Posts Tagged ‘Savatie Bastovoi’

„Audienţă la un demon mut”, ultimul roman al ieromonahului Savatie Baştovoi, e numit chiar de autor „roman istorico-fantastic despre soarta bisericii în vremurile de pe urmă.” Vedem şi pe coperta a IV-a: „Ca şi scrierea antipodică a lui Dan Brown: Codul lui Da Vinci, romanul Audienţă la un demon mut are nevoie de afişarea obligatorie a siglei: ORICE ASEMĂNARE CU PERSOANE, LOCURI ŞI ÎNTÂMPLĂRI REALE ESTE PUR ÎNTÂMPLĂTOARE.”

După atâtea avertizări aproape că te aştepţi să citeşti chiar un roman SF scris de ieromonahul Savatie Baştovoi, cât nu ar părea asta de ciudat… Dur nu este aşa. În Audienţă la un demon mut găsim acelaşi scriitor îndrăzneţ, cu o imaginaţie complexă ca şi în Iepurii nu mor. Deşi între timp Ştefan Baştovoi a devenit ieromonahul Savatie Baştovoi. Audienţă la un demon mut nu este un roman SF, e mai degrabă un roman realist despre creştinism ce porneşte din timpurile dinaintea lui Hristos şi ajunge pe un fir logic până în viitor, în anul 2028. Personajul principal al romanului este Victor Rotaru, un fost KGB-ist ce şi-a găsit credinţa în Dumnezeu, chiar după o întrunire de la Kremlin, unde a participat în 1987 şi unde s-a propagat o nouă strategie de infiltrare a securiştilor printre feţele bisericeşti. Victor Rotaru începe un studiu despre biserică şi ajunge la concluzia că de la începutul creştinismului până acum, această religie a fost într-un război continuu cu iudaismul, în diferitele sale forme şi feţe.

Deşi e ieromonah, Baştovoi ne dezvăluie în roman părţile mai mult decât întunecate ale unor feţe bisericeşti, agenţi KGB-şti infiltraţi în biserică. Printre multele exemple, pe care probabil că autorul le-a luat din realitate, găsim şi numele, exemple concrete, pe care le ştim şi noi, dar cărora probabil că nu le-am acordat atenţie: „ – Când au murit băieţii în Transnistria, de partea cui era mitropolitul? Patriarhul este antihristul, pentru că l-a decorat pe Smirnov cu medalie bisericească!”

(mai mult…)

savatie6Ortodocşii se împart în două categorii: duhovniceşti şi neduhovniceşti. A fi duhovnicesc este bine, iar a fi neduhovnicesc este rău. Există lucrări care te situează în categoria celor dintîi, precum şi fapte care te situează în categoria celor din urmă. Cei dintîi se roagă mult, postesc mult, tac mult. Într-un cuvînt, pe toate le fac cu prisosinţă. Cei din urmă se roagă puţin sau deloc, mănîncă de toate şi nu ştiu să-şi ţină gura.

Rari sînt oamenii Bisericii care vorbesc despre milostenie, dreptate, compătimire. Acestea, chipurile, le au şi alte religii şi, de aceea, nu sînt neapărat „duhovniceşti”.

Orice s-ar întîmpla în lume, ortodocşii ştiu că doar prin rugăciune se rezolvă totul. De pildă, acum 20 de ani, comuniştii au deschis foc asupra mulţimii aflate în piaţa din faţa catedralei din Timişoara. Atunci cînd oamenii înfricoşaţi au alergat să se ascundă în catedrală (cea mai mare catedrală din România!), uşile bisericii au fost închise şi ei au fost împuşcaţi pe trepte. Acum în aceeaşi catedrală mitropolitul şi preoţii se roagă pentru odihna sufletelor celor pe care i-ar fi putut salva printr-un simplu şi cu totul uman gest: să le deschidă uşa atunci cînd au bătut în ea.

Luna trecută în Chişinău erau mii de tineri care se ascundeau de securitatea comunistă care îi căuta pentru a-i tortura şi chiar ucide. Au fost zile în care oamenii se temeau să iasă în stradă, pentru că securiştii îi atacau prin parcuri şi-i tîrau în beciuri de unde nu se ştie cîţi au ieşit ci cîţi au dispărut. Cu toate acestea, nu a ieşit nici un ierarh, nici de la Chişinău, nici de aiurea care să ceară încetarea torturii şi a uciderii în numele regimului.

Eu mă întreb dacă ortodocşii chiar au devenit „duhovniceşti” într-un procent atît de zdrobitor, încît nimeni nu mai aude şi nu mai vede din cauza extazului pricinuit de rugăciune? Totuşi a te îndurera cu durerea aproapelui nu este mai puţin duhovnicesc decît a vedea îngeri.

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tîlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsîndu-l aproape mort. Din întîmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzîndu-l, a trecut pe alături (căci se ducea, probabil, să se roage). De asemenea şi un levit, ajungînd în acel loc şi văzînd, a trecut pe alături (căci se ducea, probabil, să pregătească cele de trebuinţă pentru slujba templului). Iar un samarinean (care era socotit necurat de către preot şi levit), mergînd pe cale, a venit la el şi, văzîndu-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnînd pe ele untdelemn şi vin, şi, punîndu-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţînd doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, cînd mă voi întoarce, îţi voi da.

Care din aceşti trei vi se pare că a procedat mai duhovniceşte?

Şi a mai zis Hristos: Mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă cuvintele “milă voiesc şi nu jertfă!”

Sursa

sherffius-unle-sam-is-watching-you

Discuţia despre paşapoartele cu cip nu a reuşit niciodată să fie teologică. Pentru că nu este o problemă teologică. Ghiciturile despre esenţa numărului satanic nu pot lua locul certitudinii, cu neputinţă de pus în cuvinte, a luminii dumnezeieşti. Şi nu trebuie amestecate aceste două aspecte ale cunoaşterii creştine: discuţiile despre Dumnezeu şi discuţiile despre satana. Deşi ele fac parte, în proporţii diferite, din viaţa noastră.

Desigur, un cip nu este un diavol. Totuşi, nimeni nu mă va contrazice dacă voi spune că cipul nu este altceva decît rodul dorinţei demonice de a stăpîni pe celălalt. Dumnezeu nu are nevoie de cip pentru a şti unde ne aflăm, ce tranzacţii facem şi cu cine intrăm în relaţie. Veţi spune că este o invenţie omenească. Sigur, dar al cărei categorii de oameni? Al oamenilor răi, căci cei buni se sfiesc să citească scrisorile străine. Obligativitatea cipurilor este o înjosire a persoanei, deoarece propune o relaţie care nu se mai bazează pe respect şi încredere. A încuraja acest tip de relaţie, după ce generaţii de mucenici au însuflat în noi duhul dragostei şi al toleranţei, este nedrept înaintea lui Hristos şi un grav păcat împotriva aproapelui.

(mai mult…)

ghetsimani-rugaciune-heinrich-hofmann1

ieromonah Savatie Bastovoi
Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verisoara mea, femeie în toata firea, a început a plînge, zicînd ca vrea sa-mi puna o întrebare pe care nu a mai pus-o nimanui. În sfîrsit, dupa ce s-a scuzat de multe ori: „ca este o hula”, „ca îi este rusine ca are astfel de gînduri” si-a luat inima în dinti si a vorbit. „De ce – zice ea plîngînd -, Iisus s-a speriat în gradina? El era de la Dumnezeu, El stia toate – stia ca va muri, ca va învia, stia ca prin jertfa Lui El va aduce atîta bine omenirii! De ce, dar, s-a temut? Orice om, daca ar sti dinainte ca el va învia, ar accepta cu bucurie sa moara pentru semenii sai. De ce tocmai El s-a temut?”

(mai mult…)

disco_light
de Pr. Savatie Bastovoi

Iata inca o regula: Nici o rusine nu poate fi atat de puternica, incat sa nu poata fi biruita.
Fiecare epoca a insemnat o lupta impotriva a ceva. Renasterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca moderna pentru instaurarea democratiei s.a.m.d. Dar cea mai interesanta este lupta care se duce astazi. Ultima lupta a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu rusinea.
Teoria lui Freud despre complexe, pe care acesta a lansat-o in secolul trecut, a umplut imediat mintile multora, de multe ori fara stirea si fara voia lor. Nu stiu in ce masura a reusit Freud sa ne vindece de aceste complexe, cert este ca el a reusit sa creeze un complex nou cu care a infectat secolul XX – complexul Freud.
In ce consta acest complex al lui Freud ? El consta in cautarea si gasirea obsedanta a unor pricini eliberatoare, cum ar veni, a unor complexe. Freud n-a facut decat sa preia nevinovata constatare a lui Budha: Viata este suferinta, pentru orice suferinta exista o cauza. Insa Freud merge mai departe, el anexeaza si cauzele acestei suferinte, din punctul lui de vedere, desigur.

(mai mult…)

Articol din volumul CÎND PIETRELE VORBESC, Pr. Savatie Bastovoi
în curs de apariţie la Editura Cathisma

Urmăresc scandalurile periodice legate fie de viaţa Bisericii, fie de chestiuni ce ţin de credinţa creştină, aduse în atenţie de pseudodescoperiri sau romane scandaloase promovate de posturi precum Discovery sau National Geographic. Nisipurile mişcătoare ale politicii occidentale produc şi ele crăpături inevitabile în mentalitatea concetăţenilor şi connaţionalilor noştri prin obsesia pe care o arată pentru subiecte ca legalizarea prostituţiei, a homosexualităţii şi a altor anomalii sociale.

Cu alte cuvinte, epoca în care am păşit ne oferă un adevărat spectacol al polemicilor, desfăşurat în direct pe canalele de televiziune, în care sînt antrenaţi ziarişti, politicieni şi experţi independenţi, creînd impresia unei depline şi nesinchisite libertăţi. Uitîndu-te la aceste emisiuni, ţi se pare că oricînd poţi pune mîna pe telefon pentru a interveni şi pentru a schimba soarta omenirii. Ce falsă impresie!

(mai mult…)

Ieromonah Savatie Bastovoi

Sunt eunuci, care din pântecele maicii lor s-au născut aşa; şi sunt eunuci, care au fost făcuţi eunuci de oameni; şi sunt eunuci, care s-au făcut pe ei înşişi eunuci pentru împărăţia cerurilor (Matei 19, 12).
Acest articol este un răspuns dat unui medic scriitor la o întrebare foarte discutată: cum poţi trăi în abstinenţă fără să te dereglezi, când medicina a demonstrat de mult că la baza multor boli psihice şi chiar organice, de cele mai multe ori, stă insatisfacţia sexuală? Organismul are nevoie de aceste relaţii ca de hrană şi aer. Omul este parte a naturii şi se supune legilor acestei naturi, de aceea încălcarea lor nu poate rămâne fără urmări distructive.
Raţionament clasic, pe care îl ştie toată lumea. Nimic de spus împotriva acestei descrieri logice şi, mai ales, demonstrate de practica atât de îndelungată a medicinii. Despre aceasta citim în reviste, auzim la televizor, învăţăm la şcoală.
De peste tot suntem bombardaţi cu reclame de felul: “Fă treaba asta de atâtea ori pe zi şi vei fi mai frumoasă! Cei care fac cutare şi cutare nu îmbătrânesc!” Şi altele.
Cu toţii ştim cum arată un abstinent, mai exact, caricatura unui abstinent. Abstinentul are coşuri pe faţă, e nervos, chiar isteric, e tiranizat de fantasme care îi dau o înfăţişare posacă, într-un cuvânt, e un ghem de complexe.
(mai mult…)

Interviu cu monahul Savatie realizat de Mihai Dilanu

Întrebare: Creştinismul este religia care a influenţat cel mai mult mersul istoriei. Însăşi numărarea anilor pe care o avem azi se numără de la Hristos. De unde această legătură a numărării anilor şi Hristos? Şi, pentru că ni s-a dat nouă această ocazie, cu ce gânduri păşeşte creştinul ortodox în noul mileniu?

Răspuns: Hristos nu numai că a schimbat faţa istoriei, ci putem spune că până la Hristos istoria nici nu a existat. Hristos este începutul şi sfârşitul istoriei. Cum spunea Sf. Vasile cel Mare, pe care, de altfel, îl sărbătorim în această perioadă: naşterea lui Hristos a însemnat naşterea umanităţii, care până la El nu a fost cu putinţă. Adică omul Vechiului Testament nu putea îndeplini nicidecum condiţia umanizării totale, care presupune hristificarea, redobândirea, prin Hristos, a chipului şi asemănării lui Dumnezeu, care este natura iniţială şi adevărată a omului. Iată de ce era şi firesc ca venirea lui Hristos să separe vremea în două, moartea de viaţă, întunericul Vechiului Testament de lumina Noului Testament, care este testamentul „dumnezeilor” după har. De aici înainte, omul a dobândit şansa de a trăi starea lui Adam cel nou; de aici înainte, omului i se dă şansa, după ce a fost născut odată din femeie şi bărbat în stricăciune, să se nască cu naştere cerească, din Dumnezeu, prin naşterea Botezului, după cum Adam s-a născut nu din femeie, ci din Dumnezeu. Sunt multe de spus spre lauda acestei taine, pe care creştinii sunt datori să le cunoască, citind scrierile Sfinţilor Părinţi. Şi este firesc ca omenirea, în cinstea şi comemorarea adevăratei sale naşteri, care purcede din naşterea lui Hristos, să şi-o marcheze şi printr-o nouă numărătoare a anilor. Se ştie însă că popoarele care nu L-au primit pe Hristos în măsura în care L-am primit noi, europenii, îşi păstrează, pe lângă numărătoarea oficială şi o numărătoare tradiţională. Aşa sunt, de exemplu, chinezii sau evreii. Cât priveşte gândurile cu care păşeşte creştinul ortodox în noul mileniu, ele cred că sunt gândurile lui de fiecare zi, cu care el trebuie să păşească în toate zilele vieţii sale. Milenarismul, care este chiar un curent religios, foarte răspândit de altfel, este propriu gândirii sectare. Şi dacă vreţi, o diferenţă tranşantă dintre ortodocşi şi celelalte confesii creştine, este aceea că în Biserica noastră se vorbeşte foarte puţin despre sfârşitul lumii, adică este o temă care nu ne preocupă. Tema sfârşitului lumii, după cum o analizează unul din istoricii francezi contemporani, Jean Delumeau, s-a vehiculat foarte mult în Evul Mediu, mai ales pentru a manipula masele, practicată de papi, prin frică şi stres şi prin oferirea unei singure speranţe de salvare, care era papa, iar azi secta şi liderul ei, cum ar fi „Martorii lui Iehova”. Feriţi-vă de oamenii preocupaţi de citirea „vremurilor şi soroacelor” pe care ne-a interzis-o Hristos şi alipiţi-vă de cei care predică pacea şi dragostea prin eliberarea de patimi. Pentru fiecare din noi, sfârşitul lumii, deocamdată, coincide cu propria noastră moarte. Să ne gândim deci mai des la întâlnirea noastră personală cu Hristos, pe care o vom trăi în mod fatal fiecare, nu numai cei credincioşi, ci şi cei necredincioşi.

Întrebare: Ortodocşii au avut foarte mult de suferit de pe urma invaziilor păgâne. De ce la noi, românii, rădăcinile creştine au fost atât de adânci, încât am putut supravieţui şi evita musulmanizarea, cu toate că am fost sub ocupaţia otomană atâta vreme?

Răspuns: Aceste lucruri ţin de pronia Dumnezeiască, unde mintea omului nu poate pătrunde. Noi nu ştim de ce Dumnezeu a trimis pe Apostolul Său Andrei ca să predice în Bazinul Balcanic, nu ştim nici de ce ne-a dat domnitori sfinţi, precum Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Constantin Brîncoveanu. Ceea ce ştim noi este că Dumnezeu nu a părăsit poporul acesta şi l-a umplut de-a lungul vremurilor de toate darurile şi milele Sale. Trebuie să ştiţi că şi în ziua de azi poporul român, care nu este un popor numeros, are cei mai mulţi călugări din lume, mai mulţi decât ruşii, iar călugării reprezintă starea Bisericii unui popor. Desigur, există şi multe căderi şi slăbiciuni, dar ele sunt fireşti. Pe toate acestea le depăşim prin Hristos şi în Hristos, Care ne-a arătat că este în mijlocul acestui popor, de altfel precum este în mijlocul tuturor celor care Îl cheamă şi ascultă cuvintele Lui.

Întrebare: Cunoaştem toţi perioada comunistă, în care totuşi oamenii au continuat să creadă. Cine a sprijinit sau a alimentat acest fenomen?

Răspuns: Cel Care este însuşi capul Bisericii noastre şi Cel Care este cu noi până la sfârşitul veacurilor. Nimeni nu poate să distrugă Ortodoxia, Ortodoxia nu va dispărea nici după a doua venire a Mântuitorului, ci doar va trece în forma sa cerească, eternă şi netulburată. Istoria bisericească ne-a convins că perioadele de prigoană nu numai că nu împuţinează credinţa, ci dimpotrivă, o înmulţesc şi, mai ales, o întăresc. Cum spunea unul din duhovnicii noştri, părintele Selafiil de la Noul-Neamţ, care are acum 93 de ani şi a trecut prin toată greutatea prigoanei, fiind şi întemniţat: „Dumnezeu o vrut să facă Sfinţi cu comunizmul ista!” Adevăraţii ortodocşi cunosc că întreaga viaţă a creştinului este o viaţă de martir, după exemplul răstignirii Mântuitorului, după exemplul uciderii Sf. Întâi-Mucenic Arhidiaconul Ştefan şi a tuturor bunilor mucenici. De aceea, în faţa prigonitorilor, care vor veni şi în viitor, să nu credem că a trecut vremea lor, creştinii repetă cuvintele sfinte: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac şi nu le socoti lor greşeala aceasta”. Şi cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, care a murit în exil, pe cale, bătrân şi bolnav: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Sf. Antonie cel Mare, aflând că în Alexandria e prigoană asupra creştinilor, a lăsat pustia şi s-a dus în oraş, ca să moară şi el pentru Hristos, Dumnezeu însă L-a ferit. Cununa muceniciei este un dar special de la Dumnezeu, de care nu se învredniceşte orişicine, iar cei care au fericirea să o primească Îi mulţumesc cu laude lui Dumnezeu, pentru că i-a învrednicit să se asemene cu El în patimile şi moartea pe care El le-a răbdat pentru noi.

Întrebare: Câte biserici au fost distruse şi care e starea actuală în judeţul Tighina. Există nişte sponsori care contribuie la revitalizarea locaşurilor sfinte?

Răspuns: Nu m-a preocupat niciodată această problemă. Cred că un sociolog vă poate răspunde cu multă exactitate la această întrebare. Cunosc însă că în Moldova a funcţionat o singură mănăstire, cea de la Jabca, iar toate celelalte au fost închise. Biserici parohiale au mai funcţionat. Astăzi, din câte ştiu, sunt peste 40 de mănăstiri şi peste 1200 de biserici în Mitropolia Moldovei. Dar nu numărul bisericilor deschise vorbeşte despre starea credinţei, ci măsura în care se readuce în viaţă învăţătura apostolică şi a Sf. Părinţi. Dacă această învăţătură nu se înrădăcinează printre credincioşi, fenomenul reîmbisericirii populaţiei rămâne unul virtual, adică fals şi mort. Dumnezeu ştie cîţi dintre noi s-au creştinat cu adevărat. Datori suntem, însă, cu toate neputinţele noastre, să chemăm numele cel Sfânt al Celui ce a primit să se nască, pentru a muri pentru noi, eveniment pe care îl sărbătorim în această perioadă a anului, pe care însă aş vrea să-l sărbătorim şi, mai ales, să-l trăim în toate zilele şi, dacă se poate, chiar clipele vieţii noastre.

Apărut (în ruseşte), în gazeta „Ňĺëĺăđŕô”

Buna ziua parinte Savatie
Ma numesc Nelu, student la jurnalistica. Am fost la intrunirea din 12.02.03, mi-a placut sa te ascult, insa n-am prea avut ocazia sa intreb si eu cite ceva. As avea mai multe intrebari, dar o sa am si alta ocazie sa-ti scriu. Sper sa-mi raspunzi.
Iubirea e cea mai inalta valoare, Iisus a spus „Dumnezeu este iubirea”. Cred ca afirmatia e invechita – Dumnezeu nu e iubire, ci iubirea e Dumnezeu. Asa Dumnezeu insusi devine o calitate a acelor ce stiu sa iubeasca. Astfel o credinta in El n-ar fi necesara. Ar fi doar o ipoteza.
In 20 de secole de crestinism au fost ucisi atitia oameni, ca e greu sa-i numeri. Musulmanii ucid intr-una de 14 secole, si nu sint convertiti din dragoste, ci din lasitate. Mahomedanismul a venit spre oameni cu sabia intr-o mina si cu Coranul in cealalta, spunind „Alegeti”. Iubirea nu se naste din frica, astfel crestinii au schimbat tactica, dar esenta e tot aceeasi: Biblia intr-o mina si bucata de piine in alta. Noi alegem. Crezi ca a fost cineva convertit la crestinism din cauza valorilor inalte, a adevarului incompatibil, viziunii profunde? Cei infometati cu adevarat sint cersetorii, orfanii. Sint infometati de piine, de adapost, de haine si nu de adevar. Este asta o convertire?
In ce societate traim noi azi? Politica o intretine, politica intretine totul. Tot din motive politice au fost create si religiile. De ce toate religiile spun adevarul, si oamenii cred. Ii fac nefericiti si cu cit sint mai nefericiti, cu atit ei devin mai docili. Asta vrea de la noi o religie?
Da, omului ii e frica sa fie liber. El vrea un tata in ceruri, bun pentru plingeri si rugaciuni. Fara el se simte ca un copil abandonat. Dar rugaciunea si adoratia noastra seamana cu lauda la adresa tiranului care ne-a redus, din oameni in sclavi. De ce ai ales sa fii sclav? Sclavul e un obiect pe care il posezi – poate fi usor ucis cind nu mai ai nevoie de el.

Raspuns:
Intrebarile directe si totodata calde din partea unui ateu sint destul de rare. E un rar prilej de discutie pe care eu as vrea sa-l lungesc putin, si va trebui sa ma rabzi, pentru ca si intrebarile tale o cer. Lasa-ma, asadar, sa vorbesc mai pe indelete despre cele de care ma intrebi. Chiar daca sint niste intrebari tip, ele isi capata doza lor de prospetime si putere atunci cind sint puse cu sinceritate. Vad ca iti pare sincer rau de mine si cred ca, daca ai avea ceva mai multa putere, m-ai ajuta sa ies din aceasta sclavie in care m-am bagat avind deplina certitudine ca ai facut o fapta buna.
(mai mult…)