Istoria Evolutionismului

de Pr.Mihai Andrei Aldea

Ipoteza evoluţionistă face parte din cultura occidentală încă de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul Evului Modern. Trebuie spus că în acea vreme nu se făcea nici o distincţie reală între religie şi ştiinţă, ele fiind amestecate mai mult decât se poate imagina astăzi.
De exemplul, prima piatră la templul evoluţionist o pune Jean-Baptiste de Lamarck, în lucrarea sa… Filosofia zoologică!!!
Aici el emite ipoteza eredităţii caracterelor dobândite.
Această ipoteză se baza pe câteva presupuneri.
Prima dintre ele era că în cursul vieţii cel puţin unele exemplare dintr-o specie dată pot dobândi – ca urmare a unor condiţii şi predispoziţii speciale – anume caractere deosebite.
Alta era că aceste caractere pot fi transmise mai departe.
Lamarck a pornit în ideea sa de la selecţia artificială – folosită pentru obţinerea şi menţinerea raselor de animale domestice (şi plante de cultură) – precum şi de la unele observaţii asupra eredităţii în natură.
Presupunerile sale erau însă false.
Nici un exemplar din nici o specie nu a dobândit vreodată – fie în natură, fie în experimente de laborator – vreun caracter excepţional, cu atât mai puţin să-l poată şi transmite mai departe.
(De altfel, după o asemenea ideologie, din campioni s-ar naşte şi mai campioni, care ar produce super-campioni şamd, lucru cu totul ireal şi o evidentă predispoziţie spre rasism)
Cu toate că era o idee filozofică, deşi nu a fost dovedită niciodată, ipoteza lui Jean-Baptiste de Lamarck se va răspândi rapid, fiind ironizată de unii dar acceptată de mulţi.
De ce?

Evoluţionismul era o necesitate absolută pentru iluminism şi umanism!
Pentru a-L scoate pe Hristos din ecuaţie, era nevoie să fie scos întâi Dumnezeu. Pentru aceasta, era nevoie întâi să se demonstreze că nu este nevoie de El, că lumea merge mai departe – şi nu oricum, ci spre mai bine – şi fără El.
Dacă ambele afirmaţii sunt erezii pentru Ortodoxie, pentru iluminism, umanism şi civilizaţia apuseană contemporană sunt axiome fundamentale.
Ca urmare, se va merge mai departe.

Poate părea o paranteză, dar cred că trebuie spus şi faptul că Lamarck a fost unul dintre cei care au lucrat la elaborarea Enciclopeidiei franceze operă programatic anti-clericală şi anti-creştină.
Pentru a înţelege cât de mare este deosebirea între declaraţiile pompoase despre „adevărurile absolute” ale ştiinţei şi realitate, trebuie să subliniem că, deşi ipoteza sa (moştenirea caracterelor dobândite) nu a fost dovedită niciodată, în baza ei (!!!) Lamarck a elaborat „Distribuţia naturală şi metodică a vegetalelor„.
Obrăznicia demersului reiese tocmai din faptul că declară „naturală” o distribuiţie creată de el imaginar, pe baza unei ipoteze lansate de el în temeiul unei presupuneri tot de el făcute.
Aceasta nu este, desigur, ştiinţă.
Ştiinţa adevărată se bazează pe fapte certe observabile clar şi similar de mai mulţi observatori independenţi precum şi pe experimentele repetabile.
Nimic din acestea nu există la Lamarck, şi nici la urmaşii săi în ideologie.

Contemporan cu Lamarck şi membru în aceeaşi organizaţie internaţională ce militează pentru distrugerea Creştinismului era şi Erasm Darwin, bunicul lui Charles Darwin. Acest bunic a realizat şi el încercări de sistematizare a animalelor în funcţie de complexitate şi caractere presupus a fi moştenite.
Charles Darwin, născut în anul apariţiei Filosofiei zoologice a lui Lamarck, va creşte într-un mediu pustiit spiritual (descris în parte de Charles Dickens în operele sale) al bogătaşilor din Anglia sec. XIX, sub influenţa directă a relativismului sectant şi a filosofiilor deiste şi ateiste ale epocii.
El publică în 1859 lucrarea Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă.
Această lucrare va completa piatra pusă de Lamarck devenind fundaţia templului religiei evoluţioniste.
De ce o numim religie?
Pentru că orice ipoteză ştiinţifică este tratată ca atare – adică drept ipoteză, nu adevăr – până la dovedirea ei.
În schimb evoluţionismul nu a avut nevoie de dovezi ştiinţifice, aşa cum vom arăta îndată.

Inainte de a merge mai departe, cred că e necesar să subliniem că din această lucrare a lui Darwin nu s-a tradus în română, timp de peste 130 de ani, capitolul IV, care cuprindea obiecţiile recunoscute de autor asupra propriei ipoteze. De ce? Pentru că odată cunoscute, ar fi fost evident că nici una dintre ele nu a fost rezolvată vreodată, astfel încât ipoteza lui Darwin este total anulată.

Care era, foarte pe scurt, ipoteza lansată de Darwin şi devenită cunoscută în mod fals ca „teoria lui Darwin”*?

A pornit de la nedoveditele „caractere dobândite” ale lui Lamarck.
În timpul călătoriilor sale, a notat numeroase observaţii asupra variaţiilor raselor unor specii de animale şi plante, făcând legătura între aceste variaţii şi condiţiile de mediu. A putut concluziona că mediul influenţează specia, determinând apariţia unor rase.
Până aici totul este conform cu realitatea.
Dar mai departe Darwin a declarat că rasa devine în timp o specie diferită de cea iniţială, ceea ce este fantezie.
Chiar şi în procesul de selecţie artificială, mult mai intens şi precis decât cel natural, rasele lăsate în voia lor revin la forma generală a speciei de provenienţă.
Darwin a ignorat acest lucru în mod voit, cu toate că îl cunoştea bine.
Pentru a se apăra de obiecţii, a introdus factorul cantitate, sub formele timp şi diferenţe. Altfel spus, dacă într-un timp suficient de lung se adună suficient de multe diferenţe, apare speciaţia, adică trecerea de la o specie la alta.
Până astăzi nu se cunoaşte nici un caz de speciaţie.
Ipoteza lui Darwin ignora, aşa cum am arătat, faptul că elasticitatea adaptivă a speciei, care asigură fiecărei specii o anume amplitudine ecologică, nu duce niciodată la formarea altei specii.
–––––––––––––––––––
*teoriile ştiinţifice trebuie să aibă o atestare serioasă; ipotezele sunt posibile răspunsuri la situaţii incerte din punct de vedere ştiinţific; din această perspectivă afirmaţiile lui Darwin, lipsite de orice atestare, nu sunt nici măcar o ipoteză – dat fiind că ştiinţific apariţia speciilor era deplin explicată de creaţionism – dar cu atât mai mult nu constituie o „teorie” (amintim printre altele că orice teorie trebuie să cuprindă o serie de legi clare, verificabile ştiinţific, ceea ce nu există la evoluţionism până astăzi)

Prietenul lui Darwin, Charles Lyell, l-a sprijinit în obţinerea factorului timp, prin elaborarea ipotezei despre formarea treptată a pământului*.
Prin lansarea perdelei de fum compusă din „sute de mii de ani”, „milioane de ani” şi chiar „miliarde de ani”, adepţii evoluţionismului puteau ameţi suficient pe oameni pentru a li se accepta ipotezele absurde chiar şi fără dovezi.
Trecerea de la o specie la alta nu a putut fi constatată niciodată, ceea ce anulează evoluţionismul ca teorie ştiinţifică.
Pentru a fi acceptat de oameni, evoluţionismul a adoptat două căi: exemplările vulgarizatoare, pline de falsificări ale realităţii, de mare impact pentru cei mai puţin instruiţi (în primul rând elevi şi studenţi) şi construcţii labirintice aşa-zis ştiinţifice, de dimensiuni uriaşe, pentru cei instruiţi – în care aceştia să rătăcească la nesfârşit.
Ipotezele lui Darwin au fost mult sprijinite de anumite puteri anti-creştine şi introduse în conştiinţa oamenilor printr-o reclamă complexă şi agresivă.
Nulitatea ipotezelor lui Darwin, dovedită clar în timp, nu este recunoscută oficial. Faptul că s-au elaborat între timp alte şi alte ipoteze care să explice „evoluţia”, este un fapt care necesită lămurire: dacă evoluţia este un fapt, trebuie să poată fi constatată ca atare şi să posede un set de legi determinat.
Aşa ceva nu există!**

––––––––––––––––––––
*Nici aceasta nu a fost dovedită ştiinţific niciodată.
**Mulţi confundă legile geneticii cu legile evoluţiei, dar genetica dovedeşte de fapt că nu există evoluţie, aşa cum vom vedea mai jos.

Ca un ultim fapt legat de evoluţia evoluţionismului trebuie să amintim că toate ipotezele propuse în timp spre a-l sprijini s-au dovedit false şi bazate fie pe o fantezie prea bogată, fie pur şi simplu pe falsificare.
În această ultimă privinţă dăm ca exemplu pe celebrul evoluţionist şi escroc Haeckel.
Acesta este creatorul celebrei lozinci „ontogenia repetă filogenia”.
Această afirmaţie pretinde a sintetiza ideea după care în cursul formării embrionilor unei specii aceştia repetă în parte sau total traseul evolutiv al propriei specii.
Haeckel „a dovedit” această afirmaţie printr-o serie de planşe ale embrionilor, dovedite ulterior ca fiind intenţionat falsificate pentru a-i sprijini ideile.
Chiar şi asemănările reale s-au dovedit în timp a fi lipsite de fundament.
Astfel, ca falsificare, menţionăm figurarea unor aşa-zise „fante branhiale” la embrionul uman, care nu există şi nu au existat niciodată în realitate.
Ca eroare – în cel mai bun caz – putem nota definirea unor excrescenţe laterale ale embrionului uman drept „arcuri branhiale” (alături de ele există nişte şanţuri pe care Haeckel în planşele lui le-a transformat în „fante”). Problema este că aceste excrescenţe nu au nici o legătură cu sistemul respirator, fiind mugurii din care se dezvoltă… o serie de oase!

De fapt, pentru a fi putut emite ipoteza sa, Haeckel ar fi trebuit – lăsând la o parte problema falsificării datelor ştiinţifice – să aibă vreo dovadă măcar asupra evoluţiei unei specii din altă specie, iar apoi să compare embrionii şi adulţii celor două specii diferite.
Nu a făcut aşa ceva, căci tot arborele filogenetic – diferit de la evoluţionist la evoluţionist – era bazat pe imaginaţie, nu pe vreo dovadă ştiinţifică.
(Doritorii sunt îndemnaţi să caute şi să compare asemenea arbori şi discuţiile care stau la baza organizării speciilor în această formă)