dumnezeul-Om predica şi săvârşea minuni, aşa şi acum, după ce a intrat în corabia lui Simon (Petru), l-a rugat să tragă corabia câţiva metri de ţărm. De acolo, ca şi cum s-ar fi aflat într-un amvon, „învăţa mulţimile”.

Citește restul acestei intrări »

Interesant, cum un joc din 1995 indica atacuri asupra doua turnuri gemene dar si asupra cladirii Pentagonului, aidoma evenimentelor din 11.09.2001.

De observat si „carti” ce descriu foarte bine evenimente ce sunt in curs de desfasurare sau vor fi:

Reducerea populatiei,Epidemii si carantine,Cumul de crize,Anarhismul…



Video:


PRINOS DE POMENIRE ŞI RUGĂCIUNE  CĂTRE MAICA DOMNULUI ŞI SFINŢII MUCENICI DE LA ZOGRAFU

File din “Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”
al Ierom. Macarie Simonopetritul şi din slujba slavonă –

22 septembrie:Pomenirea Sfinţilor 26 de Cuvioşi Mucenici Zografiţi care în foc s-au săvârşit

cuviosii-26-mc-de-la-zografuÎn 1274, la Sinodul de la Lyon, Împăratul Mihail al VIII – lea Paleologul (1261 – 1282) a semnat unirea bisericilor (ortodoxă şi catolică – n.tr.), pentru a-şi asigura sprijinul politic al papei şi a putea să restaureze Imperiul Bizantin dezorganizat de stăpânirea latină (1204-1261).
În Constantinopol unirea a provocat o puternică furtună antiunionistă în toate straturile sociale. Majoritatea clerului şi poporului o respingea şi îl considera trădător al credinţei pe oricine se declara filounionist. În prima linie a opoziţiei se găseau monahii şi în special athoniţii, care întotdeauna au fost străjeri ai Ortodoxiei. Hotărât să impună unirea prin violenţă, Mihail al VIII – lea în colaborare cu Patriarhul Ioan al XI – lea Vekkos (1275-1282) s-a întors mai întâi împotriva acestora, deşi până atunci era entuziast susţinător al lor. Se menţionează că cei doi conducători latino-cugetători ai statului şi ai bisericii s-au dus în Sfântul Munte cu ajutor militar din partea papei pentru a-i constrânge pe athoniţi să accepte unirea.
În acest timp, aproape de mănăstirea Zografu pustnicea un bătrân monah, care obişnuia să citească de multe ori pe zi Imnul-Acatist al Născătoarei de Dumnezeu înaintea icoanei ei. Când latino-cugetătorii s-au apropiat de mănăstire, stareţul a auzit din icoană un glas, care îl sfătuia să se ducă repede în mănăstire şi să vestească faptul că s-au apropiat duşmanii credinţei; câţi vor dori cununa cea mucenicească să rămână unde sunt. Vestea bătrânului i-a făcut pe majoritatea monahilor să se îndepărteze în munţii din împrejurimi. Însă douăzecişidoi – împreună cu egumenul, şi patru laici, s-au închis în turnul mănăstirii. Latino-cugetătorii foloseau linguşiri şi promisiuni de bani cu scopul de a-i face să cedeze şi să accepte falsa unire. Dar monahii, indiferenţi la cele pământeşti, au mărturisit că singurul Cap al Bisericii este Hristos şi l-au anatematizat pe papă şi unirea. Catolicii, ieşindu-şi din fire, au aprins un foc în jurul turnului ca să-i ardă de vii, în timp ce sfinţii îl lăudau pe Dumnezeu*. În 1873 pe locul turnului ars a fost ridicat un monument unde arde o candelă nestinsă.

Citește restul acestei intrări »

UITAT DE TOŢI, DAR SFINŢIND PĂMÂNTUL PE CARE-L CĂLCĂM:  SFÂNTUL SOFRONIE DE VRACIA

03.11_sv_Sofronij_VrachanskivrachanskiAstăzi, 22 septembrie, facem pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sofronie, Episcop de Vracia (Bulgaria)*, un sfânt de naţionalitate bulgară şi înscris în Aghiologhionul Bisericii de  către Biserica soră de peste Dunăre în anul 1964.
Dacă foarte puţini români ştiu despre existenţa acestui sfânt, cert e că şi mai puţini  ştiu că acest Sfânt Sofronie, în ultimii ani ai vieţii sale, a găsit ospitalitate avraamică pentru nevoinţele sale sihăstreşti şi pastoral-misionare în Ţara Rămânească de la început de veac XIX, adormind în cetatea Bucureştilor şi fiind îngropat în mănăstirea pe care a stăreţit-o…
Bucureştenilor, minunaţi-vă de darul lui Dumnezeu şi vă rugaţi! Rugaţi-vă şi căutaţi comoara de sub picioarele voastre! Rugaţi-vă şi scoateţi lumina de sub obroc şi puneţi-o în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casa Bisericii noastre!
În continuare puteţi citi viaţa pe scurt a sfântului, aşa cum o prezintă Părintele Macarie Simonopetritul în „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”, vol. I, pp. 237-239. Traducerea ne aparţine.

„Sfântul Sofronie – în lume Stoiko Vladislavov –  s-a născut în 1739 în oraşul bulgar Kotel. Orfan de mic, la vârsta de nouă ani, a intrat la o şcoală bisericească, unde a învăţat limba slavonă şi limba elină. După terminarea studiilor s-a căsătorit şi a fost hirotonit preot (1762) în ţinutul natal. Lucrarea sa era predicarea cuvântului dumnezeiesc în limba bulgară simplă, traducerea Vieţilor Sfinţilor din greceşte şi din slavoneşte în bulgăreşte şi predarea lecţiilor de religie la ucenicii şcolii bisericeşti. Această mare activitate pastorală i-a atras invidia altor preoţi bulgari, care deseori prin felurite uneltiri încercau să-i facă rău; dar şi de către turci de multe ori a fost biciuit şi întemniţat. Obligat să-şi părăsească patria, s-a refugiat la Vidin, unde mitropolitul l-a rânduit într-o parohie. Însă şi aici era cât pe ce să fie spânzurat de un turc, deoarece apărase o tânără creştină de scopurile lui necurate.
După moartea soţiei sale a primit tunderea în monahism într-o mănăstire din Târnovo, iar mai târziu, în 1794, a fost ales episcop de Vracia. În acest scaun a suferit foarte multe necazuri din cauza invaziilor benzilor de tâlhari turci – ale Kirdzalizilor şi Haidukilor lui Pasvanoglu, care pustiau eparhia sa, dând foc la sate şi dărâmând bisericile. Poporul s-a împrăştiat în Ţara Românească şi în ţările vecine. Urmărit şi sfântul de aceştia, a fost nevoit să fugă din cetate în cetate, să se ascundă în păduri şi să rămână zile întregi cu desăvârşire nemâncat, până când a reuşit să ajungă la Bucureşti în anul 1803. Cu consimţământul Mitropolitului Dositei al Ţării Româneşti, a slujit biserica locală şi şi-a continuat lucrarea pentru zidirea duhovnicească a poporului. A tradus în bulgăreşte şi a editat multe cărţi, printre care un Catehism şi Kiriakodromionul (carte de predici – n.tr.) lui Nichifor Theothokis, prima carte bulgărească care s-a tipărit în limba poporului. Şi-a scris şi autobiografia cu titlul: „Viaţa şi pătimirile păcătosului Sofronie”, unde istoriseşte viaţa sa plină de încercări şi cere smerit iertare de la toţi.
A adormit în pace pe 22 (23) septembrie 1813 şi a fost îngropat într-o mănăstire din Bucureşti, în care a fost egumen în ultimii ani ai vieţii sale”.
Să avem rugăciunile şi binecuvântarea sa!

(un material de monahul Leontie)

ramazan

Agenţia de ştiri bisericeşti Romfea publică mesajul Patriarhului Bartolomeu la sfârşitul Ramazanului. Citiţi ce scrie patriarhul:

Cu simţăminte de dragoste şi respect, le adresăm musulmanilor de pe întregul pământ felicitările noastre cordiale şi cele mai bune urări cu prilejul sfârşitului postului Ramazanului.
După această lungă perioadă de post, care a fost şi o perioadă de reculegere, rugăciune şi filantropie, a venit clipa pentru orice musulman să sărbătorească şi să primească dreapta răsplătire de sus.
În duh de pace, de iubire şi de înţelegere vă urăm încă o dată o prăznuire binecuvântată, rugându-ne ca Atotputernicul Dumnezeu să vă dăruiască toată duhovniceasca binecuvântare de sus, în speranţa că lumea va trăi unită.

Întru ale Patriarhiei, 17 septembrie 2009

Înflăcărat rugător către Dumnezeu pentru voi toţi,
+ Bartolomeu,
Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă
şi Patriarh Ecumenic

Comentariul nostru:
Nu ştiam că postul musulmanilor duce la „o dreaptă răsplătire de sus”! Atunci să începem şi noi să postim Ramazanul şi nu Postul Mare pentru ca să primim răsplătire de la Allah! Care „Atotputernic Dumnezeu” va dărui „binecuvântare de sus”, Sanctitate? Allah sau Dumnezeul Treimic? Şi cum va „trăi lumea unită”? Cine va fi liantul unităţii? Credinţa noastră comună în Dumnezeul Treimic? Credinţa comună în Allah? Sau poate necredinţa noastră comună în dumnezei  şi unirea noastră sincretistă în unicul dumnezeu al religiei mondiale (panreligiei) pe care o promovează Noua Ordine?

(traducere din limba greacă: ierom. Fotie;
sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

Membrii ortodocşi ai Comisiei Mixte de Dialog (cu catolicii) refuză să ia serios în seamă glasurile de protest ale clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Nici cele aproape 6000 de semnături ale „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului”, nici apelurile şi scrisorile profesorului Tselenghidis, nici împotrivirile exprimate faţă de Textul de la Ravenna se pare că nu preocupă pe membrii ortodocşi care purced spre dialogul cu catolicii gata să semneze textele deja configurate (?).
Din păcate experienţa trecutului ne face cu deosebire neliniştiţi. Textele semnate până acum – roadele acestui dialog  -sunt texte de cedare ale membrilor ortodocşi în faţa pretenţiilor catolicilor. Pe drept cuvânt mulţi aşteaptă cu nelinişte conţinutul textului din Cipru. Deja multe informaţii vorbesc despre recunoaşterea primatului papal sub forma unui „primat diaconal cu autoritate universală”. Dacă aceasta se va întâmpla, atunci înseamnă că membrii ortodocşi vor fi semnat un text de supunere faţă de papă, făcând încă un pas de cedare şi trădând principiile de bază ale Teologiei Ortodoxe care respinge orice tip de primat jurisdicţional doar al unui episcop.
Există multe motive care ne fac să fim neliniştiţi referitor la  întrunirea din Cipru:
1. Membrii dialogului sunt în mare parte aceiaşi de la întâlnirile anterioare în cadrul cărora s-au semnat texte care au conţinut abateri de la Teologia Ortodoxă.
2. Atacul dur al Patriarhului Bartolomeu împotriva nevoitorilor anti-ecumenişti, care şi-a atins culmea în ultimele zile prin arestări şi predici de intimidare la adresa nevoitorilor, este tactica căluşului pentru toţi aceia care foarte probabil se vor împotrivi la toate câte se vor dezbate şi se vor semna în Cipru. În acest cadru se încadrează şi anunţul preliminar al patriarhului referitor la „Răspunsul corespunzător” adresat celor care au semnat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”.
3. Cipru constituie un spaţiu ecleziastic ideal de promovare a planurilor filocatolice prin arhiepiscopul Hrisostomos care se dovedeşte un fanatic susţinător al planurilor ecumeniste ale lui Bartolomeu. Din păcate, alături de el se aliniază şi destui (din fericire nu toţi) episcopi din Biserica Ciprului.
Toate cele de mai sus (dar şi multe altele) ne provoacă nelinişti întemeiate despre toate câte se preconizează a se întâmpla în Cipru. Dacă însă membrii ortodocşi vor înainta la hotărâri şi texte neortodoxe şi filocatolice, atunci împotrivirea clericilor şi credincioşilor nevoitori va fi puternică. Nimeni nu trebuie să accepte semnăturile filocatolice prehotărâte ale ecumeniştilor.

(traducere din limba greacă: ierom. Fotie;
sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

Este extrem de deranjantă activitatea ecumeniştilor din Fanar (Constantinopol) şi din Grecia. Desigur că poporul încă nu a conştientizat ce se întâmplă, pentru că este ocupat cu problemele zilnice pe care le are de înfruntat, dar şi pentru că are încredere în Biserica sa şi în special în simpli clerici, în preoţii de parohie. Însă şi acolo există o lipsă de informare şi o oarecare indiferenţă. Din păcate, lipseşte sensibilitatea pe aceste teme. Mai demult, cuvântul „papă” provoca iritare în urechi şi indignare în suflete. Ecoul istoriei era accentuat şi continuu. Nu acţionaseră încă ecumeniştii, care aveau să  provoace multora o atenuare confuză a criteriologiei ortodoxe.
În cercurile ecumeniştilor există entuziasm şi expresiile retorice abundă. Protagoniştii cred că prin elanul lor sentimental vor crea un curent în realitatea cruntă care subzistă între ortodocşi şi ereticii catolici şi îl vor replăsmui după cum vor ei, aşezând diferenţele dogmatice în arhiva uitării sau analizându-le într-un mod care să provoace iritare şi să-i prefacă (pe adversari sau pe indiferenţi) în suporteri ai doritei uniri a „bisericilor”. Aşa procedează de obicei viclenii eretici şi indiferenţii noştri ecumenişti. Cele clare şi simple le descriu cu „înţelepciunea” lor şi cu o mai profundă analiză şi găsesc în cuibul şarpelui veninos porumbelul păcii şi al iubirii. Consider utilă şi eloventă descrierea acţiunilor ecumeniştilor pe care o face Egumenul Mănăstirii Marea Meteoră, părintele Atanasios, pentru care şi citez aici: «Într-o adevărată buimăceală de entuziasm şi agapologhie (iubire doar în cuvinte – n.tr.) „fără limite şi condiţii” (conform Patriarhului Athenagora) am depăşit într-adevăr orice limită şi am dărâmat la pământ toate hotărârile (definiţiile) Credinţei şi Sfintele Canoane, ne-am făcut dispreţuitori ai Predaniei noastre Ortodoxe, ai Sfintei Comori a Sfinţilor noştri Părinţi, peste care trecem foarte uşor, i-am lăsat în urmă ca pe nişte depăşiţi, considerându-ne pe noi înşine întocmai de o cinste şi de o stare cu ei, ba chiar şi mai destoinici şi mai capabili în ceea ce priveşte rostirea unui cuvânt teologic actual, care să corespundă cerinţelor vremurilor noastre, precum şi pretenţiilor mult-doritei „uniri”. Păreri teologice inovatoare, poziţii dogmatice deviante, cedări inadmisibile şi compromisuri în teme ale credinţei, acceptarea chestiunilor de credinţă ca teologumene fără nicio dezbatere, toleranţa şi legalizarea faţă de nişte deviaţii inadmisibile din punct de vedere ecleziologic şi moral constituie de acum chestiuni de rutină pentru ortodocşii care participă la dialoguri. Creşterea frecvenţei, rapiditatea ritmului, nedisimularea acţiunilor, comunicarea regulată, oficialitatea (gravitatea) camuflată, fantasmagoria punerii în scenă trădează graba pentru impunerea celor deja hotărâte în chestiunea aşa-zisei „uniri”; cele deja hotărâte care, fără nicio explicaţie logică, fără niciun substrat teologic, fără un consimţământ sinodal, fără acceptarea din partea pleromei Bisericii, abat într-o clipă de la adevărul şi de la scumpătatea Credinţei noastre pe care este întemeiată Predania de 2000 de ani a Sfintei noastre Ortodoxii» (periodicul „Ἐν συνειδήσει”, iunie 2009, pagina 8).
Este vremea să declarăm opoziţia noastră faţă de ecumenişti şi să acţionăm pentru zădărnicirea planurilor lor viclene. În chestiunile de credinţă nu facem nici experimente, nici nu ne împuţinăm sufleteşte în schimbul unor interese lumeşti.

(traducere din neogreacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

(şi răspunsul corespunzător al blogului http://thriskeftika.blogspot.com)

Expunem fragmente din omilia patriarhului Bartolomeu către Sinaxa preoţilor din Elassonas (Amen):

“De asemenea avem responsabilitatea (ca  Patriarhie Ecumenică) expunerii Ortodoxiei către cei dinafară, către neortodocşi şi necreştini.
Este o datorie imperativă, căreia încercăm să-i răspundem prin dialogurile teologice sau chiar academice, aşa încât, pe cât posibil,  să cunoască lumina cea adevărată a credinţei cît mai mulţi din semenii noştri şi să se slăvească astfel numele lui Dumnezeu.
Mulţi ne răstălmăcesc şi cred că facem daune (falsificări) şi devieri de la temele credinţei. O mare greşeală şi o mare minciună! Ne cunoaştem foarte bine datoria şi până unde trebuie să ne mişcăm fără să trecem de „linia roşie”! Ortodoxia o expunem, Ortodoxia o apărăm, în Ortodoxie rămânem neclintiţi, dar cu iubire faţă de toţi neortodocşii, pentru că aceasta o pretinde datoria noastră creştină. Fanatismele, răzvrătirile, rebeliunile, ieşirile din fire, blestemele şi cele de felul acestora, nu au nicio legătură cu duhul lui Hristos!’’

Patriarhul îi critică pe clericii nevoitori care condamnă ecumenismul său că fac “o greşeală” şi spun minciuni. El însuşi însă se păcăleşte. Se prezintă ca apărător al Ortodoxiei, neclintit şi neabătut susţinător al ei  şi ne spune că niciodată nu a trecut de “linia roşie” şi nu a făcut “daune şi deviaţii” de la temele credinţei.

Îl întrebăm:

1. Nu este o cădere rugăciunea în comun cu catolicii şi cu tot felul de rătăciri protestante?
2. Nu este o cădere recunoaşterea ereticilor ca ’’biserici surori’’?
3. Nu este o cădere  încălcarea Sfintelor Canoane?
4. Nu este o cădere polemica lui împotriva credincioşilor nevoitori?

Să înceteze Bartolomeu delirurile lui ecumeniste şi toţi vom fi împreună cu el.
Să înceteze deschiderile sale filo-catolice şi nimeni nu-l va judeca cu severitate.
Să înceteze, în sfârşit, să-i condamne pe cei ce-l mustră de „ieşirile din fire, blesteme şi rebeliuni” şi să se alinieze duhului Sfinţilor Părinţi şi atunci toţi ne vom bucura împreună cu el pentru adevărata apărare a Ortodoxiei.
Însă, câtă vreme  va rămâne un slujitor al ecumenismului, va auzi glasul puternic al celor ce-l mustră pentru abaterile sale de la Ortodoxie.
Şi dacă va stărui pe linia ecumenistă, atunci cât de curând şi  într-un mod eclezial se va aşeza el însuşi şi cei din jurul lui în afara Bisericii Ortodoxe.

(traducere din neogreacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/09/blog-post_6213.html )

de Costion Nicolescu

1. Problema cunoaşterii lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă
2. Biserică şi sat, religie şi viaţă religioasă
3. Rolul poporului drept-credincios în cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe
4. Trei moduri de raportare la divinitate

5. Izvoarele cunoaşterii lui Dumnezeu la ţăran

a) Familia
b) Biserica
c) Comunitatea satului
d) Şcoala

6. Catafatic şi apofatic în exprimarea credinţei ţăranului

7. Reprezentarea imagistică a lui Dumnezeu

la bisericaNimic nu este mai dificil decât să spui Cine este Dumnezeu. Această dificultate nu ţine neapărat numai de nivelul intelectual al credinciosului, deşi se observă, adesea, la oamenii cu carte o tendinţă mai accentuată de a defini şi, ca atare, aceştia sunt pândiţi de un risc mai mare de a greşi. Cine   pare să se refere mai mult la fiinţa unui subiect, or, după fiinţa Sa, Dumnezeu rămâne imposibil de cunoscut de către oameni. Este această incognoscibilitate, printre altele, şi una dintre consecinţele logice ale dumnezeirii Sale. Orice lucru sau persoană care ar putea fi cuprinsă şi definită ar înceta să mai poată fi supremă, superioară şi creatoare a tuturor celorlalte, deci să fie cu adevărat Dumnezeu, în sensul cel mai propriu al cuvântului.

O cimilitură spune că Dumnezeu este o fiinţă care nu poate suferi pe altcineva asemenea (GOROVEI, Cimiliturile, nr. 726, p. 154). Desigur, nu poate suferi are aici înţelesul de a nu avea asemănare, a nu suferi comparaţie.

Într-o altă cimilitură se spune că Dumnezeu este: Cine nu S-a născut şi încă n-a murit (Ibidem, p. 437). Este exprimat Dumnezeu prin veşnicia Sa, veşnicie care este într-adevăr o calitate pe care, la modul absolut (fără de început, deci), numai Dumnezeu o are. Pentru om nu există viaţă în afara lui Dumnezeu, nici nu poate fi conceput un astfel de în afară:

Începutul este cu Dumnezeu  Şi sfârşitul cu Dumnezeu.

(SEVASTOS, Nunta, Iertăciune, p. 398).

Pare acest distih o referire la textul Apocalipsei Sfântului Ioan: Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu… (1,8). În cazul acesta se încearcă exprimarea lui Dumnezeu prin calitatea Sa de Pantocrator, de creator şi susţinător în veac al întregii lumi.

Având în vedere imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu după fiinţa Sa, orice referinţă la El nu se poate face decât în legătură cu Ipostasurile, cu Persoanele divine, aşa cum ni S-au revelat Ele. Acest lucru este de căutat şi în exprimările ţăranilor. Prin simplitatea sufletului său şi prin contactul mai puţin mediat cu Dumnezeu, ţăranul poate ajunge uneori la un chip mai limpede al lui Dumnezeu şi la exprimări mai fruste, dar poate tocmai de aceea mai adecvate.

Citește restul acestei intrări »

MITROPOLITUL DE 103 ANI
AUGUSTIN AL FLORINEI (GRECIA):

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
Marcu 8, 34 – 9, 1

„SĂ SE LEPEDE DE SINE”

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine…”

augustin al florineiToţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”. Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este: Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust  şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.
Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?
Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei. „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.

Citește restul acestei intrări »