“Măi, şi cu lupii aştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege.”
În ‘48 când a fost revenirea (greco-catolicilor la ortodoxie), Părintele a fost trimis la Alba Iulia. Acolo, în biserica aceea, unde erau adunaţi şi catolicii şi ortodocşii, el a fost trimis ca delegat de la Sibiu. S-a încins acolo o ceartă de nu se mai înţelegea om cu om. Ai noştri (ortodocşii), căutau să-i lămurească, ceilalţi se opuneau şi bineînţeles a ieşit un scandal mare în Biserică.
Părintele parcă nu avea nici un cuvânt să-i lămurească. A ieşit afară din biserică, şi nu departe era o pădure şi a chemat lupii din pădure, şi a început să-i mângâie, aşa cum Daniil îi mângâia pe lei. Şi cineva a zis “Măi, Părintele ăsta Arsenie a chemat lupii din pădure?! Ia vedeţi, ce face acolo?”. Şi când au ieşit din biserică a început să-i mângâie şi a zis: “Măi, şi cu lupii ăştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege” şi din clipa aceea imediat s-a schimbat atmosfera. Părintele şi-a spus cuvântul şi revenirea n-a mai fost cu probleme. (Pr. Ioan Ciungara, Copacel)
Sfaturi şi îndemnuri ale Părintelui Arsenie:
* Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate… Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos.
* Sectarii au provocat o libertate catehetică care-i duce la erezie.
* Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, devreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.
* Dracii nu au putere asupra creştinului ortodox, botezat după rânduială, în Biserica. Botezul pocăiţilor (de tot felul) este lepădare de primul botez drept şi e păcat.
* Nu da cu bâta în viespele sectare.
* Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se după amăgiri satanice, să pogoare chiar foc din cer amăgind chiar şi pe sfinţii adevăraţi. Aceştia sunt mucarii de azi, din mijlocul vostru, adică sectarii, care atunci când vor fi lepădaţi de dreptul Judecător vor zice: “Doamne, nu am făcut minuni în numele Tău? Nu ne-am închinat noi Ţie?” La toate acestea Dumnezeu le va răspunde: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor fiindcă nu vă cunosc pe voi”
“Vor merge în iad cu Biblia în mână!”
Zicea să nu ne prindem mintea cu sectanţii pentru că nu putem să reuşim cu ei, căci sunt atât de înrăiţi încât: “Mie, au sărit şi mi-au rupt cartea”. Părintele a hotărât să le argumenteze din Biblie şi ei dacă au văzut că nu pot să-i răspundă au sărit să-i rupă cartea. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbata de Sus)
Nişte oameni din Vistea l-au invitat pe Părintele să facă vecernia în Vistea de Sus. Erau mulţi sectari acolo. Când a ajuns acolo, Părintele a zis: “Dar ce văd aici? O mulţime de persoane care nu-şi pot face Sfânta Cruce. Să iasă toţi afară!”. Încet-încet, deşi se codeau, au ieşit. Le-a spus Părintele: “Eu vă cunosc pe voi căci aveţi pecetea satanei pe frunte şi vă arăt cu degetul”. După ce au ieşit toţi, Părintele şi-a rostit cuvântul. (Beleana Ileana, Recea)
Pocăiţilor le spunea că, dacă nu cred în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfânta Cruce, vor merge în iad cu Biblia în mână! (Cismas Eugenia, 78 ani, Fagaras)
“Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2004
Răsărise ca din pământ, pe neaşteptate, amestecat cu ierburile şi copacii, şi mi se desluşea tot mai limpede în Lumina biciuită a . pădurii, aşa cum şedea rezemat de zidul vechi şi părăsit. Se uita la mine şi parcă aştepta să încep vorba. Dar eu eram atât de uluit încât nu numai că nu rosteam un cuvânt, dar îmi purtam ochii când la el, când primprejur, spre a mă convinge că făptura lui incredibilă se lega totuşi cu restul lumii. Alb, pleşuv, cu barba rara ca grâul de secetă, din care de-abia îndrăznea obrazul prelung şi scorojit, bătrânul era, în fapt, mai mult ochi; nişte ochi mari în găvane largi, ca două ferestre rotunde prin care Timpul se uita la*mine din tărâmul parcă al neştiutelor petreceri şi nebănuitelor sfârşituri, ochii însă nu-i erau puternici, ci mai degrabă stinşi, ca sticla aburită, şi tocmai de aceea cătatura lor mă înfiora şi-mi punea credinţa în cumpănă. Fără ei, călugărul ar fi fost arătare, într-atât îi părea dulama ţesută din ceţuri, din acele ceţuri fantomatice ce şerpuiesc toamna prin văgăunile munţilor. Tăcea şi aştepta să-i vorbesc, ştiind poate că nu izbuteam să mă cred prada unei înşelări.
Trecusem râul călcând din piatră-n piatră, la un moment dat alunecasem şi apa rece îmi intrase adânc în una din ghete. Piciorul îmi era ud de-a binelea şi nimic nu mi-ar fi dat mai mult simţul treziei decât acea neplăcută smiorcăială pe care o şi auzeam la tot pasul. îmi trecuse prin minte să mă descalţ, dar îmi era frică de şerpi, deşi primprejur nu zărisem decât câteva nevinovate şopârle şi o înţeleaptă broască ţestoasă. Locul era foarte pustiu, năpădit de bălării înalte, unele cu viţele făcute colac prin şpalturile unei bolţi de pronaos. Umblam cu fereală, împărţit între cercetarea zidurilor şi aceea a pasului, şi aşa se face că vederea sihastrului m-a luat din scurt, pe nepregătite, ca un fulger alb.
De când nu mai fusesem pe aici? Să număr anii: zece, douăzeci, treizeci, treizeci şi cinci… cred că ceva mai mult. Iată că-n curgerea acelei vârste nu am îndestulătoare puncte de sprijin; să fi fost în clasa a patra, a cincea, a şasea? Mai degrabă într-a şasea. O nouă izbutire a unei întreceri mă agăţase cârdului şcolar şi colindam astă parte de ţară, veşnic strâmtorat de sâcâielile domnului Cutcudache, dădaca noastră cu barbă, căreia-i plăcea să fie mai mult dulău decât păcurar. Ce om sucit acel domn Cutcudache! Din pricina lui nu-mi era aminte de nimic şi mă gândeam mai degrabă la făgăduitul drum pe Dunăre, cu vaporul „Ştefan cel Mare”, fiind eu foarte convins că mă voi îndrăgosti de fata căpitanului, ceea ce nu s-a întâmplat, pentru motivul că fanfaronul de căpitan nu se lăuda decât cu băieţi, iar eu m-am mulţumit să-mi petrec noaptea albă de unul singur, la prova, aşezat pe o cuşcă de găini ce cârâiau prin somn. Pe domnul Cutcudache îl aveam acum limpede la chip şi numai ca prin vis îmi aminteam de zidurile bisericii,.mâncate de vremi şi vremuieli, ruşinate parcă de tinereţea noastră. Lucru ciudat, ele mi se păruseră atunci mult mai mărunte decât mi se înfăţişau acum. Unul din dascăli ne-a lămurit că mănăstirea fusese părăsită şi s-a prăpădit din pricină că deasupră-i se adâncise între timp albia unui torent care a prins-o între fălci, năpădind-o cu ape şi viituri. Atunci am avut, pentru numai o clipă, simţământul acela ciudat că mai fusesem o dată în acest loc, că-mi era cunoscut, că el făcuse parte din cuprinsul meu sufletesc, acel simţământ pe care unii îl folosesc în a ne convinge că am mai avut şi alte vieţi înainte de aceasta. Eu n-am crezut niciodată în această idee, ştiam bine că locul îmi era străin, că-1 vedeam pentru întâia oară, şi totul s-a subţiat într-o sprânceană de mirare. Şi am uitat. Firesc ar fi fost ca simţământul acela să mă cuprindă şi acum, dar n-a venit decât amintirea lui. Dimpotrivă, nu mă dumiream cum de lăsasem atunci nişte ziduri pipernicite, cu cârjile-n potmol, şi le găseam de data aceasta crescute la faţa pământului, ca şi cum ududăul s-ar fi hotărât între timp să-şi schimbe lucrarea, despresurându-le de mâl şi ridicându-le-n lumină. Mă aşteptam chiar să nu le mai găsesc deloc, necum însufleţite de o asemenea arătare.
La drept vorbind, nu mă aşteptam la nimic. De ce venisem aici şi tocmai aici? E adevărat, mă găteam de o nouă drumeţie, de-a lungul şi de-a latul Carpaţilor, din mănăstire în mănăstire, şi nu puteam începe decât cu începutul, cu adică cea mai veche, dar şi mai de margine, Tismana. Istoria spune însă că mai veche decât Tismana a fost Vodiţa şi era fatal ca cea mai bătrână mănăstire să fie acum o ruină. Pentru aceasta însă nu era nevoie ca, neapărat, s-o şi văd. îmi lipsesc virtuţile dezgropărilor de pietre şi nu mă simt în stare să refac chipul şi mărimea unui animal de demult pe temeiul a doi dinţi şi trei-patru arşice. O ruină e mai mult decât urma beteagă a ceea ce a fost; ea e un cuvânt, un gând, o idee, sămânţa magică a Arborelui Necunoscut, din care poate răsări orice; e începutul întoarcerii în timp, răscruce a mii de drumuri şi făgăduinţa oricărei ajungeri. Ar fi fost de ajuns ca numai să ştiu că există o ruină a Vodiţei, ori să-mi aduc aminte de ea prin vis, spre a-mi socoti drumeţia începută triumfal, săltând în şa peste văile a şase secole.
Sunt un călător încercat. Drumeţind pământu-n rotund, am văzut sute de ruine, cetăţi căţărate pe munţi de granit temple cu idoli încă înfruntând pustiul, porţi prin care au trecut victorii de aramă, cimitire risipite-n jungle de soare putred, regi adormiţi în piatră, cu spada odihnită-n şold. Şi câte n-am mai văzut? Neostoita mea neodihna m-a purtat pe cărări nebănuite şi mi-a ieşit vorba că sunt un fel de traistă-n băţ, veşnic neaşezat locului. Unii mi-au pus-o pe seama unei patimi lăuntrice, alţii au crezut că urmăresc anume ţeluri, fie pentru a-mi încerca norocul, fie pentru oarecari însemnări, fie, mai simplu, pentru vanitatea de a mă şti om umblat.
Nimeni însă nu a fost în stare să-mi ghicească suferinţa secretă. Eu cred că fiecare om îşi are o suferinţă a lui de taină, dar nu cred să mai existe făptură pământeană care să poarte una ca a mea. S-ar putea bănui ca e vorba de oarecare durere sufletească, dat fiind că numai cele de acest fel îşi găsesc leacul prin călătorii. Nu, suferinţa mea era trupească, atât de trupească încât le-a scăpat până şi doctorilor. De pe la şapte-opt-ani au început să-mi sângereze omoplaţii. Aceasta se petrecea însă numai din când în când, la răstimpuri foarte neregulate şi fără nici un semn prevestitor. Unei dureri adânci în fiecare spată îi urma o plagă roşie, ca şi cum pielea s-ar fi făcut de sită şi sângele ar fi ieşit să se uite pe fereastră. Zic să se uite, fiindcă nu curgea, ci se oprea la faţa sitei, îmbibând-o şi dându-i culoare, şi numai atât cât să-mi păteze cămaşa. Sângerarea dura numai doua minute sau trei, după care pielea se închidea la loc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai venea cine ştie când.
Mama n-a ştiut niciodată. De i-aş fi spus, nu încape nici o îndoială că ar fi chemat doftoroaia să-mi descânte şi m-ar fi ştiut tot satul. Aşa făcuseră toate mamele mele de dinaintea ei, din câte mi le mai puteam aminti, căci nici una nu-mi fusese mamă buna. Fiecare pretindea că m-a cumpărat de la o şatră de ţigani, pe un ciur de mălai, iar ţiganii se lăudau că mă primiseră de la mama pe nimic. Aşa se pare că tot trecusem dintr-o mână în alta, schimbând sate şi târguri şi poate chiar ţari, pomenindu-ma, fără voia mea, din curte în căruţă şi din cort într-o odaie cu sobă. Eram harnic şi intram în voia tuturor, dar, de cum îmi descopereau beteşugul, nici mamele şi nici taţii nu mai voiau să ţină în sălaşul lor un plod cu astfel de semne ciudate, cum nu mai pomeniseră de când se ştiau. Purtam cu mine nu numai blestemul de a fi copil al nimănui, ci şi pe acela de a nu putea să devin al cuiva. Aşadar, renunţasem la orice destăinuire. De la o vreme mă îngrijeam să am totdeauna cu mine o a doua cămaşă; pe cea pătată o spălam singur la umeri, pe furiş, şi sângele se ducea repede în apa rece. Mult mai târziu am îndrăznit să le spun medicilor, dar niciodată n-am fost în stare să le arăt mai mult decât petele roşii de pe cămăşile păstrate anume. Plăgile nu se iveau decât atunci când eram doar eu cu mine însumi şi nicicând la faţa oamenilor. Faptul acesta mă făcea neputincios şi vrednic de luat în râs. Nu puteam dovedi nimănui nimic. Până să alerg la primul doctor, plăgile se închideau şi nu puteam dezgoli decât doi umeri puternici şi sănătoşi cum tot atât de sănătos se arăta sângele pe ţesătură, cercetat la microscop.
Tot văzându-i cum se uită la mine clătinând din cap, mi-am dat seama că doctorii mă cred nebun şi mi-am luat lumea-n tălpi, pe seama mea. Am pândit şi folosit orice prilej de a călători şi am bătut cărările pământului ca un zănatec, dându-mă huţa de pe un uscat pe altul şi lunecând pe învăluiri de ape. Eram unul din miile de călători ai lumii, cu ochii pe minunăţiile oraşelor şi vestigiile secolelor, dar eu căutam altceva: nu un doctor care să mă vindece, ci un om care să aibă o suferinţă aceeaşi cu a mea. Iscodeam în toate graiurile la-ndemână, trăgeam cu urechea la alţii, oricând şi oriunde, în dreapta şi-n stânga, răscoleam jurnalele, doar-doar voi afla un caz asemănător. Doi ani am lucrat la o spălătorie de rufe, într-un oraş cu mare amestecare de limbi, zilnic primind şi numărând mii de cămăşi murdare, doar-doar voi descoperi două pete de sânge la umeri. Un singur ins asemenea mie, dacă nu m-ar fi putut călăuzi spre un izvor de vindecare, cel puţin m-ar fi încredinţat că nu sunt un monstru, că nu sunt un blestemat, că omenirea nu m-a aruncat în afara ei.
Cu astă suferinţă călătoream acum pe malul stâng al Dunării, minunându-mă de câte se schimbaseră în atâţia ani de când rătăceam prin cele străinătăţi. întâlnirea cu locurile cunoscute demult e uneori dureroasă. Vai, i-am zis odată Mării Negre la Tomis, cât m-am schimbat eu, dar tu ai rămas aceeaşi! Putem spune aşa ceva pentru că ochii noştri văd mai întâi marea şi numai după aceea coasta. Altfel, ţărmurile se schimbă şi ele necontenit, poate mai repede decât noi, cu deosebirea ca ele întineresc. De aceea e bine să nu privim întotdeauna doar la esenţa lucrurilor, căci durerea ar fi prea mare şi de prea lunga durată, ci şi pe de marginea lor, a cărei curgere e mult mai pe măsura noastră.
Doamne, de când n-am mai văzut eu pietrele acestea, peste care apa se rostogoleşte-n salturi, ca şi acum treizeci şi cinci de ani! Valea Vodiţei pogora spre Dunăre sporindu-şi lumina şi răscolind pădurile cu răcoarea vântului de după-amiază. O mireasmă tare de frunză crudă îmi răzvrătea nările şi mă trăgea în susul drumului de ţară, semănat cu bolovani. Nici ţipenie primprejur. La numai câteva clipe mă strămutasem pe alt tărâm, al curgerilor repezi şi prefacerilor încete, unde omul se ţine în pas cu ritmurile lui Dumnezeu. Nu aveam nici o idee de cât de departe ar fi ruinele. După întâiul cot am dat de câteva case; am strigat, am bătut în gard, dar numai câinii mă zăpaiau amarnic, de pază nu numai gospodăriilor, ci şi cimitirului de alături, ale cărui morminte erau parcă săpate în piatră. Dincolo de apă se zărea o prisacă, din cele purtate ici-colo, de-a lungul verii, dar albinele păreau lăsate pe seama florilor. Stârnită de lătratul câinilor, o femeie răsări de după grădina din vale, cu o vacă de funie.
- Acolo-i mănăstirea, întinse ea o mână atât de zbârcită încât îmi venea s-o sărut. Treci apa pe punte şi ocoleşti casa. E o casă acolo, lângă sfânta mănăstire.
Femeia le zicea ruinelor mănăstire, simplu, ca şi cum colţul de zid ce se zărea la poala codrului ar fi fost o turlă cu clopote vii. În cugetul ei nu se dărâmase nimic,
- Blagosloveşte, părinte, zisei eu aşadar, fără să aştept răspuns, mai mult voind să mă încredinţez că sunt treaz.
- Dumnezeu, răspunse arătarea.
Vorbea cu ochii mai mult decât cu buzele. în fapt, răspunsul era tot atât de după tipic ca şi salutarea.
- Cum te numeşti, cuvioase?
- Agaton păcătosul.
- Agaton înseamnă bun.
- Bun e numai unul Dumnezeu, vorbi bătrânul, din Scripturi; rău e pământul, că mă ţine, adause el dintr-o dospire de graiuri.
- Trebuie ca eşti tare bătrân, părinte. De când te nevoieşti prin părţile acestea?
- Vârstele mele sunt ca ale copacului, oftă sihastrul subţiind un surâs veşted, ca ale ierbii sub coasa de octombrie, nu le poţi număra decât după ce le-ai tăiat. Eu încă stau drept şi nu sunt în stare a mă socoti pe dinlăuntru. Dar dacă ar fi să mă măsor cu zidurile acestea, trebuie să ştii că temeliile lor au crescut sub ochii mei.
- E cam mult, cuvioase, ridicai eu sprâncenele. Sunt de-atunci vreo şase sute de ani!
- Şi unu, ridică el degetul arătător. Atunci am isprăvit noi de zidit mănăstirea, după nouă ani de trudă. Atunci am sfinţit-o. Atunci a venit vodă şi a lăcrămat. A căzut lacrima domnului aici, la piciorul sfântului prestol, între doua lespezi, unde vezi că a răsărit mai târziu lujerul acesta. Nu ştiu ce fel de iarbă este. Nimeni n-a ştiut cândva. Înfloreşte o dată pe an, în noaptea sfântului Procopie, şi se scutură dimineaţa de istov, când prinde şi luna a se scutura de raze. Şi cum nu ştii de lumina lunii unde s-a risipit, aşa nu poţi pricepe ce se face cu lacrimile lujerului: se topesc atingând pământul.
Buruiana nu mă prea interesa. încercai să ispitesc mai la faţa lucrurilor:
- Care era numele adevărat al voievodului?
- Numele lui după dreptate era Vlaicu. Aşa-i zicea norodul.
- Vladislav îl porecleau doar boierii la divan şi diecii în hrisoave.
- Cuvioşia ta cum îl numeai?
- Cum îi spunea toată lumea.
- El 1-a adus pe sfinţitul Nicodim în Ţara Românească?
- Pe stareţul Nicodim nu 1-a adus nici Vlaicu, nici frate-său, Radu Negru. Pe cuviosul Nicodim 1-a adus vântul.
-Întâmplarea vrei să spui.
- Voia lui Dumnezeu vreau să spun, zise bătrânul ceva mai apăsat. Duhul, care suflă unde vrea, uneori chiar prin gurile potrivnicilor.
Bătrânul se uita necontenit la mine şi mă văzu că tremur.
- Te-ai udat la picior, zise el gospodăreşte, şi o să tragi răceală. Descalţă-te! Nu ai de ce te teme. Aşa. Da-mi încălţările să le pun la soare. Zidul e gros şi umbra răcoroasă.
Rămăsei desculţ şi mă simţeam bine cu tălpile de-a dreptul pe pământ, ca un adaos de încredinţare că totul e aievea. Bătrânul se mişcase de lângă zid şi băgai de seamă că iarba, despicată de poala dulămii, se închidea la loc în urma paşilor lui, ca apele pe călcătura corăbiei. Mersul lui nu lăsa nici un semn.
- Adevărat o fi, părinte, zisei eu uitându-mă în altă parte, adevărat o fi că sfântul şi-a aruncat rasa pe Dunăre şi a plutit pe ea ca pe o luntre?
- Nu-i adevărat, răspunse bătrânul, Nicodim era în stare de mari hotărâri şi repezi, dar nu era trufaş. El nu-L putea ispiti pe Dumnezeu pentru o astfel de minune.
- Dar întâmplarea cu turcoaica aceea frumoasă o fi adevărată?
- Pe asta o ştiu de la un ucenic al lui, cu numele Ioachim, fost fecior de casă al lui Radu Negru pe vremea când acesta era ban al Severinului şi stătea de straja la hotarul stăpânirii ungureşti. Păgânii agarieni îşi împingeau cu mare putere stăpânirea spre miazănoapte şi mare scârbă făceau printre creştini. Dacă turcoaica aceea bogată, de care e vorba, n-a izbutit să-1 ademenească pe cuviosul Nicodim cu palatele şi farmecele ei, 1-a închis într-o geamie, să stea acolo singur şi flămând până ce va mărturisi că Allah este singurul Dumnezeu, iar Mahomed – profetul lui. Procleţii ştiau şi ei că slăbirea insului, ca şi a neamurilor, se face dinlăuntru în afară şi că acel bărbat cu viaţă sfântă va să le pună-n cale mari şi puternice zăgazuri duhovniceşti. Să nu crezi cumva că ava Nicodim ar fi fost o puţinătate de om, din cei pe care-i suflă vântul prin păiş. La vremea când l-am cunoscut eu era bărbat în puterea cuvântului, înalt, cu părul negru, despicat pe creştet, şi barba adunată din laturi peste firul curgerii. Ochii îi erau ca două piroane cu mărgăritare-n vârf, răzbite în partea de dincoace a sufletului; potopiţi asupră-ţi, te făceau mic şi ascultător, dar de ţi se strecurau pe sub gene, te prindeau prieten şi tovarăş de drum. Pe sub dulama aspră i se ghicea trupul bine alcătuit. îi pria postul, şi puţinul pe care-1 mânca i se lipea de sânge. Cam arar făpturile care să fie atât de întregi la minte, la suflet şi la trup. Când se apuca sfântul să zidească cu mâna lui, parcă toată vârtutea dinlăuntru i se aduna în braţe şi ardica pietrele din râu cum ar fi cules nucile toamna. Dacă s-a făcut el scăpat din geamia aceea
după mai multe săptămâni de nemâncare şi nebăutura, atunci să ştii că cu sufletul, nu cu pumnii a sfărâmat el zăvoarele şi tot cu sufletul a alergat spre malul Dunării, unde era priponită o corăbioară cu catarg, a banului Radu Negru. Ca unul ce vieţuise la Sfântul Munte, cuviosul Nicodim avea ştiinţa pânzelor şi i-a fost uşor să le ridice în bătaia vântului dinspre miazăzi şi să le dezlipească de ţărm. Dar agareanca aceea, prinzând de veste şi încinsă fiind de patimă, a suflat cu mare aprindere spre corabie şi flacăra, ajunsă pe Dunăre ca o limbă de balaur, a făcut pânzele scrum, lăsându-1 pe fugar în bătaia valurilor. Atunci sfântul şi-a scos rasa şi a prins-o de catarg, ştiind el că flacăra n-o poate nimici. Ajuns însă pe la mijlocul Dunării, acolo unde vâltorile sunt mai învolburate şi mai pline de primejdie, s-a stârnit un vânt puternic de la apus, dinspre partea ungurească, şi i-a aşternut catargul la faţa apei, rupându-i legăturile şi întorcând coama valurilor peste buza corăbiei. Sfântul s-a aşternut pe rasă şi a plutit pe ea până la ţărmul de dincoace, unde se varsă apa Vodiţei în Dunăre. De atunci, al nostru a fost.
- Aşadar, ceva tot e adevărat din ce se povesteşte, zisei eu, străduindu-mă să pătrund în toate tâlcurile istorisirii.
- Adevărul e numai acesta pe care ţi-1 spun eu, ca unul ce am trăit acele vremuri şi l-am aflat în chip nemijlocit, răspunse bătrânul cu oarecare ascuţime.
Pe mine tocmai asta tindea să mă scoată din sărite. Îl ascultasem cu toată luarea aminte, spusele lui se legau după o anume rânduială, eram gata să primesc acele adevăruri aşa cum mi se arătau, dar nu şi chezăşia lor. De câte ori călugărul se implica pe sine însuşi în istorisire, ca unul ce văzuse, auzise, fusese de faţă, mi se părea ca mintea îi lunecă de pe bârnă, aşa cum îmi scăpase mie piciorul de pe piatră, cu deosebirea că eu îmi dădeam seama, iar el nu. Mă hotărâi să-1 întâmpin mai de-a curmezişul.
- Dar sfinţia ta ce căutai, părinte, prin aceste locuri?
- Cum ce căutam? se răsuci el şi ochii-i scânteiară mai abitir. Eram acasă la mine. Eu vieţuiam aici, nepoate, din vremuri pe care ţinerea de minte le scapă printre degete şi nu le mai află-n pulberi. Şi nu eram singur. Patruzeci de pustnici trăiau adăpostiţi în patruzeci de peşteri
ale acestui munte şi nu ştiau unul de locul celorlalţi. Numai o dată-n an, la Paşti, ieşeam fiecare din bârlog şi ne adunam laolaltă în poiana de lângă Brâna Caprelor, unde ne spovedeam unul altuia, ne cuminecam cu Sfintele Taine, cântam cântare Domnului până răsăreau stelele şi iar ne despărţeam, fără să ne căutăm şi fără să ne ştim. Trăia fiecare cu pacea lui şi de se întâmpla ca la anul să fie vreunul lipsă, cunoşteam că va fi fiind bolnav ori va fi murit şi ne rugam pentru el. Pravila aceasta o moşteneam de la cei ce se nevoiseră înaintea noastră, ei de la alţii şi aceia de la alţii şi alţii, până din vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru prin părţile noastre şi presăra floare creştinească în paturile de nuntă; bărbatul însemna aşternutul muierii cu semnul crucii şi se năşteau prunci gata botezaţi, dintre care nu lipseau cei cu râvnă pentru viaţa pustnicească. Binecuvântaţi fie părinţii ce ne-au odrăslit! Pogoram dintr-un veac şi urcam în altul trecând văile Domnului cu rouă pe glezne. într-o asemenea noapte de Paşti, ne-am pomenit cu ava Nicodim în poiana de la Brâna Caprelor. S-a rugat cu noi, pe urmă ne-a grăit din Scripturi şi, făcându-ne la toţi metanie, ne-a zis: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos fără numai a locui fraţii împreună. Hai să ridicăm mănăstire după pravila Atonului şi să aşezăm într-însa viaţă de obşte, că în mare cumpănă se află ţara aceasta şi cere strajă veghetoare la hotarele ei duhovniceşti. Vodă Vlaicu şi-a deschis vistieria şi ce n-or prididi meşterii vom dura cu mâinile noastre. Hai!…”. Mare putere-n cuvânt avea,omul acela! Ne-am lăsat peşterile pe seama urşilor şi am coborât cu el pe râul Sfânta până unde apele i se împreună cu ale Vodiţei şi acolo, adică aici, am aşezat temelii şi am ridicat mănăstire de piatră…
- Cum se vede şi astăzi, scăpai eu vorbă răutăcioasă.
- Ce se vede astăzi e semnul blestemului, se întunecă el.
- Eu gândeam că al nepriceperii, părinte.
- Nu, nu. Locul fusese bine ales, râul curgea pe alături de mănăstire şi doar mai târziu şi-a abătut matca pe grumazul zidirii. Noi am pus mâna pe sape şi lopeţi să împingem apa în vadul ei cel vechi, dar stareţul ne-a oprit zicând: „Ieri am fost în pădure şi am auzit o vietate gemând şi apropiindu-mă am văzut o broască în gura unui şarpe. Am certat şarpele cu semnul crucii şi el a slobozit vietatea şi s-a dus”. „Bun lucru ai făcut, avo”, am zis noi. „întristat e sufletul meu, fraţilor, a zis el, că broasca aceea n-a mai fost broască adevărată, ci se târa ca o ţestoasă fără ţeastă, din pricina spaimei. Dacă râului acestuia i-a căşunat să-şi deschidă gura pe trupul mănăstirii, oricât am încerca noi să-1 abatem, el va veni la locul pe care şi 1-a ales, căci înfricoşate sunt puterile firii; poţi să le stai împotrivă, dar pururea vei fi urmărit de spaime, ca omul ce te bănui pândit de răzbunarea stihiilor”. „Asta nu poate fi pe de-a-ntregul adevărat, avo, am îndrăznit eu a zice. Nouă ni s-a dat stăpânire asupra pământului şi va să-1 supunem pe seama
trebuinţelor noastre”. „Bine, a grăit stareţul; mie mi s-a făcut dumnezeiască năzărire să purced într-alt loc şi să ridic mănăstire nouă. Voi, fraţilor, veţi merge cu mine, iar sfinţia ta, părinte Agaton, ca unul ce-mi eşti ucenic mai apropiat şi ai îndrăzneală asupra primejdiilor, vei rămâne nâstavnic aici şi-ţi vei aduna ucenici şi vei cârmui locul acesta în veac”. Aşa am rămas singur, după ce stareţul Nicodim şi toţi părinţii ceilalţi şi-au strâns buclucurile pe cai şi au plecat cântând către vărsarea Motrului şi apoi la Tismana. E mult de-atunci.
Sihastrul tăcu, cu ochii pierduţi în timp. Eu mă aşezasem pe o piatră şi-mi purtam privirea împrejur, caznindu-mă să-mi închipui cum va fi arătat biserica la vremea când părintele Agaton pretindea că a fost stareţ aici. îmi părea rău că nu am ştiinţa celor ce se uită la o asemenea rămăşiţă şi scriu apoi cu tibişirul chipul foarte adevărat al zidirii de altădată, cât de groşi îi erau pereţii, câte turle a avut şi unde, dacă fusese sau nu împodobita cu zugrăveli şi câte altele. Dacă aş fi ştiut cât de puţin din toate acestea, puteam acum să-1 încurc pe bătrân, să-1 prind cu minciuna, să nu mă mai creadă prost sau cel puţin să-1 fac a-şi da seama că mintea lui e pe undeva subţiată. Din ceea ce însă vedeam eu nu era nimic pe care să nu-l ştie şi el, poate chiar ceva mai mult. Biserica, cu altarul nu la răsărit, ci spre miazănoapte, fusese durată din pietre de râu legate prin mortar puternic, aşa cum nu se mai poate face astăzi. Ceea ce le dădea ruinelor o anume măreţie era peretele dintre naos şi pronaos, rămas aproape întreg, cu uşă largă la mijloc, arcuit peste pereţii de abia rămaşi la faţa pământului, mâncat pe deasupra de izbeliştile vremii, ca o coroană ruginită pe un craniu de voievod. Cineva pusese lângă intrare o cruce de piatră cu o inscripţie rămasă pe jumătate: „Ridicatu-s-a această sfântă cruce pe locul unde a fost mănăstirea…”. Şi de aici nu se mai putea citi nimic, slovele fiind roase de vânturi şi ploi. Crucea trebuie să fi fost cu peste cinci sute de ani mai tânără decât mănăstirea căreia voia să-i stea mărturie, şi nu fusese în stare să-i păstreze măcar numele. Mai devale, spre apa Vodiţei, se vedeau urmele chiliilor în care vieţuisera călugării lui Nicodim. Nici o urmă de cimitir, nici o piatră de mormânt. Părinţii se rânduiseră să moară prin alte părţi, lăsându-i mânăstirii privilegiul de a se îngropa singură, împânzită de lună şi tămâiată de ceţuri, asemenea ciobanului singuratic. Aş fi fost curios să ştiu măcar dacă stareţul Agaton izbutise să-şi adune ucenici şi l-aş fi întrebat cum se chemase unul dintre ei, al cărui nume l-aş fi găsit săpat din cui pe o cărămidă. Ceva-ceva ar fi grăit cât de puţin, dar totul era acum tăcere şi pustiu, prăbuşire şi uitare, iarbă şi somn, după o lege căreia numai bătrânul acesta nebun cuteza să i se pună tăgadă.
- Aşadar, părinte, rupsei eu tăcerea, trebuie să înţeleg că blestemul a început odată cu plecarea stareţului Nicodim. Bătrânul părea că nu mai are chef de vorbă. Se întorsese lângă zidul cel înalt şi şedea tot rezemat, ca la început, dar ochii i se micşoraseră mult şi priveau lumina soarelui pieziş. Într-adevăr, umbrele serii aruncau sute de punţi peste râu şi se făcea răcoare. Mă gândeam să mă încalţ.
- Pricep unde cauţi a bate, zise el într-un târziu. Ia-o cum vrei, mie mi-e totuna. Lucrurile se leagă între ele. A plecat Nicodim şi am rămas singur. în singurătatea mea a venit îngerul. S-a dus îngerul şi iar am rămas singur. Mi-am agonisit câţiva ucenici, dar cine vrea să se mântuiască lângă un stareţ blestemat? Mă împuţinasem de tot şi-mi venise vremea să mor şi nu puteam muri. Părinţii au auzit odată nişte ţipete de pasăre venind de sub streaşina bisericii şi, uitându-se, au văzut un pui de lăstun spânzurat cu un picior de marginea cuibului şi bătând pereţii cu aripile. Maică-sa lipise acolo, printre paie şi pleavă, un firicel de lână, dar nu-1 încheiase de tot în ţesătura, firul se făcuse ca un laţ. Când a venit vremea de zbor, ea şi-a scos puiul la pragul văzduhului, s-a rotit de mai multe ori şi 1-a îndemnat apoi să se arunce. Asta fusese tot. Din puiul acela n-am fost în stare să facem, noi toţi, o pasăre. I se rupsese piciorul din şold, iar gheruţele se chirciseră adunate-n încheietură. Se târa ca un olog, sprijinindu-se-n’pene. Aripile îi erau bune, dar fără de nici un folos. Dacă i-ai luat lăstunului picioarele, i-ai luat zborul, iar dacă i-ai luat zborul, i-ai luat hrana, căci el vânează numai în văzduh, din vârful săgeţii. Părinţii l-au lăsat să moară de foame, în iarba din ogradă, unde încă mai trăia o broască spăimită, cu dinţii şarpelui însemnaţi în spinare. Atunci s-au ridicat ucenicii şi şi-au pus tărhatele pe catâri şi s-au slobozit spre Topolniţa. Am rămas singur.
- Ai pomenit, părinte, de un înger, zisei eu cu gândul că de acum bătrânul nu-mi mai scapă. Prea trecuse repede peste acea presupusă întâmplare spre a nu-mi da de bănuit că se fereşte de o capcană. Fără doar şi poate, sihastrul era un mare şiret, cunoştea multe, dar ştia de minune să se şi prefacă. Ai pomenit de un înger, părinte, şi nu m-ai lămurit ce era cu el.
- Ingerul a venit la vremea când eram foarte singur, răspunse el cum nu se poate mai firesc, ca şi cum ar fi vorbit de un oarecare pădurar, întâi m-am pomenit cu el într-un colţ al altarului, lângă firida proscomidiei. Şedea cu spatele la mine şi făcea cădelniţa. Punea tămâie pe cărbuni şi apoi nu sufla cum se suflă, ci se ridica puţin în aer şi-şi bătea aripile ca un apucat, stârnind scânteile. Se înălţa nor bogat din căţuie şi el părea a se piti pe după fumegarea miresmelor, cum se pitesc copiii când se joacă de-a v-aţi ascunselea. „Du-te şi lasă-mă în pace, i-am zis, cădelniţa mi-o fac singur.” A pierit, dar a doua zi a venit iar. N-a mai făcut cădelniţa. S-a aşezat pe marginea prestolului şi-şi flutura un vârf de aripă pe deasupra potirului, pândind o muscă să nu cadă-n Sfântul Sânge. Eu, cu ochii pe carte, nu văzusem musca şi mi-am zis că bun lucru face el, că mare păcat ar fi fost să cadă spurcăciunea în potir şi mare osândă mi-aş fi luat, dar nici n-am suferit să mi se amestece el în slujbă. L-am alungat şi am acoperit potirul cu un procovăţ.
- Părinte, o fi fost drac în chip de înger luminat.
- Nu, nu era drac.
- De îndată ce te supăra…
- Era un înger zburdalnic, răzleţit pesemne din ceata iezilor lui Dumnezeu. Nu semăna nici cu cel ce i-a binevestit Fecioarei şi nici cu cel ce i-a descoperit cuviosului Pahomie pravila călugăriei, dar era înger adevărat, numai că avea apucături de năzdrăvan. Purta un zâmbet frumos la cheotorile gurii, iar bucla de pe creştet i se revărsa pe frunte ca un zbenghi. Zi de zi da buzna pe lângă mine, ca un ghem de flacără albă, închipuind tumbe prin biserică şi făcându-se că mă
ajută, aci mucărind o lumânare, aci suflând un păianjen, aci fugărind un liliac nărăvit la anafură. Cu liliecii mai ales îşi făcea el de lucru şi-i alerga prin turle ca un dulăiaş mâţele Sfintei Vineri. L-am mustrat o dată, de două ori, de zece ori, şi el se făcea tot mai răzgâiat şi-mi umplea liniştea cu năzbâtii, că mi se făcuse lehamite şi-L rugam pe Dumnezeu să-şi cheme sluguşoara la nişte ascultări. Toate merg până la o vreme. Odată îi făceam o scrisoare cuviosului Nicodim, care, în sfârşit, ajunsese la noul loc al dorului său şi punea temeliile Tismanei. Scriam în curte, la umbră, şi m-am pomenit cu îngerul adiindu-se din văzduh. „Du-te, i-am zis, că am treaba”‘. Mi s-a aşezat pe umărul drept, uşor şi cald ca o pasare de noapte. Am scuturat din umăr, el s-a mutat pe celălalt. Am scuturat şi din acela, stâlcind în pană câteva slove. El mi s-a lipit de-a dreptul pe grumaz şi şedea acolo şi mi se uita peste umăr la ce scriu. Ca să nu-mi pierd şirul gândurilor, l-am răbdat, n-aveam ce-i face, nu voia să asculte. Când am isprăvit şi mi-am pus iscălitura, el mi-a sărit de pe grumaz, a făcut un rotocol prin aer şi cu vârful aripei mi-a vânturat cenuşă peste scrisoarea umedă, chipurile s-o usuce. Mi s-a părut atunci – Doamne, mi s-o fi părut, ori aşa a fost? – că vreo câteva cuvinte se întinaseră şi curgeau lăbărţate de sub pulbere. O mânie de foc mi-a cuprins sufletul şi am strigat: „îngere, să nu mai zbori!…”. Odată am văzut că i se schimonoseşte faţa – faţa aceea cu zbenghi şi plină de surâs – şi că se prăbuşeşte-n iarbă. „Preote, să nu mai mori!” a strigat el cu mare tristeţe. Nu-1 mai auzisem niciodată vorbind. îşi adunase aripile în faţă şi cerca să se proptească în ele, dar cârjile şchiopătau şi-1 poticneau şi până la urmă a pierit în jnepeni, zbătându-se ca o pasăre jertfită. De atunci nu l-am mai văzut şi de atunci îl caut şi nu-1 găsesc şi-l
aştept şi el nu vine şi eu nu pot muri.
Arătarea îşi întinsese palma osoasă pe zid şi grebăna molozul dintre pietre, ca şi cum voia să-l macine cu unghiile.
- Părinte Agaton, nu ştiu ce-mi veni mie să-i zic, dacă s-ar întâmpla să dai vreodată de îngerul acela, ai fi în stare să-1 ierţi?
- Îngere, poţi să zbori! i-aş zice şi i-aş cădea în genunchi poţi să zbori!
În clipa aceea mă prinse vechea mea suferinţă. îmi sângerau spetele umerilor şi mă dureau. Bătrânul ar fi fost singurul martor al chinului meu de taină. îmi scosei cămaşa, să-i arăt urmele roşii, dar deodată mă simţii parcă fără trup şi ruinele Vodiţei mi se îndepărtau la faţa pădurii, sub o fâlfâire de aripi.
- Preote, poţi să mori! Îi strigai din văzduh
Şi mă prăbuşii la marginea zidului. îmi dusei palma la umeri. Nu mă mai durea nimic, dar ştiam acum că mântuirea mea fusese de numai o clipă, atât cât să pot dezlega din blestem o fiinţă omenească. Împrejur, nimeni. Bătrânul, alături, se făcuse ţărână. Amurgul tăcea solemn. îmi luai cămaşa subsuoară şi pornii iar în lume, cu semnele rănilor mele, tuturor să le arat şi nimeni să nu creadă.
Cozia/29 iulie 1974
Macelul de la Cucova – marturie a Parintelui Ioanichie Paraiala, ucenicul Sfantului Ioan Iacob Romanul
Monahul Ioanichie, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul.
_______
PS Pahomie despre Măcelul de la Cucova
Regia-Pavel Lungin
Cu-Ramilya Iskander, Pyotr Mamonov (Ostrov (2006) – Father Anatoli)
Gen-Drama, Istoric
Durata-116 minute
Data lansarii: 13 January 2010 (France)
Cateva imagini foto din film:
Secvente OSTROV:
Iubiti credinciosi,
Se spune în traditie că Sfântul Apostol si Evanghelist Luca a fost pictor si doctor, cum îl numeste marele Apostol Pavel: Închină-se vouă Luca, doctorul cel bun.
Dar noi vedem că nu numai doctor si pictor a fost, ci si mare scriitor. Dacă ati ascultat cu multă atentie dumnezeiasca Evanghelie de astăzi, atât de frumos descrie el aceasta unui oarecare Teofil, prieten ales al său, încât nu mai este nevoie de nimeni ca s-o tâlcuiască. Că asa de frumos spune, cum ati auzit de la început, toată istoria nasterii si zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul si minunile care s-au întâmplat atunci.
Tocmai de aceasta nu ne vom opri mult asupra tâlcuirii Evangheliei, că ati auzit-o cu totii explicată asa de frumos si luminat. Vom vorbi numai câteva cuvinte la nasterea dumnezeiescului Ioan Boteză-torul si Înaintemergătorul si despre cine a fost el.
Ati auzit ce spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: Asa să lumineze lumina voastră înain-tea neamurilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul?
Si ca să aflăm cine a fost el, să întrebăm direct pe Hristos, Mântuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Săi si la tot poporul: Ce-ati iesit să vedeti în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce-ati iesit să vedeti? Au doară om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe si în desfătare, sunt în casele regilor? Dar ce ati iesit să vedeti? Au doară prooroc? Si apoi le explică: “Dacă ati iesit pentru aceasta, să stiti că mai mult decât prooroc este Ioan Botezătorul!” Apoi, arătând cine este Ioan, zice că, din toti cei ce s-au născut din femei până la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezătorul.
Dacă ar fi spus un prooroc acest adevăr, un patriarh, un apostol, un sfânt, ar trebui să-l credem; dar când spune Ziditorul proorocilor si Dumnezeul proorocilor că Ioan este cel mai mare om născut din femeie, cine poate să se îndoiască de acest adevăr?
read more…
In ziua de 24 iunie a fiecarui an bisericesc, Biserica Ortodoxa face pomenirea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, cunoscuta in popor si cu denumirea de Dragaica sau Sanziene.
Biserica Ortodoxa serbeaza de obicei ziua mortii sfintilor, ca ziua lor de nastere. Numai Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul fac exceptie de la aceasta regula; ei au privilegiul de a li se sarbatori atat zamislirea (23 septembrie, 9 decembrie) si nasterea (8 septembrie, 24 iunie), cat si alte evenimente din viata lor (ca Bunavestire, Aflarea capului Sfantului Ioan Botezatorul).
Sarbatoarea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul are un temei biblic, pentru ca evenimentul amintit este consemnat de Sfantul Evanghelist Luca cu amanunte in Evanghelia Sa. Nasterea aceasta a avut loc cu sase luni inainte de cea a Domnului lisus Hristos. Sarbatoarea apare atestata documentar in secolele IV-V, cand se fixeaza definitiv si data Craciunului.
Sarbatoarea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, la 24 iunie, se pare ca a fost instituita dupa unii cercetatori, spre a inlocui sarbatorile pagane, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstitiului de vara (22-23 iunie).
__________________________________________________________
Citeste si:
__________________________________________________________
Preluat de pe http://bataiosu.wordpress.com/ impreuna cu unele completari ale intervievatului,aflate in paranteze.
Mai puteti citi interviul si pe EVZ
_________________________________
CANDIDAT-SURPRIZĂ. Un ultranaţionalist (????????? – n.m.), creştin „fierbinte”, fost bodyguard şi anticar vrea să se mute de la periferie în Palatul Cotroceni (intretinerea actualei resedinte prezidentiale imi pare prea costisitoare pentru buzunarul romanilor, asa ca, as schimba-o – n.m.) mizând pe un nume cu rezonanţă.
Marian Bătăiosu a trecut de 40 de ani şi n-a plecat niciodată din România. Locuieşte cu mama sa, în casa părintească, întrun cartier bucureştean urât (pentru mine, nu e nici urat, nici frumos, ci pur si simplu un cartier bucurestean – n.m.), nu e căsătorit şi îngrijeşte un câine maidanez, o căţea, botezată „Fetiţa”.
Marian Bătăiosu vrea să fie preşedintele României. Şi-a anunţat deja candidatura, într-o conferinţă de presă nefericită la care n-au participat decât o mână de prieteni şi vreo doi „agitatori” veniţi „să facă băşcălie”. Pentru că e un idealist radical, nu s-a descurajat. A început să strângă semnături, îl ajută nişte organizaţii creştine, şi e sigur că va intra în „cursa” pentru Cotroceni, şi că aşa, venit de nicăieri, va câştiga.
Între Diogene şi blogging
Marian Bătăiosu e catalogat, rapid şi des, „cam ciudat”. Lumea nu are răbdare să-l asculte, iar el face slalom printre idei prea generoase pentru a nu fi privit cu suspiciune. Vorbeşte, în parabole, despre patriotism şi onoare, în cuvinte care iau foc brusc, zgomotos, ca date cu benzină. Gânditorul său preferat e Diogene din butoi. Ca şi filosoful grec, Bătăiosu e excesiv de onest şi trăieşte cu puţin. Crede sincer că „Don Quijote era singurul om sănătos într-o lume bolnavă” (cititi-l pe Anton Dumitriu, mare nostru logician! – n.m.). Se regăseşte în „cavalerul tristei figuri” şi e gata să spulbere toate morile de vânt din politică. Sloganul său electoral este: „Eu sunt Bătăiosu, un luptător!”. (hahaha! asta nu-i sloganul meu – n.m.)
Marian are un curriculum vitae în care s-au înghesuit meserii rezervate, de regulă, marginalilor. A fost lăcătuş, mecanic de întreţinere la o fabrică de pâine, a sondat opinia publică, a trasat grafica la o revistă pentru pasionaţii de astrologie, a fost secretar la Societatea Culturală „Getica”, bodyguard, anticar şi web-designer. „Criza asta” l-a prins „ca pe toţi românii, cu pantalonii în vine”.
Acum e nevoit să trăiască din ceva destul de obscur: „Amenajări interioare, mă rog…”. Pentru că are destul timp liber, Marian Bătăiosu este şi blogger (îl găsiţi la www.bataiosu. wordpress.com). Candidatura la preşedinţie a anunţat-o, în mod simbolic, de Ziua Bloggerilor Bucureşteni, la sfârşitul lunii mai. A întâmpinat dificultăţi cu locul, Casa de Cultură a Studenţilor. Până la urmă s-a ţinut la etajul 1, în sala 8: „M-au mutat, mi-au făcut probleme. Nu ştiu de ce nu a venit mai multă lume, poate şi ploaia…”.
Cum arată Dumnezeu
Marian Bătăiosu nu se teme de piedici, pentru că e în el ceva de nezdruncinat. Credinţa. În adolescenţă a fost ateu, apoi, după ce a intrat la facultate, la Tehnologia Construcţiilor de Maşini, s-a apropiat din ce în ce mai mult de Dumnezeu până când într-o zi i s-a întâmplat un miracol: a simţit cum sufletul îi iese din trup şi se scaldă tot într-un ocean „de lumină, de iubire şi de pace”. Dumnezeu era o lumină orbitoare. (orbitoare poate pentru Sfantul Apostol Pavel care era in trup… -n.m.)
„Atunci s-au unit în mine mintea cu inima, atunci omul a fost unul cu Divinitatea, atunci am devenit om”, spune Bătăiosu (de fapt, Bataiosu nu spune chiar asa, dar in fine… – n.m.). Aşa s-a născut un „creştin fierbinte” care l-a avut duhovnic pe Ioan Iovan, un „creştin fierbinte” care crede că România rătăceşte în întuneric, fiindcă şi-a pierdut reperele morale: „Omul trebuie să fie în armonie cu Dumnezeu, cu ceilalţi oameni, cu natura şi cu el însuşi. La noi, toţi aceşti piloni de susţinere sunt viciaţi. Dar mai sunt oameni, oameni loiali, adevăraţi, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu trebuie să ne pierdem speranţa, căci, fără speranţă, ce ne rămâne?”.
Notez. Pasta pală a pixului curge leneşă în carneţelul albastru cu cotoarele rupte. Marian Bătăiosu are un moment când lăcrimează. „Întâlnirea cu presa” îl emoţionează, vede în ea „un semn” că visul său nu e chiar în zadar: „Poate vor auzi oameni şi mă vor urma, milioane de oameni, cine ştie, cine ştie…”. (nu prezenta presei m-a facut sa lacrimez ci altceva! – n.m.) Terasa plină de umbreluţe cu spinările arse de soare e invadată de cerşetori care ne spun poveşti frumoase. Bucureştiul e un cinematograf uriaş în care rulează, zi de zi, „Filantropica”. O ţigancă îmi „ghiceşte”: „Eşti om mare, cu funcţie, ai pix”. Lui Marian Bătăiosu nu-i spune nimic. (tiganca, care avea tatuaje specifice celor care au trecut prin puscarie, s-a orientat bine! – n.m.)
ADVERSARII
Bătăiosu: „Băsescu n-a făcut pasul de la animal la om politic”
Frust, Marian Bătăiosu toarnă peste potenţialii săi rivali politici adjective care nu iartă, îi descrie cum poate el mai bine. În preşedintele Traian Băsescu vede „un animal politic bun care n-a făcut pasul greu spre un om politic”.
Pe Crin Antonescu îl reduce la o oratorie deşănţată şi nimic mai mult: „E bun de gură şi atât!”. Despre Mircea Geoană crede că nu mai e nimic de adăugat la ce a spus deja Ion Iliescu: „Un prostănac”. Corneliu Vadim Tudor este, pentru Bătăiosu, „un cărturar fără bunsimţ”, iar Gigi Becali „n-are suflet rău, dar e prea orgolios, şi ce face bine distruge din orgoliu, e un om pentru care vorbesc faptele, prea diferite de vorbe”.
Pe Radu Duda îl dispreţuieşte (un cuvant care nu-mi apartine – n.m.) pentru rapiditatea cu care a ars etapele în cariera militară: „I-a umilit pe cei care muncesc o viaţă în Armata română…”.
PORTRET
Revoluţionar, „golan”, anticar
Marian Bătăiosu a fost, întâi, „decreţel”. A crescut în ceauşism, în familia unui rapsod eşuat: „Tata s-a bătut cu Benone Sinulescu în concursuri de muzică populară. N-a vrut el să plece din Bucureşti în provincie, altfel ar fi avut o carieră impresionantă”. S-a simţit dintotdeauna un artist („Sunt generos, vreau mereu să ofer câte ceva” – cuvintele nu-mi apartin! – n.m.) şi ar fi dorit să-şi încerce şansa în arte plastice. E convins că ar fi devenit celebru (asta mi-o spus-o profesorul de desen – n.m.), însă „n-a fost să fie, viaţa m-a purtat prin alte locuri, dar nu m-am ferit de muncă”.
Apoi a venit Revoluţia şi a crezut că va fi bine. Bătăiosu a fost în stradă, a scăpat miraculos de o fractură de tibie şi peroneu (nu astea sunt cuvintele mele – n.m.), când stătea într-un picior, în aer, şi mulţimea îl presa dincolo de limitele ştiinţelor exacte. Civismul său s-a concretizat imediat la începutul anului 1990, când a înfiinţat alături de alţi nebuni frumoşi ai kilometrului zero „Grupul Independent pentru Democraţie”. (GID a luat fiinta in ianuarie 1990, si a fost printre organizatorii maratonului din Piata Universitatii – n.m.) În „Grup” au mai rămas azi oameni să-i numeri pe degete. Revoluţionarii neîmpăcaţi.
S-a ţinut departe de politică până acum
Bătăiosu s-a ţinut departe de politică: „Nu am intrat în partid, nici înainte de 1989, nici după, fiindcă nu m-am putut adapta….”. Pe 12 ianuarie 1990, la Piaţa Romană, cu lumânări în mână, Marian Bătăiosu a făcut un jurământ: „Am fost mai mulţi atunci, am promis să nu-i uităm pe cei ucişi în decembrie. Nu ştiu ce au făcut alţii, dar eu n-am uitat!”. La Mineriada din iunie 1990, a avut noroc: „Eram lângă statuia lui Mihai Viteazul, am fost printre cei care au avut şansă, am scăpat nebătut”.
Prezicerea lui Carmen Harra şi candidatul cu litera „M”
Marian Bătăiosu a decis că e momentul să facă pasul spre preşedinţie încurajat şi de ceea ce a auzit la televizor, la Pro TV, de la Carmen Harra, care a prezis, în prime-time, că la toamnă va triumfa un necunoscut care începe cu litera „M”. (hahaha! Cei care sunt citori fideli stiu ca e o intentie mult mai veche decat “prezicerile” fostei componente a trupei Trio Expres – n.m.)
„Poate o fi Marian Bătăiosu”, speră fostul anticar. În perioada petrecută între cărţi, l-a cunoscut şi pe Emil Constantinescu, căruia i-a vândut un volum pe care fostul preşedinte i l-a dăruit lui François Mitterrand. Nu a fost uşor: „De fiecare dată când vinzi o carte, îţi rupi o bucată din suflet”. Bătăiosu şi-a rupt sufletul de câteva mii de ori. (e vorba de o biblioteca de peste 7000 de volume pe care am vandut-o in decurs de cativa ani – n.m.)
Între revoluţionarul cu zulufi şi bărbatul care o ascultă pe Carmen Harra şi vrea să ia calea Cotroceniului, viaţa a curs alambicat. Marian Bătăiosu s-a antrenat pe blocuri în arte marţiale, lovitura sa fatală fiind celebra „talpă murdară” (era o gluma! uitati-va la Bogdan cum da capul pe spate din cauza mizeriei de pe talpa! – n.m.), s-a uitat la filme western şi „de război”, a făcut yoga, a citit „câteva zeci de tomuri de filosofie”, a tras ca un nebun de fiare, l-a cunoscut pe Mircea Badea la sală („E un băiat timid căruia îi plac karatele, nu ştiu ce e cu el la televizor, se defulează sau ceva” – nu-s cuvintele mele – n.m.), a urmat şi un curs pentru a deveni prezentator TV de divertsiment, însă n-a mers treaba („Eram prea bătrân”). Peste toate, a fost şi îndrăgostit, dar n-a avut noroc să se însoare: „Poate unde sunt şi pretenţios…”.
IDEILE POLITICE
Şi-ar dori o apropiere de China
Pentru Marian Bătăiosu, viitorul sună altfel decât auzim de la politicienii comuni. Pare că răul e mai aproape să învingă în lume, forţe conspiră la instaurarea „Noii Ordini Mondiale” (*oricine poate constata asta daca are dispozitia de a vedea imaginile video ce-i au protagonisti pe Obama, Bush, Brown, etc. – n.m.), şi asta nu e bine deloc. De aceea, Marian Bătăiosu lucrează la un manifest al Mişcării pentru Renaşterea Spirituală a Poporului Român şi ar vrea o Constituţie îmbibată de creştinism.
N-ar trăi niciodată în Anglia, ba mai mult, „modelul englez” ar trebui respins ferm: „Acolo e un stat poliţienesc, sunt oamenii controlaţi, ce vor să ne facă şi nouă acum cu cipurile astea…”(nu-s vorbele mele! – n.m.). Lumea în care Marian Bătăiosu s-ar simţi bine nu mai există decât în cărţi vechi ca infinitul: „Ideal ar fi să trăim în Cetatea divină a Sfântului Augustin, dar nu se mai poate… Măcar formulele de adresare în societate ar trebui schimbate, să ne spunem între noi fraţi, nu domnule. Domnul e numai unul”. (inexact! reporterul vorbea de faptul ca am apucat vremea cand eram “tovaras”, si dupa 1990 am iesit “domn”, la care replica mea a fost: da, acum toti suntem domni. Domn e doar Unul, Dumnezeu. As prefera ca toti romanii sa-si spuna ca sunt frati, frati de neam si de credinta – n.m.)
Marian Bătăiosu îşi iubeşte prea mult ţara, atât de mult încât e acuzat pe blog de xenofobie şi antisemitism. Neagă: „Iubesc România, pentru că aici avem Vârful Omul, aici avem Vârfurile Adam şi Eva, conform tradiţiei populare. (de fapt ma refeream la legatura pe care o neamul romanesc cu “indo-europenii”, a caror patrie e localizata in Romania – n.m.) Dacă pământul sfânt al ţării ar fi în pericol, aş pune mâna şi pe armă, deşi sunt pacifist! (de fapt, faceam referire la stagiul militar efectuat inainte de ‘89 – n.m.) Apoi, suntem creştini, de ce să ne fie ruşine? Nu am nimic cu nimeni, nici cu evreii, nici cu homosexualii, vreau ca omul să fie om! Da, am participat acum doi ani la un marş anti-gay, dar nu sunt decât împotriva căsătoriilor între ei. În rest… Dacă ies preşedinte, o să atrag alături de mine personalităţi, duhovnici, dar şi oameni din cultură şi ştiinţe, indiferent de etnie, religie, sex, origine socială şi altele”. Viziunea sa despre România mai cuprinde „o neutralitate activă, aşa, o apropiere de China”. (iar o inexactitate! – n.m.)
Bătăiosu crede că nici Uniunea Europeană şi nici NATO nu sunt chiar OK şi că statutul nostru de membri ar trebui dezbătut popular şi, poate, anulat. În prima vizită ca oficial al statului român, Marian Bătăiosu ar merge la Paris: „Mi-am dorit dintotdeauna să-l văd…”. (fals! intrebarea era, ce locuri mi-ar place sa vizitez? – n.m.)
DE LA NUŢU ANGHELINA LA NATI MEIR
Alţi candidaţi atipici pentru Cotroceni
Preşedinţia României a fost o Fata Morgana care a atras după Revoluţie o pleiadă de personaje deosebite, de la eternul Corneliu Vadim Tudor la fostul oier George (Gigi) Becali. 1996 a fost anul unei recolte deosebite. S-au remarcat atunci Nuţu Anghelina şi Constantin Mudava.
Nuţu Anghelina a candidat ca independent având însemn electoral o pâine, sub care stătea scris: „Semnul împăcării cu Dumnezeu”. Nuţu Anghelina, deşi numele derutează, este un bărbat cu barbă. A reuşit la alegerile din 3 noiembrie 1996 să atragă 0,34% din electorat, adică 43.319 voturi. După alegeri, Anghelina, care are palida consolare de a-l fi zdrobit electoral pe vindecătorul Constantin Mudava, s-a pierdut în lumea nebuloasă a afacerilor.
Constantin Mudava a candidat tot ca independent şi a sedus 0,31% dintre electori (39.477 de voturi), ocupând un meritoriu loc 14 din totalul de 16 pretendenţi la fotoliul prezidenţial. Pentru eternitate rămâne replica definitorie a viziunii sale: „Rog poporul român să stea cu mâinile şi picioarele depărtate, ca să-l pătrund cu energia mea”.
În 2004, Raj Tunaru, liderul perifericului Partid al Tineretului Democrat, a ocupat ultimul loc în cursa prezidenţială convingând doar 0,26% din electorat, apoi politicianului i s-a pierdut urma într- un penticentiar din America, după un scandal sexual.
Anul acesta, o prezenţă deosebită se anunţă a fi omul de afaceri Nati Meir. El a avut o lansare spectaculoasă, la un hotel de lux unde, pe scenă, prezidenţiabilul a îndesat bani în sutienul unor dansatoare cel puţin exoticet.
Un model de mărturisire anti-cip
Eu accentuez că a trecut timpul rugăciunii, al smereniei şi al postului exclusiv fără exteriorizare. Este timpul mărturisirii care înseamnă să vorbeşti despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să-L pomeneşti în toată clipa şi în tot ceasul, să stai de vorbă cu cei care nu au ajuns, pentru că sunt sărmani, să-L cunoască. Timpul de acum ne oferă şi mai mult posibilitatea aceasta. Ameninţarea actelor biometrice este îngrozitoare şi cred că toată lumea de aici cunoaşte problema şi nu mai este nevoie de vreo argumentaţie. Eu am fost în situaţia de a studia mai în amănunt problema deoarece am trei copii mici, sunt judecător – şi un preot o dată mi-a spus: „Nici o grijă, judecătorii aproape nu se mântuiesc” – ceea ce m-a înfiorat şi m-a trezit dintr-un anumit punct de vedere, dar care de fapt mai mult m-a agitat. Ceea ce m-a liniştit a fost scrisoarea părintelui Justin Pârvu din 14 ianuarie când a spus: „Haideţi la luptă! Creştini, ieşiţi la luptă!” Nu întâmplător ne spune aceasta un părinte care este plin de dragoste. Au fost tot felul de interpretări. Citim de prin poziţiile unora dintre preoţi că nu ar trebui să se facă tulburare, că rugăciunea, rugăciunea şi postul vor rezolva toată problema. Nu o rezolvă dacă noi nu mărturisim prin orice faptă exterioară situaţia care ne ameninţă. Eu nu am putut să stau… Am mers şi am bătut din uşă în uşă la vecinii mei pe care nu-i cunoşteam. Eram speriată, în felul meu. Nu-mi cunoşteam vecinii! Este ca o boală a societăţii actuale, din păcate. Nu ne mai uităm în ochii celuilalt, nu ne mai spunem cuvinte blânde de dragoste, de ajutor. Speriată de problemele mele interioare nu mă mai interesa că am un vecin necăjit sau, pur şi simplu, care ar vrea să mă salute sau să îl salut. În momentul în care am citit scrisoarea părintelui Justin mi-am schimbat optica. Este timpul luptei pe toate căile. Trebuie neapărat strânse semnături. Gândiţi-vă că tinerii de astăzi, la o formă de ieşire în parc, în centru oraşului, pot aduna aceste semnături, pot sta de vorbă cu oamenii. Este un lucru care tinerilor, cred eu, le lipseşte astăzi. Curajul de a-L mărturisi pe Iisus Hristos discutând cu cei din jurul nostru vine treptat; se înmulţeşte. De la jena de început, de la frică care este arma diavolului … nu trebuie să-ţi fie frică! Îl ai pe Hristos.
Şi mie mi s-a întâmplat să fiu umilită, să fiu privită ca o habotnică dar încet, încet, în jurul meu, oamenii au început să vadă pericolul. Mi-au cerut lămuriri, au început să se intereseze, i-am atras de partea mea. Trebuie să ştiţi că frica este arma diavolului şi să o refuzaţi din start. Am fost mâhnită când am aşteptat opinia preoţilor, şi cei care sunt de faţă pot să se supere pe mine, şi am fost şocată de decizia Sinodului. Ruşine! O ţară de creştini ortodocşi să aibă o asemenea conducere. Să iasă purtătorul de cuvânt al acestei instituţii şi să spună: „Eu îmi pun primul cip”. Păi, eu ştiu din copilărie despre pericolul pecetluirii. Preotul ar trebui să mă apere!
Este o ruşine! Slavă Domnului că m-a întărit iarăşi părintele Justin care mi-a spus: „Dar Mântuitorul cum a rămas singur?” Deci aşa trebuie să privim lucrurile. Biserica oficială nu este de partea noastră. Va trebui ca lupta să o ducem noi cu Hristos deasupra şi cu binecuvântarea Părintelui Justin, slavă Domnului că-L avem.
Practic ce se mai poate face?! Permisele auto conţin cipuri. Oficialităţile spun că nu. O parte dintre permisele care s-au emis din noiembrie spun ei că nu ar avea. Am studiat directiva Uniunii Europene care este invocată în documentul oficial şi în care se spune astfel: permisul auto nu este un act electronic fiind emis în bază de directiva 126/2006. Ori, este o obrăznicie din partea
lor pentru că directiva spune clar că acest act trebuie să conţină un microprocesor cu memorie electronică care în timp se poate completa cu orice fel de date.
Deci noi, prin acest permis care iniţial pare inofensiv, dăm o semnătură în alb. Oricând ne putem trezi pe acel document cu nişte informaţii despre noi. O altă minciună a oficialităţilor: această directivă ar fi putut fi implementată până în 2033. De ce s-au grăbit? De ce nu ne-au informat? Cel puţin doi ani trebuiau să fie dezbateri publice pe această temă.
Chiar legea Uniunii Europene o prevede! De ce nu au respectat-o? … Probabil că nu L-au descoperit pe Iisus! Atunci altfel ar fi văzut lucrurile. De ce să treacă peste obligaţiile pe care însuşi le-a impus actul normativ al UE? Puteţi întreba şi nu cred că nu există avocaţi care nu gândesc ca mine. Căutaţi-i! Mergeţi şi întrebaţi! Am această problemă: trebuie să primesc permis auto şi nu îl
vreau, sunt creştin ortodox. Eu nu renunţ la Duhul Sfânt pentru acel cip, orice ar fi! Am dreptul de a conduce prin faptul că am absolvit o şcoală de şoferi, am dat un examen dar eu acel permis nu-l iau. Cine se află în situaţia expirării permisului poate merge la un avocat pentru a face o plângere prealabilă, pentru a face o acţiune în instanţă. Poate veţi pierde din aceste acţiuni şi am auzit deja că sunt situaţii defavorabile dar se vor găsi unul, doi, încet, încet, văzând opinia noastră că nu stăm şi primim toate minciunile, scursurile societăţii. Nu trebuie să acceptăm, orice ar fi! Lupt pentru dreptul meu! Deocamdată sunt drepturi constituţionale şi dacă noi nu vom opune rezistenţă acum, în scurt timp se va tinde la schimbarea constituţiei unde vor fi nişte modificări esenţiale. Îmi asum critica părintelui cu privire la judecători. Aşa este! E trist! Sunt situaţii de acest fel! Mi-o asum! Dar cauzele nu sunt numai acolo, că judecătorul ia bani. Nu! Cauzele sunt mult
mai profunde pentru că omul care ajunge în faţa ta şi o dă afară pe mama lui din casă, ce fel de hotărâre poţi să dai în situaţia aceasta? Când ajung oamenii să jure pe cruce şi să spună cu mâna pe cruce şi unul şi altul lucruri total opuse. Unde este conştiinţa omului? De ce a ajuns la acel proces?
Mai este o altă cauză pe care vreau să o cunoaşteţi. S-a dorit modificarea legilor pentru ca să se creeze învrăjbirea asta socială. Cum s-a întâmplat? Printr-o inflaţie de procedurii. Cam 60-70 % din populaţia ţării se judecă şi, deci, a ajuns o problemă de fond; dacă ai ajuns acolo fiind creştin ortodox, atunci de la bază trebuie schimbat totul. …Pe internet sunt o mulţime de documente prin care poţi face o plângere prealabilă, o acţiune împotriva prefectului pentru că el are în subordine permisele auto. Responsabilitatea este a intelectualilor, de ceea ce se întâmplă în ţara aceasta. Pentru că noi am tăcut, noi, intelectualii! Intelectualii, cum spune Ioan Ianolide care m-a dus la o luciditate extraordinară, că creştini au răspundere pentru destinele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Deci, noi, creştinii, cu atât mai mult ca intelectuali, avem răspunderea să nu ne solidarizăm cu dezastrul lumii moderne. Aceasta înseamnă dezaprobarea totală a păcatului, a răutăţilor, a acestor modificări legislative care se vor impune şi mai acut. Poate aveţi cunoştinţă – UE ne impune modificarea tuturor codurilor: penal, civil, procesual, structural, – adică de la zero. Va fi o mare dezordine în această ţară pentru că legile nu sunt cunoscute de nimeni; aceste legi au venit peste noapte impuse de la Bruxelles.
Noi, judecătorii practicieni, vreau să vă spun că sunt nopţi în care nu dormim din cauza numărului de dosare şi al lucrului pe care-l avem. Oamenii, sărmanii, ajung la judecată dar nu aceasta le va rezolva problema, ci întoarcerea la credinţa autentică şi totală. Vă spuneam că se trece la introducerea forţată a acestor dezastre care sunt codurile în sensul că se va modifica structura codului familiei, în aşa fel încât concubinajul va fi ocrotit mai mult decât familia. S-au dezincriminat incestul, prostituţia. V-am spus, sunt multe şi nu am timp să studiez în amănunt dar ceea ce se urmăreşte din câte am reuşit să aflu este un dezastru. Să ne rugăm la Dumnezeu să mai ţină lucrurile aşa cum sunt şi să ne dea înţelepciune fiecăruia, la locul unde se află, pentru ca să facă ceea ce trebuie.
Mass-media abundă acum de cazuri şocante. Se învrăjbesc categoriile sociale şi noi nu trebuie să permitem, pentru că aici lucrarea diavolului va dispare. În momentul în care noi, creştinii, vom ajunge la o dragoste puternică de a înţelege, de a ierta pe celălalt, de a accepta slăbiciunile celui
de lângă noi, de a ne încărca din nou inima cu iubire creştină, atunci nu va mai putea răzbi. Ceea ce m-a întărit iarăşi foarte mult au fost cuvintele părintelui Adrian Făgeţeanu. Este posibil să epuizăm toate aceste arme exterioare despre care v-am vorbit: referendum-ul, oprirea legilor efective. Este posibil. Atunci va interveni opţiunea fiecăruia, foarte conştientă, de a refuza orice document. Aceasta le va distruge sistemul cu propriile lor legi pe care le vor da şi să dea Dumnezeu să nu se pună în practică niciodată.
Eu, personal, refuz acest document! Cât mai pot, mai merg cu maşina, cât mai pot, mai merg la serviciu, pentru că va fi momentul decisiv când îţi va spune: dacă nu ai permisul cu cip, dacă nu ai act de identitate, nu mai vii la serviciu. (…) Pretextul lor este prevenirea terorismului. Iertaţi-mă,
acestea sunt aberaţii care au plecat de la nişte cazuri particulare, şi acelea cu sensuri specifice. Să facem tot ce se poate, să spunem NU!
Acum hai sa pun si eu la zid societatea civila. De ce nu au manifestat ONG-urile care pretind ca apara societatea civila acelasi interes si in cazul initiativei lui Tariceanu, care a promovat introducerea organismelor modificate genetic, in mod oficial in Romania, desi cancerul care ne macina tot mai mult si ne omoara copii, fratii si surorile tot mai de tineri, este asociat acestor alimente chimice ? De ce se manifesta societatea civila doar in cazul Codurilor si lasa sa treaca pe sub nasul lor alte orori care ne vor marca negativ viitorul ? O spun , in calitatea mea personala de cetatean, si de persoana care s-a impotrivit constant sistemului denumit Codex Alimentarius, eu considerand ca votul dat in Parlament de colegii mei , reprezinta o mare eroare. Aici nu mai este vorba , ca in cazul pasapoartelor biometrice, de chestiuni hazlii gen 666, ci este vorba de cum va arata generatia viitoare, copii nostri, care sunt tot mai expusi bolilor in primul rand datorita OMG-urilor. Adica, hulim in mass-media faptul ca rosiile sau castravetii din Turcia, crescuti la neon, sunt nocivi pentru sanatate, insa aceeiasi mass-media , societatea civila, asociatiile si fundatiile care ar trebui sa vegheze la drepturile romanilor, nu au nici o reactie ? Intr-o asemenea chestiuni grava, era nevoie de 1 milion de ori mai mult decat in cazul Codurilor, de consultarea societatii romanesti. Aici nu mai exista interes ? Sanatatea noastra nu merita acest efort ?
D-lor de la ONG-uri, stiti cum se spune ca societatea se manipuleaza prin mass-media. Daca ai pus in tabloide poze cu vedete sau fostri ministri care se masturbeaza, gata, nimeni nu se mai uita in partea cealalta, acolo unde, pe sest, viitorul se pecetluieste prin asemenea legi. Oameni buni,se pare ca aceasta lege,tocmai a trecut de parlamentul Romaniei!!! De acum incolo totul este doar o chestiune de timp pina sa vedem si niste consecinte ale ignorantei noastre. Deschideti ochii si incercati sa ganditi deschis.In USA a intrat in vigoare,de curind,o lege care obliga fermele ecologice sa foloseasca NUMAI seminte modificate genetic de la o singura companie:MONSANTO.Daca nu folosesc,sunt pasibili de amenda in valoare de 1mil $,PE ZI!!! Ganditi,oameni buni!!!!!!!Respect pentru cei care au deschis ochii, si care inteleg ca trebuie sa luptam pentru un singur scop : sa ramanem oameni! Un pescar dintr-o insula greceasca, intrebat de un turist englez, ce job a avut in viata a spus ” My job, was to have a nice life!” . O viata frumoasa pentru noi si familiile noastre, nu inseamna boli, canceruri, pandemii [ ce ati uitat ca virusul asta al gripei porcine face ravagii NUMAI intre tineri ?] si acestea generate de ce : DE MANCAREA MODIFICATA GENETIC.
Cand ne vom trezi sa nu fie prea tarziu, adica sa nu ne trezim cand auzim groparul aruncand lopetile de pamant peste cosciugul in care suntem trimisi sa refacem comuniunea noastra cu natura!
26 mai, 16:06 Deputatii au aprobat, marti, cu 182 voturi “pentru”, doua “impotriva” si 12 abtineri, proiectul de lege pentru aprobarea Ordonantei 43/2007 privind introducerea deliberata in mediu si introducerea pe piata a organismelor modificate genetic, transmite Agerpres.Actul normativ vizeaza realizarea unui sistem functional privind introducerea pe piata a organismelor modificate genetic prin clarificarea responsabilitatilor ce revin tuturor factorilor implicati in domeniul acestor organisme, ca si a existentei unei evidente stricte a organismelor care sunt introduse pe piata.Proiectul de act normativ mentioneaza intituirea Comisiei pentru securitate biologica, care se compune din 12 membri titulari si patru membri supleanti, care au dobandit titluri academice si/sau universitare si sunt personalitati stiintifice consacrate.
Sursa:UrbanIulian.Ro
Codex Alimentarius – programul pentru depopularea planetei prin infometare si malnutritie
Codex Alimentarius este numele unei comisii a Organizatiei Mondiale a Sanatatii ce a elaborat un asa zis cod universal al alimentelor. In spatele acestei comisii ce pretinde ca se ocupa de sanatatea noastra stau Natiunile Unite ,Organizatia Mondiala a Sanatatii si Marile Carteluri Farmaceutice plus Bancile Internationale. O adevarata mixtura care nu poate produce decat ceva letal.
In loc sa isi propuna sa monitorizeze starea hranei si modul ei de ai se produce comisia si-au propus sa promoveze scoaterea in afara legii a suplimentelor alimentare si ale vitaminelor limitand drastic dozajul in care pot fi eliberate si disponibilitatea lor.
Adevarata menire a acestui Cod este pur si simplu sa scoata in afara legii produsele naturale promovand organismele modificate genetic sau ale caror moduri de preparare sunt practic necunoscute si sa scoata de pe piata sau sa faca inacesibila procurarea vitaminelor cu exceptia cele produse sub stricta lor supraveghere.
Codex Alimentarius este promovat si poate fi aplicat cu forta de catre Organizatia Mondiala a Comertului(WTO-World Trade Organization) care in cazul nefavorabil in care o tara refuza adoptarea noului cod poate forta acceptarea lui prin diferite mijloace de presiune: retragerea diferitelor privilegii in comertul exterior,etc.
Ce va aduce Noul Cod:
- suplimentele alimentare nu se vor mai comercializa nici in scop preventiv nici terapeutic
- vor fi necesare retete pentru toate medicamentele peste o doza extrem de mica
- usturioul sau menta , alaturi de alte produse comune, vor fi considerate droguri de categoria a 3-a care pot fi comercializate doar de catre marile corporatii farmaceutice
- toate suplimentele alimentare ce vor aparea vor fi interzise pana ce nu vor trece anumite teste prevazute in noul cod
- produsele modificate genetic vor fi comercializate fara avertizarea consumatorilor niciun fel de eticheta nefiind necesara
Acest cod se intentioneaza a fi pus in aplicare de la 31 decembrie 2009.
Specialistii in nutritie preconizeaza ca aplicarea acestui program va produce peste 3 MILIARDE de victime umane, 1 miliard murind din cauza lipsei de hrana alte 2 miliarde din cauza bolilor generate in organism si cauzate de proasta calitate a alimentelor disponibile.
Sursa:UrbanIulian.Ro
Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36)
Iubiti credinciosi,
Ati auzit in Sfinta si dumnezeiasca Scriptura zicindu-se: Prin sfintii care sint pe pamintul Lui, minunata a facut Domnul toata voia intru dinsii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, crestinii ortodocsi, cinstim pe sfintii lui Dumnezeu, stiind ca Dumnezeu savirseste in chip minunat voile Sale cu dinsii. Trebuie de la inceput sa va spun ca Biserica Ortodoxa face deosebire intre adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, si venerare sau cinstire, pe care o dam sfintilor si ingerilor Lui, care slujesc la mintuirea sufletelor noastre. La aceasta ne invata si Sfintul Apostol Pavel zicind: Ingerii nu sint oare toti duhuri slujitoare, trimisi ca sa slujeasca pentru cei ce vor fi mostenitorii mintuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfintilor este de a lauda pe Dumnezeu prin ei, dupa marturia Sfintei Scripturi care ne indeamna la aceasta zicind: Laudati pe Dumnezeu intru sfintii Lui (Psalmi 159, 1).
Asadar, noi cinstim pe sfinti si aducem lauda lui Dumnezeu direct si indirect. Mintuitorul nostru Iisus Hristos ne arata ca cine cinsteste pe sfinti, pe El Il cinsteste, caci a zis: Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste (Matei 10, 40).
Noi veneram pe sfinti, pentru ca ei sint prieteni ai lui Dumnezeu, dupa marturia Mintuitorului care a zis catre sfintii Sai ucenici: Voi sinteti prietenii Mei (Ioan 15, 14). Si in alt loc al dumnezeiestii Scripturi ni se arata ca sfintii sint prietenii lui Dumnezeu, zicind: A crezut Avraam lui Dumnezeu si i s-a socotit lui spre dreptate si prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).
Noi cinstim pe sfintii lui Dumnezeu si cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, caci: Sfintii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinti nu intelegem pe cei ce se numesc crestini doar cu numele; ci pe cei care s-au desavirsit prin fapte bune si au urmat intru totul lui Hristos. Caci Mintuitorul numai Apostolilor si celor asemenea lor a zis: Adevarat graiesc voua, ca voi cei ce ati urmat Mie, la innoirea lumii, cind Fiul Omului va sedea pe scaunul slavei Sale, veti sedea si voi pe douasprezece scaune, judecind cele douasprezece semintii al lui Israel (Matei 19, 28).
Cinstim pe sfintii lui Dumnezeu caci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslavite, dupa cum au facut Moise, Ilie, Daniel, Sfintii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul si toti ceilalti apostoli si sfinti despre ale caror fapte si minuni arata Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie a Bisericii lui Hristos.
Cinstim pe sfinti si le cerem ajutor in necazuri caci ei se roaga pentru noi si rugaciunea lor este primita de Dumnezeu. Asculta ce zice Dumnezeu lui Abimelec, regele Gherarei, cind acesta, din nestiinta, voia sa ia de sotie pe sotia lui Avraam: Da inapoi femeia omului aceluia, ca este prooroc si se va ruga pentru tine, si vei fi viu. Iar de nu o vei da inapoi, sa stii bine ca ai sa mori si tu si toti ai tai (Facere 20, 7).
Auzi ce zice Dumnezeu catre Elifaz Temaniteanul si cei doi prieteni ai lui, care suparasera pe sfintul si dreptul Iov: Acum luati sapte vitei si sapte berbeci si duceti-va la robul Meu Iov si aduceti-le pentru voi ardere de tot; iar robul Meu Iov sa se roage pentru voi. Din dragoste pentru el voi fi ingaduitor, ca sa nu Ma port cu voi dupa nebunia voastra, intrucit n-ati vorbit despre Mine asa de drept cum a vorbit robul Meu Iov. Si au facut cum le spusese Domnul, si Domnul a primit rugaciunea lui Iov (Iov 42, 8-9).
Iata ce zice Sfintul Apostol Pavel: Multumesc Dumnezeului meu, ori de cite ori imi amintesc de voi, caci pururea in toate rugaciunile mele, ma rog pentru voi toti, cu bucurie (Filipeni 1, 3-4). Alta data zice: Multumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toti si va pomenim in rugaciunile noastre, aducindu-ne aminte neincetat inaintea lui Dumnezeu si Tatal nostru de lucrul credintei voastre (I Tesaloniceni 1, 2-3). In alt loc iarasi zice: Pentru aceasta ne si rugam pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru sa va faca vrednici de chemarea Sa (II Tesaloniceni 1, 11). Si iarasi: Nu incetez a multumi pentru voi, pomenindu-va in rugaciunile mele ca Dumnezeu… sa va dea voua duhul intelepciunii… (Efeseni 1, 16-17). Sau: Aceasta si cerem in rugaciunea noastra: desavirsirea voastra (II Corinteni 13, 9). Acelasi Apostol Pavel ii scrie si lui Timotei: Multumesc lui Dumnezeu, pe Care Il slujesc, ca si stramosii mei, intr-un cuget curat ca te pomenesc neincetat, zi si noapte, in rugaciunile mele (II Timotei 1, 3).
Deci, fratii mei, cita datorie avem noi de a cinsti si a ne ruga sfintilor si ingerilor, daca ei sint prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), cetateni ai casei lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), slugi ale lui Dumnezeu (II Timoteni 1, 3); Psalmi 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7) si au putere de la Dumnezeu ca sa faca mari si infricosate minuni (Iesire 7, 10; Evrei 11, 29; 11, 35; Luca 9, 1-2). Ingerii au vestit oamenilor zamislirea si nasterea Mintuitorului (Matei 1, 20-21; Luca 1, 30); Invierea Domnului (Matei 28, 5-7); Inaltarea la cer si a doua venire (Fapte 1, 11); zamislirea Sfintului Ioan Botezatorul (Luca 1, 13-17) si alte nenumarate taine ale lui Dumnezeu catre neamul omenesc.
Sfintii si ingerii, se roaga pentru noi (Iesire 32, 31-32); aud rugaciunile noastre (II Petru 1, 15; Daniel 10, 11; Luca 16, 27); duc rugaciunile noastre inaintea lui Dumnezeu pentru noi (Apoc. 5, 8-14).
Sfintii au posibilitatea in cer de a sluji la Dumnezeu pentru oameni si a contribui la mintuirea acestora. Acest lucru ni-l arata luminat dumnezeiasca Scriptura, zicind: Si cind a luat cartea, cele patru fiinte si cei douazeci si patru de batrini au cazut inaintea Mielului, avind fiecare alauta si cupe de aur pline cu tamiie, care sint rugaciunile sfintilor (Apocalipsa 5, 8).
Asadar, fratii mei, prea intunecat la minte si prea orbit la intelegere sa fie cineva ca sa nu inteleaga cit de mare este datoria noastra, a crestinilor, de a ne ruga, de a cinsti si de a chema in ajutor pe sfintii si ingerii lui Dumnezeu, in rugaciunile noastre care le facem zi si noapte inaintea lui Dumnezeu.
Sa punem o intrebare. Este cunoscut numarul sfintilor? Dar al ingerilor? Nimeni nu stie numarul sfintilor si al ingerilor. Despre numarul lor spune Sfinta Scriptura: Numara-voi pe ei si mai mult decit nisipul se vor inmulti (Psalm 138, 18). Aratind si stapinirea lor asupra diavolilor si a patimilor zice: Foarte s-a intarit stapinirea lor”. Necunoscut este si numarul ingerilor lui Dumnezeu cum ne arata Sfinta Scriptura: Cine poate sa numere ostile sale? (Iov 25, 3; Psalm 67, 18; Daniel 7, 10).
Daca poate mult rugaciunea staruitoare a unui drept care se lucreaza (Iacob 5, 16), oare cit poate rugaciunea milioanelor de sfinti inaintea lui Dumnezeu, care L-au marturisit inaintea oamenilor si si-au pus sufletul pentru El? Daca numai un prieten al lui Dumnezeu, Avraam, a avut atita trecere la Dumnezeu, ca sa mijloceasca pentru Lot, nepotul sau, impreuna cu cei din Sodoma si Gomora (Facere 18, 30-33; 19, 1-28) apoi cita trecere au inaintea lui Dumnezeu toti sfintii care L-au iubit, I-au slujit si si-au pus sufletul pentru dragostea Lui?
De aceea, fericiti si de trei ori fericiti sint acei crestini care cinstesc pe sfintii lui Dumnezeu, le cer ajutor in rugaciuni si ii pun mijlocitori catre Dumnezeu in aceasta viata de pe pamint. De asemenea, amar de acei crestini rataciti de la adevarata credinta, care nu cinstesc si nu pun rugatori pe sfinti si pe ingeri catre prea vesnicul si induratul Dumnezeu. Unii ca acestia vor avea multa rusine si amara durere cind va veni Mintuitorul nostru Iisus Hristos, inconjurat de toti ingerii si sfintii Lui, ca sa judece viii si mortii si sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele sale (Zaharia 14, 5; Matei 16, 27; Psalmi 61, 11; 27, 6; Proverbe 24, 12; Romani 2, 6; Ieremia 17, 10; 32, 19; Intelepciunea lui Sirah 17, 18; Matei 25, 31).
Iubiti credinciosi,
Biserica Ortodoxa cinsteste in chip deosebit pe sfinti si ingeri, rinduindu-le in calendar cite o zi anuala de praznuire, slujbe speciale la biserica, rugaciuni si icoane pictate cu chipul si numele lor. Celor mai renumiti dintre sfinti, precum: Maica Domnului, Sfintul Ioan Botezatorul, Sfintii Apostoli, Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan Gura de Aur, Sfintii Ierarhi Nicolae si Spiridon, mari facatori de minuni, Sfintii Mari Mucenici Gheorghe si Dimitrie, Varvara si Ecaterina si multi altii se bucura de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogata, cu priveghere, cu litie si acatist, iar sarbatorile lor se praznuiesc cu multa evlavie. In numele sfintilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor locasuri si localitati. De asemenea, majoritatea credinciosilor nostri poarta nume de sfinti, pe care le primesc din botez si sint incredintati de mici in grija sfintilor respectivi, carora le cer ajutor in toate incercarile vietii.
Dar, intrucit o mare parte din sfinti si cuviosi au ramas necunoscuti, nefiind trecuti in vechile sinaxare si martirologii crestine, Biserica Ortodoxa a rinduit ca o data pe an, prima Duminica dupa Rusalii sa fie inchinata in cinstea tuturor sfintilor, cunoscuti si necunoscuti, de la Hristos pina astazi. Aceasta cinstire comuna a tuturor sfintilor o savirsim in Duminica de astazi, denumita “Duminica Tuturor Sfintilor”. Intre acestia, se cinstesc mai multe sute de sfinti si cuviosi romani, cei mai multi necunoscuti.
Dupa ce am aratat la inceput de ce trebuie sa cinstim pe sfinti, sa vedem acum cine poate fi cinstit ca sfint? Sfintii fiind crestini desavirsiti in rugaciune, in smerenie, in infrinare si mai ales in dumnezeiasca dragoste, multi dintre ei primeau daruri duhovnicesti deosebite inca din viata. Astfel unii aveau darul rugaciunii inimii, cea mai inalta rugaciune crestina. Altii aveau darul lacrimilor, al infrinarii, al tacerii duhovnicesti, al smereniei si al desavirsitei iubiri pentru toata zidirea. Alti sfinti se invredniceau de daruri miraculoase, vazute, ca: vindecarea bolilor, cunoasterea celor viitoare, intelegerea gindurilor, izgonirea duhurilor necurate. Inca si dupa mutarea din trup moastele lor ramin intregi, nestricate si fac vindecari miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moastele sfintilor sint venerate de credinciosi, care primesc sanatate, binecuvintare si ajutor.
Deci sfinti pot fi cei care au dreapta credinta, care duc pe pamint viata cu totul sfinta, cei care iubesc desavirsit pe Dumnezeu si pe oameni, cei care se roaga neincetat cu adinc de smerenie si sint gata sa-si dea si viata pentru Biserica. Semne ale sfinteniei sint darurile facerii de minuni.
De aceeasi cinstire se bucura in Biserica si in casele credinciosilor nostri Sfintii Ingeri. Mai ales Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil sint deosebit de cinstiti, iar prin sate si orase se afla numerosi crestini care le poarta numele si biserici inaltate in cinstea lor.
Sfintii in Biserica Ortodoxa se impart in mai multe cete, si anume: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pamint; ceata proorocilor si a dreptilor Vechiului Testament; ceata ierarhilor si a invatatorilor a toata lumea, care au aparat Biserica si dogmele credintei ortodoxe; ceata mucenicilor, adica a celor ce si-au varsat singele pentru dreapta credinta in Hristos; ceata Cuviosilor Parinti, adica a sfintilor calugari si sihastri purtatori de Dumnezeu, care s-au nevoit prin minastiri prin pesteri si pustietati, in post si neincetata rugaciune. Ultima ceata este ceata fericitilor si a tuturor dreptilor, care au bineplacut lui Dumnezeu pe pamint, ca orfani, vaduve, copii nevinovati, calugari si preoti evlaviosi, credinciosi dreptmaritori, care au rabdat cu barbatie necazurile, bolile si ispitele vietii pamintesti.
Dar cei mai sfinti in imparatia lui Dumnezeu sint: Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, care se bucura de un cult deosebit de supravenerare, si Sfintul Ioan Botezatorul. Dupa invatatura si iconografia ortodoxa, Maica Domnului si Sfintul Ioan Botezatorul stau inaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta si de-a stinga Mintuitorului si se roaga neincetat pentru mintuirea lumii.
Toti sfintii din cer cunoscuti si necunoscuti, impreuna cu cetele ingerilor ceresti, formeaza in cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credinciosilor dreptmaritori de pe pamint, care se lupta cu ispitele de tot felul ce vin de la diavolul, de la lume si de la trup, formeaza asa numita biserica luptatoare.
Sfintii si ingerii din cer au misiunea de a slavi neincetat pe Dumnezeu si de a se ruga pentru biruinta bisericii luptatoare de pe pamint, ajutind cel mai mult la mintuirea sufletelor omenesti. Dupa cuvintul Mintuitorului: Bucurie mare se face in cer pentru un pacatos ce se pocaieste! (Luca 15, 10), trebuie sa intelegem cit de mult se bucura sfintii toti si ingerii pentru fiecare pacatos care se pocaieste.
Dar sa vorbim citeva cuvinte si despre sfintii romani care au odraslit pe pamintul tarii noastre din primele secole crestine si pina in zilele noastre.
Desi se afirma ca Biserica Ortodoxa Romana nu a canonizat oficial, de-a lungul istoriei sale, decit foarte putini sfinti locali, din cauza vitregiei veacurilor, reamintim ca la noi, mai intii poporul si credinciosii canonizau pe sfinti si ii cinsteau dupa cuviinta, iar Biserica ii recunostea mai tirziu de la sine. Insa trebuie sa stim ca avem si noi, din mila lui Dumnezeu, destui sfinti, preoti alesi, ierarhi purtatori de Hristos, voievozi aparatori ai crestinismului, in frunte cu Stefan cel Mare, si multi osteni martiri, care s-au jertfit pentru a apara credinta ortodoxa pe pamintul tarii noastre.
De la primii episcopi sfinti ai Tomisului din secolul al IV-lea, pina la Sfintii Ierarhi Calinic de la Cernica (+ 1868), si Iosif cel Nou de la Partos (+ 1656), canonizati in anii 1955-1956; de la sfintii mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip, din secolul IV, descoperiti in anul 1971 la Niculitel-Dobrogea, pina la marele domn martir Constantin Brincoveanu cu cei patru fii ai sai, taiati cu sabia pentru Hristos la 15 august 1714; de la primii cuviosi calugari din Dobrogea si Muntii Buzaului, incepind cu Sfintul Ioan Cassian (c. 360 – c. 435), pina la Cuviosul Iacob Hozevitul (+ 1960) si cuviosul sihastru anonim descoperit in mai 1968 in incinta Minastirii Neamt si Cuviosul Paisie de la Neamt (+ 1794), recent canonizat, constatam ca avem sute si sute de sfinti autohtoni, multi necunoscuti de noi, care sint scrisi in calendarul sfintilor din cer si se roaga lui Dumnezeu pentru noi toti.
Iubiti credinciosi,
Biserica lui Hristos este Biserica sfintilor si a martirilor. Ea a fost intemeiata pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe invatatura Apostolilor si pe singele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a nascut sfinti, a fost slujita de sfinti. Biserica si astazi cere sfinti, pastori cit mai sfinti si credinciosi cu viata sfinta.
Dintre acestia facem parte si noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu dupa har si fii ai Bisericii luptatoare de pe pamint, sintem datori sa fim “urmatori lui Hristos”, sa traim duhovniceste pe pamint, sa ne facem vrednici de Imparatia Cerurilor.
Ca fii sufletesti ai sfintilor care ne-au nascut in Hristos sintem datori sa le urmam credinta lor dreapta, sa le urmam viata lor sfinta, dragostea lor pentru Dumnezeu, rivna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfinta rugaciune. Nu ne putem mintui, daca nu imitam dupa putere viata sfintilor. Adica smerenia cuviosilor, barbatia mucenicilor, rugaciunea sihastrilor, sfintenia dreptilor, curajul si statornicia in credinta a inaintasilor, rabdarea parintilor care ne-au nascut, blindetea mamelor care ne-au crescut.
Sa rivnim cu staruinta acestor mintuitoare virtuti crestine. Noi nu ne socotim sfinti, dar traim si ne mintuim in Biserica sfintilor. Ei ne sint parinti, rugatori, ajutatori in necazuri si modele de urmat. Sa parasim mindria, rautatea si necredinta care ucid sufletul si sa cerem ajutorul tuturor sfintilor din cer, in frunte cu Maica Domnului, pe care ii cinstim astazi. Ei aveau totul curat si sfint: si trupul, si mintea, si cuvintul, si simturile, si sufletul. De aceea faceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor ramin nestricate si vindeca multi bolnavi.
Deci, sa ne pocaim de pacate, sa imitam pe sfinti, sa ducem viata curata si sa le cerem intotdeauna ajutorul prin aceasta scurta rugaciune: “Toti Sfintii, rugati-va lui Dumnezeu pentru noi!”
Amin.
Arhim. Cleopa Ilie
Un text despre Europa al Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici, preluat din cartea „Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul” de Sf. Iustin Popovici, Mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril – Petru Voda, 2002, pag 122-134:
<<Să încheiem călătoria noastră prin rai şi iad cu Dumnezeu-omeneştile binevestiri ale unui ierarh ortodox de azi, întocmai cu Apostolii, un adevărat Gură de Aur al Bisericii Ortodoxe Sîrbe: Nicolae al Ohridei şi Jicei (†1956). Dorim cu smerenie şi în rugăciune ca evanghelica lumină a cugetărilor lui de Dumnezeu înţeleptite să lumineze şi să lămurească patristic problemele de care vorbim.
Adîncit patristic în tainele istoriei neamului omenesc, Sfîntul Ierarh binevesteşte:
„Cinstitul Prooroc Isaia a proorocit aceasta: Cînd Se va ridica Domnul să nimicească pămîntul… trufia oamenilor se va smeri şi Se va înălţa singur Domnul în ziua aceea (Isaia 2:11).
Şi în vremurile de demult S-a ridicat de multe ori Domnul ca să nimicească pămîntul, din pricină că, în locul Lui, oamenii erau slăviţi ca nişte dumnezei, din pricina semeţilor şi trufaşilor oameni-dumnezei. Şi S-a ridicat şi în zilele noastre şi a nimicit, cu adevărat, întregul pămînt, în mînia Lui dreaptă de a nimici înfumurarea omului şi de a umili mîndria lui cea mincinoasă.
O asemenea ridicare a lui Dumnezeu împotriva omului a urmat adesea ridicării omului împotriva lui Dumnezeu. Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos şi Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cerşetor, în timp ce pe primele locuri au aşezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literaţi, pe romancieri, pe oamenii de ştiinţă, pe finantişti, ba chiar şi pe turişti şi pe sportivi. Toate privirile noroadelor acestora erau aţintite asupra acestor oameni mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte puţini îşi mai întorceau privirile spre Hristos, biruitorul morţii. O astfel de neobrăzată răzvrătire a noroadelor botezate59, dar eretice, împotriva Dumnezeului celui prea-înalt nu avea cum să nu fie urmată de răzvrătirea Dumnezeului dispreţuit împotriva oamenilor şi noroadelor nelegiuite. Şi, într-adevăr, ridicatu-S-a Dumnezeu ca să nimicească pămîntul. Şi au fost dureri nemaivăzute ale noroadelor pămîntului înaintea ochilor noştri şi pe spinarea noastră. Şi nu numai că toţi cei mari şi slăviţi dintre oameni s-au arătat nişte flăcări stinse, de la care nimeni nici nu mai încerca să se încălzească, ci s-au împlinit şi cele spuse în continuare de Proorocul Isaia, potrivit cărora oamenii aveau să se ascundă în peşteri, şi în crăpăturile stîncilor, şi în găurile pămîntului de la faţa temerii de Domnul şi de la faţa slavei puterii Lui (Isaia 2:19). Nu s-a adeverit aceasta întocmai în ultimul război60? Nu s-au refugiat oamenii din unele continente, precum de altfel şi cei din ţara noastră, în peşteri de piatră şi în găurile pămîntului, ca să găsească scăpare pentru viaţa lor de la faţa europenilor care semănau moartea? Şi semănătorii aceştia ai morţii nu sînt alţii decît acei slăviţi meghistani, idolii aceia ai oamenilor, care stăteau la masa lumii acesteia pe tronurile cele mai de frunte şi care rîdeau de Hristos la sfîrşitul mesei, ca de un cerşetor.”
Asociatia pentru Cultura si Educatie “Sfantul Daniil Sihastrul” a luat act cu profunda ingrijorare de lacunele legislative si procedurale semnalate de Autoritatea Nationala de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) in raportul NR. 6233/14.04.2009 catre Presedintele Senatului Romaniei.
Documentul (facut public recent pe blogul http://victor-roncea.blogspot.com) semnaleaza o serie intreaga de ilegalitati ce s-au petrecut, si se petrec in continuare, la Serviciul pasapoarte Ilfov, singurul serviciu din tara care elibereaza in acest moment exclusiv pasapoarte electronice.
Din punctul nostru de vedere, abuzurile descrise mai jos dovedesc urmatoarele:
- dreptatea O.N.G.-urilor şi părţilor BOR ce s-au opus “documentelor electronice”;
- incompetenţa sau reaua voinţă a parlamentarilor care, fără pregătire tehnică de specialitate, s-au grăbit să accepte documentele electronice.
- incompetenţa referenţilor Sfântului Sinod care au acceptat o penibilă justificare a Direcţiei Paşapoartelor şi au indus în eroare arhiereii BOR, justificarea fiind astăzi parte a înşelătoriei pentru care Direcţia Paşapoartelor a fost sancţionată;
Mai presus de toate, se dovedeşte că NU SE POATE ACCEPTA introducerea documentelor electronice obligatorii în România şi că fiecare cetăţean, şi cu atât mai mult parlamentarii, au obligaţia de a se împotrivi prin toate mijloacele posibile acestei înregimentări stalinisto-hitleriste.
Iată dovezile:
1) “Procedura preluarii imaginii faciale si a impresiunilor digitale cat si procedura depunerii si solutionarii cererilor pentru eliberarea documentelor de calatorie in strainatate, actele care trebuie prezentate de solicitanti la depunerea cererilor [...] se stabilesc prin normele metodologice de aplicare a legii. Pana la data de 10 aprilie 2009 nu a fost emis un act normativ care sa reglementeze aceste proceduri, in cazul documentelor electronice. Normele metodologice existente, privind regimul liberei circulatii a cetatenilor romani in strainatate, nu contin prevederi referitoare la procedura preluarii imaginii faciale si a impresiunilor digitale. Prin Hotarare de Guvern, s-a prevazut ca punerea in circulatie a pasapoartelor electronice se face incepand cu data de 31 decembrie 2008.”
Cu alte cuvinte, Guvernul Romaniei a dispus punerea in circulatie a pasapoartelor electronice fara a exista normele de aplicare a legii. La Serviciul pasapoarte Ilfov, in particular, “prelucrarea datelor prin preluarea imaginii faciale si a impresiunilor digitale a inceput la 5.01.2009 fara a fi fost adoptate in prealabil normele metodologice de aplicarea a legii”, consemneaza raportul.
2) “In acelasi timp, consimtamantul persoanelor vizate nu poate fi considerat expres si neechivoc, solicitantii fiind obligati ca, o data cu completarea concomitenta a cererilor pentru eliberarea pasaportului electronic si a celui temporar sa se supuna colectarii obligatorii a datelor biometrice. Imaginea faciala si impresiunile digitale intra in categoria datelor cu caracter special avand o functie de identificare de aplicabilitate generala, protejate conform art. 8 din Legea nr. 677/2001. In acest sens, colectarea datelor biometrice pentru solicitantii de pasapoarte temporare, in vederea includerii in pasaportul electronic, reprezinta o incalcarea a prevederilor art. 8, avand in vedere ca nu exista o dispozitie legala expresa care sa impuna colectarea datelor biometrice o data cu depunerea cererii pentru eliberarea pasaportului temporar sau o autorizatie emisa de ANSPDCP”.
Amendamentele Patriarhiei Romane prevedeau, printre altele, posibilitatea cetatenilor de a refuza pasaportul electronic din motive religioase, urmand a li se putea oferi alternativa unui pasaport temporar. Iata ca autoritatile colecteaza date biometrice SI DE LA PERSOANELE CARE DORESC UN PASAPORT TEMPORAR, lucru care este nu numai ilegal, ci si imoral in raport cu refuzul persoanei respective de a avea un pasaport electronic tocmai pentru a nu se supune acestei colectari !
3) “Reprezentantii entitatilor controlate nu au putut dovedi daca sunt stocate in baza de date in mod corect numai doua amprente digitale [...] iar nu zece amprente care sunt in prezent preluate de la solicitanti, la nivelul SCPEEPS Ilfov. De asemenea, reprezentantii entitatilor controlate nu au putut indica si dovedi care sunt cele doua amprente stocate pe mediul de stocare electronic, cu specificarea in formatul de stocare a degetului respectiv.”
In mod normal, dupa cum prevad normele UE, trebuiesc colectate, ca si date biometrice, numai imaginea faciala si impresiunea digitala a doua degete. Autoritatile romane colecteaza impresiunile digitale a ZECE degete, nefiind nici macar in stare sa sorteze ulterior cele doua impresiuni obligatorii pentru a face pasaportul valabil (aratatorul stang si aratatorul drept). Deci, nu numai ca se face un abuz prin colectarea si stocarea unui numar mai mare de date biometrice decat prevad normele europene, ci mai mult, pasaportul risca sa fie lovit de nulitate si neacceptat ca fiind valid pe aeroporturile internationale.
4) “Formularele pentru eliberarea pasapoartelor electronice, elaborate de DGP si utilizate momentan numai de SPCEEPS Ilfov nu contin acordul expres pentru prelucarea datelor biometrice, informatii privind colectarea si prelucarea acestor categorii de date, destinatarii datelor, fapt care contravine art. 8 si 12 din Legea 677/2001.”
Viitorul posesor de pasaport electronic are dreptul legal sa stie ce institutii vor prelucra sau vor avea acces la datele lui biometrice. Acest drept a fost incalcat cu buna stiinta de autoritati.
5) “DGP nu a adoptat suficiente masuri de asigurare a securitatii datelor personale, nefiind stabilita obligatia de a se utiliza de fiecare utilizator al aplicatiei dedicate user name, parola si cardul de acces si nu sunt implementate log-urile de acces, potrivit Ordinului nr. 52/2002 privind aprobarea cerintelor minime de securitate a prelucrarii de date cu caracter personal.”
Iata una dintre cele mai grave si halucinante probleme semnalata de acest raport ! Nu stim cine si de ce stocheaza aceste date. Evident este ca ele sunt stocate intr-o aplicatie care nici macar nu prevede folosirea de credentiale de acces. Mai mult, eventualele incercari de fraudare a sistemului NU SUNT INREGISTRATE NICAIERI.
Ca anexe, va punem la dispozitie intregul raport NR. 6233/14.04.2009 catre Presedintele Senatului României, precum si semnalele de alarma trase de Asociatia noastra si de Grupul European de Etica in Stiinta si Noi Tehnologii (pt. documente dati click pe link-uri).
Lucian Cornianu
Presedinte Asociatia pentru Cultura si Educatie “Sfantul Daniil Sihastrul”
Foto si text de Cezar Machidon
Astazi,06 iunie 2009,in jurul orei 15:00 s-au adunat in P-ta Universitatii cca 200 de persoane la un nou miting impotriva statului politienesc,impotriva cipurilor,dar si impotriva alegerilor europarlamentare.Protestatarii au stigat sloganuri anti UE si au incurajat prezenta la vot a populatiei,pentru ca prin aceasta prezenta fiecare individ sa anuleze votul punand doua sau mai multe stampile pe buletinul de vot.Astfel,printr-un numar cat mai mare de voturi anulate,sa fie anulata toata campania de vot.
In ciuda caldurii foarte mari de afara,cei prezenti la miting au cantat imnul national “Desteapta-te romane!”,au jucat Hora Unirii si au scandat lozinci impotriva Masoneriei,a Noii Ordini Mondiale,si impotriva parlamentarilor vanduti intereselor straine.
Traiasca neamul romanesc!
“Anulati votul!”
Discurs impotriva votului pt europarlamentari
Imnul national
Discurs impotriva UE
In cateva zile voi posta si materiale video de la conferinta.
CALUGARII de la Sfantul Munte Athos si clerici ortodocsi din Grecia se ridica impotriva ecumenismului
Preluat de pe blogul lui Victor Roncea
MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI
SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA
APRILIE 2009
FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ
Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.
Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:
Aprilie 2009
Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:
Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.
De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].
După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].
Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:
1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].
Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.
Obiectivele lor:
-
Un singur guvern;
-
O singura economie;
-
O singura religie.
Urmariti video:
Preluat de pe blogul maicii Ecaterina
Din păcate şirul dulceţilor sufleteşti ne-a fost întrerupt anul acesta de vizita Papei Benedict. Spun că a fost întrerupt deoarece aproape nimic din ceea ce a constituit această vizită istorică(??!) nu a avut” mângâierea ” HARULUI DUHULUI SFÎNT!-în ciuda aparenţelor înşelătoare: primiri oficiale fastuoase,cuvântări meşteşugite, liturghii pompoase, cu mii de pelerini si toate acestea au fost ca o cusătură cu aţă roşie, pe marginea veşmintelor negre ale Ortodoxiei.
Cu durere în suflet şi cu toată responsabilitatea o să fac afirmaţia că în curând vom asista la : căderea definitivă a INTREGII BISERICII ORTODOXE ÎN APOSTAZIE!!! Trambulina de la care este poziţionată Ortodoxia de către marile puteri masonice, prin întâlniri şi false prietenii cu toţi închinătorii la idoli din întreagă lume, a dus şi va duce la căderea în gol, în adâncul prăpastiei a întâistătătorilor bisericii şi desigur această dramă va însemna zdruncinarea din temelii a sufletelor creştine dezumanizate şi traumatizate de loviturile de teatru de pe scenă politic-economică.
Dacă nu aş fi deschis ochii prima data când am intrat în creştinism – acum 23 de ani – direct pe Vieţile Sfinţilor şi pe Filocalii şi nu aş fi înţeles toată frumuseţea tainică a adevăratei Ortodoxii,probabil ca aş fi înghiţit minciunile otrăvitoare cu care Apusul încearcă să supună Biserica de Răsărit. Adică, în cuvinte mai dure, diavolul ajutat de oamenii apostaţi şi patimile lor, vor să distrugă ADEVĂRUL!!!! Dar, ADEVĂRUL NU POATE FI DISTRUS, PENTRU CĂ ADEVĂRUL ESTE PARTE DIN TREIMEA CEA DE O FIINŢĂ ŞI SE CHEAMĂ – HRISTOS DUMNEZEU!
Făcând apel la răbdarea şi înţelegerea cititorilor ,voi pune la dispoziţia celor ce vor voi să vadă limpede cum masoneria şi statul evreu sionist fac casă bună şi mare priteşug cu papalitatea”, câteva înregistrări de la tv Israel, cu emisiuni de o oră şi unele chiar de trei ore cu marele eveniment al VIZITEI PAPEI BENEDICT AL XVI-LEA în Israel. (Nota mea: Inregistrarile video se pot urmari pe blogul maicii Ecaterina)
Asociatia “Suflet romanesc” si blog-ul ProOrtodoxia va invita la conferinta cu tema:
“Trecutul si prezentul ascuns al neamului romanesc”
Joi,04.06.2009,orele 18:00,sala Federalcoop(in cladire cu Antena 1,etaj 3),VASLUI.
INVITAT: Pr. Mihai-Andrei Aldea
INTRAREA LIBERA! Va asteptam!
Dupa cum unii dintre voi deja ati aflat, continuam seria actiunilor Anti-Cip. Duminica Asociatia Civica Dreptate din Hunedoara va fi organizatorul legal al unui nou miting impotriva masurilor dictatoriale legislative impuse de catre UE romanilor.
Scopul acestui miting este acela de a mobiliza pe toti cetatenii romani cu drept de vot sa SANCTIONEZE PRIN VOTUL LOR LA ALEGERILE EURO-PARLAMENTARE de duminica viitoare (7 iunie 2009) pe actualii politicieni romani, care se fac slugi oarbe ale intereselor straine de nevoile acestui popor.
Mesajul nostru pentru electorat este SA SANCTIONAM POLITICIENII MERGAND CU TOTII LA VOT, DAR ANULAND VOTUL ! In acest mod, alegerile nu vor mai putea fi fraudate la fel de usor, iar numarul mare de voturi anulate va demonstra – nu dezinteresul romanilor fata de soarta tarii si a Europei (cum ar putea fi interpretat absenteismul masiv de la vot) – ci refuzul de a alege politicieni ce nu ne reprezinta interesele.
ANULAREA VOTULUI SE POATE FACE STAMPILAND DE MAI MULTE ORI BULETINUL DE VOT. Pentru ca mesajul nostru sa fie si mai clar, indemnam pe toata lumea ca, pe langa stampilarea multipla, sa scrie pe buletinul de vot cu pixul: REFUZ CIPUL, REFUZ DICTATURA !
O astfel de atitudine, de a ne prezenta la urme si de a anula votul, va fi si un semnal dat politicienilor, iar daca numarul de voturi anulate il va depasi pe cele valide, atunci va fi clar pentru intreaga lume ca cei ce vor fi totusi alesi in urma acestui scrutin NU REPREZINTA CU ADEVARAT ROMANIA !
Un astfel de vot ANULAT va fi privit si ca o pregatire a noastra, a tuturor, CA O REPETITIE GENERALA pentru referendumul pe problema cipurilor, care va fi cerut presedintelui Traian Basescu, in toamna, cand se vor finaliza de adunat semnaturile necesare initierii referendumului.
Mitingul va avea loc duminica 31.05.2009 in Piata Victoriei, la Guvern – incepand cu orele 13, iar nu la Universitate (datorita festivalului de teatru de strada care are loc la Universitate, nu ni s-a mai aprobat acolo, ci in Piata Victoriei)
Sursa: Altermedia
Parintele Filotheu despre Dictatura Biometrica,dusmanii Ortodoxiei si ai neamului romanesc
Una dintre cele mai grave erezii creştine este gnosticismul, o adevărată „tumoare în sânul Bisericii” (Etienne Couvert). Gnosticul este inamicul numărul unu al Ortodoxiei, împotriva ereziilor lui Biserica a luptat necontenit de-a lungul veacurilor.
Necunoaşterea gnosticismului de către omul de rând este invers proporţională cu enorma sa influenţă asupra „elitelor”. Viziunea gnostică merge mână în mână cu conceptele la modă: deteritorializare, dematerializare, globalizare, relativizarea valorilor, ecumenism, multiculturalism. Putem afirma că tipologia omului postmodern este gnostică prin excelenţă, ceea ce nu poate să nu influenţeze atitudinile şi mentalităţile creştinului de azi.
Nu voi insista în acest articol asupra conceptelor si miturilor gnosticismului. Le-am analizat în „A Treia Forţă: România profundă”. Aici voi aminti însă un aspect extrem de important: strategiile gnostice de DETURNARE a înţelesurilor şi adevărurilor creştine. Gnosticii acţionează „sub acoperire creştină”. Ameninţarea lor este cu atât mai gravă cu cât erau/sunt în marea majoritate membri ai Bisericii. „N-ai fi întâlnit pe nimeni în Corint să-ţi indice o biserică gnostică, este mai mult decât probabil ca o astfel de biserică să nu fi existat”, afirmă Arthur Darby Noch într-un important studiu publicat în 1964. Au existat secte gnostice, valentinenii, marcioniţii şi mai târziu maniheenii, dar „gnosticul tipic era un stâlp al parohiei locale”. Situaţia nu s-a îmbunătăţit cu nimic astăzi.
“Luptati pentru Referendum!”
“Suntem in lupta de 2000 de ani”
Invitati la aceasta conferinta au fost:
Radu Ciuceanu-detinut politic in perioada comunista,16 ani de inchisoare.
Nicolae Purcarea-detinut politic in perioada comunista,20 de ani de inchisoare.Dupa eliberare si-a dedicat viata sculpaturii.In prezent,toate marele muzee din tara au lucrari de Nicolae Purcarea.
Valentina Elefterie-sora lui Valeriu Gafencu,Sfantul Inchisorilor,si fosta logodnica a lui Ioan Ianolide.
Ieromonah Ioan Sismanian-Manastirea Petru Voda
Monah Filoteu Balan-Manastirea Petru Voda
Foto si text de Cezar Machidon
Vineri,22.05.2009,in jurul orei 17:30,circa 1000 de persoane au plecat din P-ta George Enescu,de langa Ateneu,in mars pe Calea Victoriei,cu destinatia Dealul Patriarhiei.
Cateva asociatii crestine si civice au organizat cu o zi inainte de Gay Fest,un miting ce indeamna la o familie normala si la intoarcerea lumii contemporane la valorile traditionale.
Pe scurt,a fost aceasti chestie ca si la Marsul Normalitatii de anul trecut,numai ca acum am avut un traseu mult mai scurt si parca mai putini participanti;poate si din cauza zilei de Vineri,cand multa lume este la servici.
La miting au participat,dupa cum o sa vedeti si in pozele de mai jos,familii cu copii mai mici sau mai putin mici,multi tineri,cativa din asociatiile crestine infiintate,altii din simpla constiinta crestina,oameni de rand,persoane in varsta si cativa preoti,care ne-au binecuvantat aceasta manifestatie.
Presa a fost si ea prezenta,s-au luat interviuri organizatorilor si nu doar,au fost transmisiuni in direct la jurnalul de la ora 19:00,si multa agitatie din cauza caldurii care a depasit 30 de grade in aer.
Mitingul s-a incheiat in jurul orei 19:30 la Dealul Patriarhiei,deja binecunoscut pentru manifestele din ultima perioada organizate de diferite asociatii.
Pentru a mari poza,click pe ea!
UNIVERSITATEA BUCURESTI
Aula Mare a Facultatii de Drept
Bd Mihail Kogalniceanu 36-46
Fericiti cei prigoniti – martiri ai temnitelor comuniste
Dictatura Biometrica – cipul controlului total
Participa: Fosti detinuti politic, Profesori, Sociologi, Magistrati, Senatori, Deputati, Avocati, Monahi, Ziaristi
Organizatori: Fundatia Petru Voda, Asociatia Civic Media, Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista, Centrul Rezistentei Anticomuniste, Centrul de Geopolitica si Antropologie Vizuala – Universitatea Bucuresti
Cuvânt înainte de Arhimandrit Iustin Parvu
Vrem să fim sclavi sau liberi?
Cartea aceasta, Dictatura biometrică, o recomand tuturor cititorilor care mai vor încă să fie liberi într-un stat democratic şi celor care mai vor încă să fie fii ai lui Dumnezeu şi nu ai Mamonei. Această carte este o sinteză a tuturor publicaţiilor care s-au făcut până în prezent pe tema acestui subiect. Are o importanţă deosebită pentru că pune la îndemâna tuturor creştinilor, în special ortodocşilor, informaţii necesare cu privire la problema introducerii microcipurilor de tip R.F.I.D. în actele noastre de identitate şi în toată viaţa noastră. Pentru că la ora actuală este o campanie extraordinar de satanică pentru distrugerea şi desfiinţarea lui Hristos din inima creştinului. Întotdeauna au fost potrivnici creştinismului, de data aceasta însă este parcă o concentrare a tuturor forţelor întunericului din toate timpurile, a experienţelor îndelungate a celui rău şi vechi de zile, şi aplicarea lor asupra sufletului uman, căruia i s-a declarat război final de distrugere a fiinţei sale cu desăvârşire. Întotdeauna au fost şi creştini buni, şi creştini răi; întotdeauna au fost şi persecutori, şi preamăritori; au fost şi oameni care s-au sacrificat pentru această învăţătură frumoasă, creştin ortodoxă, – pentru că ortodoxia este cea mai mare bogăţie pe care o moşteneşte pământul nostru european sau bătrânul continent european, – dar au fost şi denigratori şi trădători care au săpat la surparea temeliei Bisericii lui Hristos. Dar cu cât trădătorii au săpat mai mult, cu atât sângele mucenicilor a înălţat Biserica lui Hristos, pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui.
Această carte nu vine numai spre informarea dumneavoastră, ci ea este menită să aducă putere în sufletele dumneavoastră să vă opuneţi şi să luptaţi împotriva acestui sistem de înrobire desăvârşită atât a trupului, cât şi a sufletului. La ora aceasta, fiecare creştin trebuie să se angajeze în luptă foarte deschis, pe cât îi este cu putinţă. Pentru că Sfinţii Părinţi şi canoanele Sfintei noastre Biserici, ne învaţă despre existenţa unui război nevăzut cu diavolul, potrivnicul mântuirii noastre, război care ne îndeamnă să punem mâna pe armele duhovniceşti: smerenia, postul, rugăciunea, mărturisirea şi toate celelalte fapte bune; pentru că viaţa aceasta este o luptă şi nu o şezătoare. Mărturisirea este un act important în lucrarea noastră de mântuire, fără de care celelalte virtuţi nu ne vor fi recunoscute înaintea tronului de Judecată a lui Dumnezeu. Pentru că Mântuitorul spune clar în Evanghelie: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10:32-33). Mărturisirea este, aşadar, o datorie, o poruncă dumnezeiască şi suntem datori să ne apărăm în faţa celor care se ridică împotriva noastră şi a Bisericii lui Hristos, fără să aşteptăm alte porunci oficiale, ci să ascultăm de glasul Evangheliei când este vorba de batjocorirea lui Hristos. Nu avem nevoie să ne poruncească cineva să luptăm împotriva prigonitorilor lui Hristos, sau să aşteptăm prilej de ascultare faţă de mai marii lumii acesteia. Ascultarea este una, lupta împotriva diavolului este alta. A asculta – în momentul acesta – când văd că este casa vecinului în flăcări, iar eu stau cu găleata plină cu apă şi nu mă duc să o vărs să surp incendiul acesta mare care mistuie casa, pentru că nu mi-a poruncit şeful meu, acea ascultare este oarbă, după cum orb este şi sufletul acelui om.
Se vorbeşte că nu este acuma sfârşitul. Da! Şi eu spun că nu este acuma, dar noi trebuie să fim pregătiţi, pentru că toate evenimentele conclud la această stare de lucru. Se vede că toată activitatea aceasta de înrobire a noastră se duce nu numai împotriva creştinismului, ci şi a umanităţii în genere; este vorba de un atac puternic la adresa persoanei umane şi fiecare creştin este dator să-şi pună viaţa pentru credinţa lui, pentru sufletul lui. Până acum a mai mers şi cu partidul, şi cu carnetul roşu; a mai mers şi cu carnetul portocaliu, şi cu carnetul galben, dar de data aceasta avem de-a face cu un carnet multicolor care ne privează de libertate şi de viaţă. Depinde de ce vrem: Vrem să fim sclavi sau liberi? Vrem să fim morţi sau vii? Dar preţul libertăţii şi al vieţii a crescut mai mult decât criza economică în care ne aflăm; este nevoie de mult sacrificiu şi va costa izvoare lacrimi şi râuri de sânge. Mărturiseşti pe Hristos, rămâi în credinţa Lui, nu-L mărturiseşti pe Hristos, lepădat vei fi înaintea îngerilor şi Judecăţii lui Dumnezeu.
De aceea, îndemn prin aceste rânduri, ca fiecare creştin să intre în arena cu fiare, cu fruntea aţintită senină către Hristos! Să fim mereu într-o trezvie deplină, în curtea aceasta a ortodoxiei noastre, a Bisericii noastre şi să se găsească fiecare pe poziţia de a fi cu adevărat un ucenic al lui Hristos.
Mulţi dintre credincioşi mă întreabă: „Ce să facem noi pentru toate lucrările acestea”? Păi, în toată această situaţie nu se poate face ceva mai frumos decât a ne ruga fiecare în parte, în viaţa de familie; a ne educa copiii noştri într-un spirit foarte auster, aspru, ca de la vârsta fragedă să cunoască şi să trăiască credinţa noastră ortodoxă. Avem modelul fiilor lui Brâncoveanu. Nu cedaţi! Mai bine să strigăm: „Loveşte, potrivnice a lui Hristos!” decât să ne pierdem viaţa cea veşnică. Plecaţi capetele voastre spre junghiere şi împotriviţi-vă fiarei apostate!
Ştiu că nu este uşor; am ajuns fii vlăguiţi ai acestui neam mult obidit, mult încercat şi mult prea trădat. Acum, peste românii noştri, vin şi greutăţile acestea financiare şi toate necazurile şi ne vindem şi pe un blid de linte. Pentru că aşa este firea noastră slabă şi neputincioasă şi needucată; pentru că niciodată nu a fost o legătură strânsă între omul, căruia Dumnezeu i-a dăruit mai multă înţelepciune şi a făcut oleacă de carte şi omul simplu, omul de jos, care avea nevoie de luminare şi de dragostea celuilalt. Nu, românul nostru intelectual îndată s-a împăunat cu mărirea lui, cu postul lui, cu înţelepciunea lui şi a uitat de ograda lui de altă dată, a pomilor frumoşi, a oilor, a caierelor de furcă, unde povestea bunica din viaţa lui Ion Creangă, Făt Frumos şi a întregii noastre frumuseţi literare. Astăzi se uită în curţile europene pline de vile şi de cuvinte moarte şi participă la ferecarea valorilor noastre ortodoxe şi româneşti, la ferecarea credinţei şi a tot ce a mai rămas frumos pe plaiurile noastre mioritice.
Puterile noastre sunt slabe şi am rămas puţini. Dar ne-a rămas ceva ce nu vor putea niciodată fereca: Mila lui Hristos, Dumnezeul nostru! Rămân toate pe seama marii Lui iubiri de oameni, ca El să ne scoată şi din această stare de lucru, ca întotdeauna, şi să Îşi manifeste mila şi bunătatea Sa faţă noi! Avem mijlocitori pe sfinţii noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos.
Arhimandritul Justin Pârvu, 6 mai 2009, la pomenirea Sfântului şi Dreptului Iov, mult-răbdătorul
Sursa:Apologeticum
Glasul unui p(P)uric se aude mai greu,dar se aude.Mesaj pentru contestatarii actorului Dan Puric
Preiau aceasta postare de pe blog-ul d-lui Claudiu Tarziu
Pentru cei care nu l-au auzit vorbind pe Dan Puric, pentru cei care încă nu ştiu ce vrea acest nou apologet ortodox, pentru cei care nu înţeleg de unde-i vine succesul, pentru cei care au început să se îndoiască de el sub presinea unei campanii de denigrare, pentru cei care vor să ştie ce se va construi la Aiud, în memoria şi întru pomenirea sfinţilor români din temniţele comuniste, am publicat un interviu cu maestrul în săptămînalul “Formula As” (deocamdată de găsit doar în ediţia pe print, la chioşcuri). Redau mai jos numai cîteva pasaje, cît să vă deschid gustul.
OMUL FRUMOS
- Omul frumos din România este acela care, cu discreţie, respinge toate încercările de schilodire a sufletului care vin asupra neamului nostru. [...] Pe omul frumos îl găsim de pază la ordinea morală creştină. [...] Prin suferinţă asumată jertfelnic şi prin rugăciune cu lacrimi, omul frumos românesc a transformat temniţele în mănăstiri.
MĂRTURISITORI
- N-am monopolizat eu discursul creştin şi patriotic din România. Dimpotrivă, din punctul ăsta de vedere, pot spune că sunt un… puric. [...] Supravieţuitorii temniţelor comuniste au vorbit exemplar despre Dumnezeu, neam, jertfă, în cărţile lor, dar aceste cărţi au fost ocultate de sistem. [...] Pe urmă, foştii deţinuţi politic au fost blasfemiaţi, că sunt nişte boşorogi extremişti şi resentimentari.
La fel s-a întâmplat cu marii noştri duhovnici, care au mărturisit. Ei au fost izolaţi în mănăstiri, au fost stigmatizaţi, că sunt talibani ortodocşi.
Eu am fost imprevizibil, că am apărut dintr-un spaţiu – culmea, foarte la vedere – de unde ei nu se aşteptau. Şi am deschis un canal de comunicare pe care nu erau pregătiţi să-l blocheze.
- Ştiu că atunci când sunt aplaudat este pentru că Dumnezeu m-a ajutat să fac ceva bine. Nu m-am smintit într-atât încât să mă cred VIP. Nu sunt făcut să fiu vedetă. Tot ce fac îi dăruiesc lui Dumnezeu. Eu simt şi arta, şi conferinţele, şi cărţile pe care le scriu ca pe o singură respiraţie duhovnicească.
- [Falsa elită] Încearcă să eticheteze discursul meu, ca să-l compromită, să-l minimalizeze şi să-l încoloneze istoric. [...] Culturnicii noştri au „temeri” stipendiate şi, pentru că nu ştiu să încadreze fenomenul – că nu e fenomenul Dan Puric, e un fenomen care şi pe mine mă cuprinde – spun că e „extremist”.
DUŞMANII DINLĂUNTRUL ORTODOXIEI
- Pe urmă am încasat lovituri inclusiv dinspre ortodoxia românească – în care există forme de bigotism agresiv, de habtonicie, de îngălare sufletească şi de culturism mistic. Sunt nişte oameni care se visează olimpici la creştinism. Le mai lipsesc doar piroanele, să se crucifice, ca să arate lumii cât sunt de buni. Acestora nu le place Dan Puric, care nu e destul de pur. De fapt, ei vor să deţină monopolul lucrărilor în ortodoxie şi, cum apare altcineva, sar pe el, ca să nu le ia “vadul”. Poluează ortodoxia cu astfel de atitudini. Dar nu mă plâng că eu sunt ţinta unor astfel de acţiuni. Le privesc cu… compasiune.
- Sunt mulţi şi în cler, şi în monahism care, vorba părintelui Arsenie Boca, sunt doar cuiere de haine călugăreşti. Dar pentru nişte uscături, nu tai toată pădurea. Biserica Ortodoxă nu trebuie confundată cu o mână de rebuturi, de accidente.
CINSTIREA SFINŢILOR DIN TEMNIŢELE COMUNISTE
- Am fost să mă închin la osemintele de la Râpa Robilor de la Aiud, unde este îngropată o întreagă elită a acestui neam, decimată de comunişti, şi, când am văzut câtă mizerie este acolo, m-a apucat o furie sfântă. Cum să laşi un câmp plin de moaşte sfinte să devină groapă de gunoi?
- La Râpa Robilor, foştii deţinuţi politic supravieţuitori, au ridicat, în urmă cu mai mulţi ani, un impunător monument în memoria celor martirizaţi în închisoarea Aiud. În apropierea acestui monument va fi o mănăstire ortodoxă, cu biserică, şi un Centru de Martirologie – care să păstreze memoria, pentru ca generaţii întregi să afle ce s-a întâmplat acolo. Memorialul, aşa cum a fost denumit de ÎPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Albei, va avea un muzeu şi un centru de cercetare. Suntem datori copiilor noştri cu acest Memorial. […] Nu ca să devină răzbunători, ci ca să afle şi să ţină minte, ca aşa ceva să nu se mai repete.
- [Iniţiativa au avut-o…] ÎPS Andrei Andreicuţ, pe care eu îl consider un ierarh de respiraţia ortodoxă majoră a lui Şaguna, şi Părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, pe care îl cosider un sfânt în viaţă. Acestor doi mari părinţi ortodocşi li s-a adăugat un mare creştin al neamului nostru, dl. dr. Pavel Chirilă, care a avut ideea excelentă de a crea şi un Centru de Martirologie. Eu sunt un mijlocitor pe lângă autorităţi şi alte persoane care pot contribui la finalizarea proiectului.
———————-
Precizări dincolo de interviu:
Dan Puric, dl. dr. Pavel Chirilă şi părintele Augustin de la Schitul “Înălţarea Sfintei Cruci” de la Aiud m-au asigurat că nu se va face acolo nici “moschee”, nici “templu masonic”, nici “biserică ecumenistă” – aşa cum pretind adversarii proiectului -, ci o mănăstire ortodoxă, cu o biserică aşijderea. La proiect încă se lucrează, după ce o primă variantă a fost abandonată, ca fiind prea modernistă.
Cei trei mi-au spus că acest proiect va fi pus în operă numai cu binecuvîntarea ÎPS Andrei al Albei şi consultarea părintelui Iustin Pârvu, de la Petru Vodă – ca iniţiator şi pătimitor la Aiud.
Dan Puric ţine mai multe conferinţe în toată ţara, pentru a strînge fonduri pentru Memorialul Aiud. El a contribuit în mod decisiv la obţinerea terenului pe care se va ridica mănăstirea de la Aiud.
Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti, printr-o adresă semnată de dnii dr. ing. Iulian Vlad (preşedinte) şi ing. Gh. Jijie (secretar), m-au încredinţat că sprijină construirea Memorialului Aiud şi dezaprobă atacurile la care este supus Dan Puric – omul cel mai vizibil în acest proiect, dar nu si cel care ia decizia.
Fac aceste precizări pentru că, în ultima vreme, am tot fost întrebat pe acest subiect de către fraţi tulburaţi de campania dusă împotriva lui Dan Puric. Sper ca de acum lumea să fie lămurită şi să învăţăm a da mai repede crezare binelui decît răului.
V-am avertizat că, de la constituirea Forului Ortodox Român, a fost declanşat un război informaţional împotriva iniţiatorilor şi a celor care îl fac să funcţioneze.
Revedeţi fotografia prezidiului Conferinţei Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român din 29 nov. 2008, cînd a fost înfiinţat FOR, şi socotiţi cîţi dintre cei de acolo au fost deja terfeliţi în presă şi pe internet, şi cine urmează. Vă dau un indiciu: din nouă persoane, cinci deja au fost bălăcărite. Vedeţi cine sînt cei din prima linie a acestui front contra FOR, şi veţi putea discerne între adevăraţii şi falşii apărători ai ortodoxiei. (Claudiu Târziu)
