Sfantul Antonie a trait in timpul domniei voievodului Matei Basarab si a domnitorului Constantin Brancoveanu. S-a spus despre el ca ar fi un aroman, originar din orasul Ianina, din Grecia. Din cercetarile facute, putem sustine ca venea dintr-o familie de crestini din satele Olteniei.

Impresionat de viata aleasa pe care o duceau calugarii de la Iezeru a intrat frate in acest schit. Dorind sa sporeasca nevointele monahicesti, a cerut binecuvantare Episcopului locului, Ilarion, sa mearga la Sfantul Munte Athos. Acesta cunoscand ca este monah imbunatatit si de mare folos multora, l-a sfatuit sa renunte. Cuviosul Antonie ii asculta sfatul si in jurul anului 1690 s-a retras la cativa kilometri de schitul Iezeru, in muntele cu acelasi nume, unde si-a gasit adapost intr-o pestera. Aceasta i-a devenit chilie si loc de reculegere. Nemultumit ca nu avea un loc anume randuit pentru rugaciune, a inceput sa sape alaturi un mic paraclis in stanca, largind stanca in asa fel incat sa poata face din ea un lacas de inchinare si de preamarire a lui Dumnezeu. Terminand aceasta bisericuta, i-a pus o catapeteasma si icoane, inzestrand-o cu cele necesare savarsirii dumnezeiestilor slujbe. Episcopul Ilarion al Ramnicului a sfintit acest locas.

In aceasta bisericuta s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, pana la sfarsitul vietii. Cobora la schit doar in duminici si sarbatori pentru a asculta Sfanta Liturghie si a primi Trupul si Sangele Domnului.

Cuviosul Antonie a stat in sihastrie 28 ani si a trait in total 92 ani. Mutarea sa la Domnul a fost in 23 noiembrie 1719.

Tinand seama de viata si nevointele sale, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta din 20 iunie 1992, a hotarat ca el sa fie asezat in randul sfintilor.

Sfintele Moaste ale Cuviosului Antonie au fost asezate in Biserica Schitului Iezer. O particica din Sfintele sale Moaste se afla si la Schitul Darvari din Bucuresti.

Dumnezeu pe listele electorale!
În împrejurările vieții am constatat că cele mai febrile discuții printre oamenii sunt despre politică si fotbal. Este uimitor câtă „cultură” are Omul când ne referim la aceste două aspecte efervescente din viața cotidiană.
În contextul acestor două manifestări febrile, se distinge cu ușurință capacitatea noastră de a „alege”.
De fiecare dată asist cu melancolie modul de exprimare al celor ce judecă cu cărțile pe masă evenimentele fotbalistice și mai ales cele politice. Auzim aproape de fiecare dată zicându-se:
„Nenorociții ăia, jigodiile alea, javrele alea….”și așa mai departe.
Dar fiindcă și fotbal și politică se face tot timpul, aș vrea totuși să vorbesc despre „politică” acum pentru că ne aflăm în preajma „alegerilor”.
Dacă ne vom uita in DEX cuvântul alege are mai multe înțelesuri:
-a decide, a vota, a selectiona, a deosebi, a distinge, a admite, a curăța și altele.
Când l-a zidit Dumnezeu pe Om in Rai l-a acoperit cu Harul Său și l-a pus rege peste toate cele zidite. Pentru ca Omul să cunoscă că este făptura Mâinilor Lui Dumnezeu, a primit o poruncă prin care să-L recunoască pe Ziditor ca Creator al său. I-a oferit Omului libertatea de care avea nevoie și pentru ca să întărească aceasta, l-a lăsat să aleagă între viată și moarte, între a trăi sub tutela Lui necunoscând durerea și năpasta, sau putința de a cunoaște binele sau răul.
Deci dacă înțelegem bine încă dintru început Omul a avut o alternativă fiind liber – să aleagă.
Atunci protopărinții noștri au „ales” pentru întreg neamul omenesc durerea de a ști ce este binele și răul deși au fost avertizați că aceasta le va aduce moartea. Moarte este o plata a păcatului. De ce plătim cu moartea? Este o pedagogie a Tatălui surpând prin ea în fapt RĂUL. Moartea pune stavilă răului care se poate cuibări în om. Ne-am invechi și noi în răutate dacă am trăi prea mult!

Luni, 23 noiembrie 2009, de la ora 11.00, Teatrul Naţional Radiofonic organizează la clubul Ramada-Majestic, audiţia cu public a premierei : Părintele ARSENIE BOCA – Botezul lacrimilor – spectacol de teatru-document realizat în cadrul proiectului Biografii, memorii. Scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Nicolae Mărgineanu.

Cu participarea preotului Nicolae Streza. În distribuţie: Mihai Bica, Dan Săndulescu, Alexandru Suciu, Alexandru Nedelcu, Alin Panc. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: inginer Luiza Mateescu. Producător: Magda Duţu.  Spectacolul  Părintele ARSENIE BOCA – Botezul lacrimilor, este cel de-al doilea dedicat Părintelui Arsenie Boca şi va fi difuzat în premieră, marţi, 24 noiembrie, de la ora 19.00, la Radio România Cultural. Primul spectacol, intitulat  Părintele ARSENIE BOCA – Liturghia Cerească de la Sâmbăta, a fost difuzat marţi, 10 noiembrie 2009.

Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Ţara Haţegului, se perindă zilnic sute de pelerini. Anual, pe 28 noiembrie, peste 10.000 de oameni sunt prezenţi la slujba de pomenire a celui care, chiar fără a-l fi cunoscut direct, le-a schimbat viaţa.

S-a născut la 29 septembrie 1910, în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului şi a fost botezat cu numele Zian Vălean.

A studiat la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1933. În Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paştile anului 1940, a fost tuns în călugărie la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, primind numele Arsenie. Ca preot, duhovnic şi stareţ, va începe cu putere şi duh apostolesc şi chiar prorocesc, mişcarea unică de la Sâmbăta, de redeşteptarea religioasă şi morală a credincioşilor.

Scenariul radiofonic după care a fost construit spectacolul porneşte de la mărturia preotului Nicolae Streza, ucenic al Părintelui Arsenie din 1942. Este de fapt povestea a doi tineri, Nicolae Streza la vârsta de 16 ani şi prietenul său Ioan Bica, aşadar doi adolescenţi, care în 1942 descoperă o personalitate uriaşă,  Părintele Arsenie Boca, care le-a schimbat decisiv viaţa. La Mănăstirea Lupşa din judeţul Alba au fost înregistrate cântările Utreniei şi Liturghiei, în varianta care se cânta în Transilvania în prima parte a secolului XX, muzica bisericească sistematizată de Dimitrie Cunţan, profesor la Academia Teologică „Andrei Şaguna” din Sibiu, un material sonor consistent şi rar, folosit pentru a reconstitui atmosfera slujbelor de la Mănăstirea Brâncoveanu.

Împlinindu-se trei ani de la naşterea Preacuratei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvîntul. Chemînd toate rudeniile din Nazaret unde vieţuiau, rudenii care erau de neam împărătesc şi arhieresc, căci însuşi dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soţia lui, Sfînta Ana, era de neam arhieresc; şi aducînd şi cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe şi au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.

Despre aceasta mărturisesc Sfinţii Părinţi cei de demult. Astfel, Sfîntul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: “Chemaţi fiice evreice curate, să ia făclii aprinse”. Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfîntul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: “Făgăduinţele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, şi am chemat preoţi, şi pe rudeniile mele, zicînd tuturor: Bucuraţi-vă împreună cu mine toţi, că m-am arătat astăzi şi maică şi înainte povăţuitoare, dînd pe fiica mea, nu împăratului celui pămîntesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc”.

Iar pentru podoaba cea împărătească a dumnezeieştii prunce, Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăieşte aşa: “Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeieşti să fie după vrednicia ei, şi astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat şi de mult preţ să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuinţă să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava şi frumuseţea cea mai mare”. Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstita şi slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.

În fiecare dintre noi regăsim rămăşiţe adolescentine sau amintiri puternice, de mare încărcătură din perioada adolescenţei. Vă mai aminţiţi cum eraţi atunci, cum gândeaţi, cum priveaţi viaţa? Ce pasiuni aveaţi, ce vă plăcea, ce nu vă plăcea, ce vă supăra cel mai tare? Dacă facem o mică analiză sperăm să ne dăm seama că ne-am mai schimbat… în bine! Poate unii eram mai revoltaţi, alţii mai nervoşi, alţii mai timizi, alţii plini de fobii, alţii mai blânzi şi tot aşa. Fiecare cu felul lui de a fi. Privind în urmă, la o evaluare obiectivă, ne putem da seama câte dintre ideile noastre şi chiar dintre sentimente nu erau ale noastre, erau „împrumutate” – de la grupul de prieteni, de la părinţi. Întrucât adolescenţa constituie o punte de legătură deosebită între noi şi spaţiul socializării, acest fapt este urmat de fenomenul imitaţiei, al apartenenţei la un grup. Cel în cauză preia caracteristicile grupului, într-un mod inconştient şi percepe mediul înconjurător prin prisma acestora. De aceea contează mult în ce grup ajunge! Criteriile de selecţie ţin tot de inconştient întrucât fiecare om dobândeşte un „bagaj” până ajunge în această etapă de vârstă. Traume, agresiuni fizice, morale (de exemplu: a bate un copil fiindcă nu vrea să vină la Bisercă… este şi fizică, dar şi morală), relaţiile de prietenie avute, dezamăgiri, mari bucurii, etc… Spre exemplu, un adolescent izolat de ceilalţi poate ajunge într-un grup periculos, dar care-l acceptă pentru că „au nevoie” de cineva de care să se „folosească” (cum sunt grupurile de toxicomani). El se bucură că ceilalţi îl apreciază, că cineva vorbeşte cu el. Şocurile (traumele din adolescenţă) sunt semnificative pentru om.

De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fî cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul. ne îmbie cu iubire încă din dimi­neaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vie­ţii aşa de îmbăltiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi de bună voie şi ne mărturisim greşelile.

Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos.

Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Ta­tălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milos­tivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de “ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor? Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei.

Teodor M. Popescu s-a născut la 9 iunie 1893, din părinţi agricultori, în satul Boteni, comuna Conţeşti, judeţul Dâmboviţa. Între 1900-1905, a făcut şcoala primară în comuna natală, iar între 1905-1913 Seminarul Central din Bucureşti. În anul 1919 a obţinut licenţa în Teologie, iar în 1922 a devenit doctor în Teologie la Atena (aici între 1921-1922 este interpret la Legaţia Română). A urmat cursuri de specializare la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Leipzig (1922-1923), la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris, la Institutul Catolic din aceeaşi capitală şi la “École pratique des Hautes Études, Section des sciences religieuses” de la Sorbona (1923-1925). A satisfăcut serviciul militar în timpul Războiului de Reîntregire, fiind încorporat în 1916, urmând cursurile Şcolii Militare de Infanterie din Botoşani între 1916-1917 şi unde devine sublocotenent, iar între 1917-1918 a fost pe front.

A profesat fără întrerupere la catedra de Istorie Bisericească Universală, între 1 aprilie 1927 şi 15 noiembrie 1948 la Facultatea de Teologie, apoi la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, între 15 noiembrie 1948 şi 1 martie 1959, ridicând nivelul cursurilor la o mare strălucire. A suplinit catedra de Patrologie şi Istoria Dogmelor între 1 octombrie 1928 – 1 noiembrie 1938, iar în anul universitar 1947-1948 pe cea de Istoria Bisericii Române. Între 6 septembrie 1942-14 octombrie 1944, a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Ca teolog şi profesor de istorie bisericească a luat poziţie faţă de problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă, din România, dar şi cea din Rusia sovietică. Astfel s-a evidenţiat prin susţinerea unor conferinţe, cu argumente solide, care aducea soluţii la problemele vremii, începând cu “Misiunea creştină a statului” ţinută la 8 martie 1934, continuând cu cel de deschidere al anului universitar de la Facultatea de Teologie, la 4 noiembrie 1940, întitulat “Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?” şi, tot la sala Dalles, “Vitalitatea Bisericii Ortodoxe”, în anul 1942, toate cu caracter anticomunist, antiateu.

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.

Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei“ din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran“.

Înrudit cu George Coşbuc

Sfântul Atanasie Todoran s-a născut într-o familie de ţărani liberi de pe Valea Sălăuţei, în satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud, înainte de anul 1663. Dragostea faţă de credinţa strămoşească a avut-o de mic, mai ales că din familie făceau parte preoţii Coşbuc din Hordou, nimeni alţii decât stămoşii poetului George Coşbuc. Datorită educaţiei primite, a ajuns fruntaş în comună, a fost jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăutei.

De tânăr a avut în sânge iubirea de ţară, şi toată viaţa a luptat pentru apărarea ei. A făcut parte şi dintr-un regiment de apărare a Vienei. Dar nemaisuportând despărţirea de neamul său şi tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă.

A fost urmărit, dar s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. De aici, a trecut în Moldova, unde a slujit mai mulţi ani, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.

Cu toate acestea, nu a scăpat de pedeapsa pentru dezertare, fiind închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După eliberare, s-a întors la Bichigiu.

Marţi 10 noiembrie de la ora 19:00, la Radio Romania Cultural, Teatrul National Radiofonic prezinta in premiera Parintele ARSENIE BOCA – Liturghia Cereasca de la Sambata – spectacol de teatru-document realizat in cadrul proiectului Biografii, memorii.

Scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu.

Regia artistica: Nicolae Margineanu.

Cu participarea preotului Nicolae Streza.

În distributie: Mihai Bica, Dorina Lazar, Dan Sandulescu, Alexandru Suciu, Alexandru Nedelcu, Alin Panc.

Sursa: http://foaienationala.wordpress.com

de Pr.Mihai Andrei Aldea

Ipoteza evoluţionistă face parte din cultura occidentală încă de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul Evului Modern. Trebuie spus că în acea vreme nu se făcea nici o distincţie reală între religie şi ştiinţă, ele fiind amestecate mai mult decât se poate imagina astăzi.
De exemplul, prima piatră la templul evoluţionist o pune Jean-Baptiste de Lamarck, în lucrarea sa… Filosofia zoologică!!!
Aici el emite ipoteza eredităţii caracterelor dobândite.
Această ipoteză se baza pe câteva presupuneri.
Prima dintre ele era că în cursul vieţii cel puţin unele exemplare dintr-o specie dată pot dobândi – ca urmare a unor condiţii şi predispoziţii speciale – anume caractere deosebite.
Alta era că aceste caractere pot fi transmise mai departe.
Lamarck a pornit în ideea sa de la selecţia artificială – folosită pentru obţinerea şi menţinerea raselor de animale domestice (şi plante de cultură) – precum şi de la unele observaţii asupra eredităţii în natură.
Presupunerile sale erau însă false.
Nici un exemplar din nici o specie nu a dobândit vreodată – fie în natură, fie în experimente de laborator – vreun caracter excepţional, cu atât mai puţin să-l poată şi transmite mai departe.
(De altfel, după o asemenea ideologie, din campioni s-ar naşte şi mai campioni, care ar produce super-campioni şamd, lucru cu totul ireal şi o evidentă predispoziţie spre rasism)
Cu toate că era o idee filozofică, deşi nu a fost dovedită niciodată, ipoteza lui Jean-Baptiste de Lamarck se va răspândi rapid, fiind ironizată de unii dar acceptată de mulţi.
De ce?

de Nae Ionescu

Mişcarea de alunecare pe planul înclinat al catolicismului, în care a intrat Biserica Ortodoxă Română, e departe de a lua sfârşit. Toate încercările noastre de a atrage atenţia de la caz la caz asupra acestei primejdii au rămas zadarnice. E şi greu, de îndată ce, în ierarhia noastră bisericească, nu mai există duh pra­voslavnic. Diavolul stăpânirii lumeşti a pătruns în toate încheieturile Bisericii şi, dacă îl goneşti dintr-un loc, astupând o gură de iad, el apare în altă parte. E o muncă de Danaide.

Ieri, erau mănuşile de mătase roşie, de cardinal, ale părintelui patriarh. As­tăzi, proiectul de regulament al Patriarhiei, făcut de d-l doctor I. Matei. Că acest d-l Matei – ştiţi, bărbatul d-nei Sanda! – este un personagiu nefast, am mai spus-o mai demult şi în repetate rânduri. Prin împrejurări pe cari nu le cunoaştem însă, a devenit unul din indispensabilii părintelui patriarh. Şi asta e suficient pentru ca acţiunea lui de infestare a Bisericii să continue, nesupărată de nimeni,

Astfel, s-a ajuns să i se încredinţeze redactarea regulamentului de care vorbim. Iar d-l Matei, teolog absolut, moaie pana nouă în călimară şi scrie: Art. 1. Capul Bisericii autocefale Române este Î.P.S. Sa Patriarhul.

Patriarhul – cap al Bisericii Ortodoxe? Noi ştiam că o asemenea erezie e condamnată în pravoslavie: cezaro-papism. Noi ştiam că, aşa cum mărturisim şi în Simbolul credinţei („… Şi într-una sfântă, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ Biserică…”, auzi, domnule Matei, nu „in unam sanctam, APOS­TOLICAM…”), capul Bisericii Ortodoxe Române este Sfântul Sinod.

A aşeza în fruntea Bisericii autoritatea personală a Patriarhului este o abera­ţie. Se simte în organizaţia noastră nevoia unei autorităţi vecinie prezente? Este Sfântul Sinod o adunare care se mişcă greu şi nu poate ţine şedinţe în perma­nenţă? Foarte bine. Să se delege atunci un sinod restrâns, compus din 5-6 chiriarhi, cari să se adune o dată în fiecare săptămână. Dar cap personal, nu!

E timpul să ne întrebăm încotro mergem. Într-un aşa de scurt timp, trei ma­nifestaţii caracteristice: BUST patriarhal, MĂNUŞI ROŞII cardinaliceşti şi acum, CAP ALB. Se poate o mai categorică scăldare în apele papistaşilor?

Sursa

Comunicat

În condiţiile în care în ultimele săptămâni oficialii comunităţii unite cu Roma din România împreună cu prelaţii romano-catolici au adus acuze grave ce frizează absurdul şi au calomniat în mod repetat Biserica Ortodoxă Română şi ierarhia ei, o continuare a dialogului teologic cu aceştia este imposibilă. Aceasta în contextul în care, în ultimii 20 de ani, greco-catolicii din România au lăsat 170 de comunităţi ortodoxe fără locaş de cult şi sunt pe cale să mai răpească încă 106 biserici, unele fiind revendicate chiar în localităţi unde nu există nici un greco-catolic.

Declaraţiile şi acţiunile lor dovedesc faptul că nu dialogul sincer pentru revenirea la Ortodoxia credinţei îi animă, ci o cugetare şi interese comune strategiilor iezuite de prozelitism şi dominaţie cezaro-papistă, care sunt cu totul străine de Evanghelia lui Hristos.

În consecinţă, semnatarii Memoriului privind imposibilitatea continuării dialogului teologic cu romano-cotolicii în contextul accentuării prozelitismului uniat şi a denigrării permanente la care Biserica noastră este supusă până în prezent (depus la Sfântul Sinod cu nr. înregistrare 7139/19.10.2009) solicită respectuos ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române încetarea dialogului teologic cu romano-catolicii şi, totodată, retragerea delegaţiei române de la întâlnirea de dialog din Cipru, desfăşurată chiar în aceste zile.

20 octombrie 2009, ajunul sărbătorii Sfinţilor Mărturisitori Transilvăneni

Memoriul este semnat de următoarele organizaţii ortodoxe:

Asociaţia pentru păstrarea şi promovarea valorilor culturale şi naţionale ale

poporului român – ASTRADROM – Oradea

Asociaţia Foştilor greco-catolici în prezent ortodocşi – Baia Mare

Fundaţia Creştin-Ortodoxă “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”

Asociaţia Brâncoveanu – Arad

Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Constanţa

Asociaţia “Ieromonah Arsenie Boca” – Arad

Asociaţia Medical-Creştină “Christiana”

Asociaţia Metamorfosis

Predania

Asociaţia Prietenii Sfântului Munte Athos – Arad

Asociaţia APROM – Satu Mare

Asociaţia „Sfântul Spiridon”

Asociaţia „Sfântul Stelian” – Beiuş

Asociaţia Drept – Arad

Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Suceava

Asociaţia „Ţara Dornelor” – Vatra Dornei

Fundaţia Creştin-Ortodoxă “Sfîntul Stelian” – Beiuş

Asociaţia „Monah Atanasie Ştefănescu”

Mitropolitul Andrei de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa a trimis o scrisoare către PF Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada, cu pretextul întâlnirii Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici din octombrie, în Cipru.
În scrisoarea sa Mitropolitul Andrei de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa exprimă către Arhiepiscopul Ieronim câteva nelinişti în legătură cu dialogul şi insistă asupra faptului că respectabila Ierarhie trebuie să fie informată cât mai curând asupra acestei întâlniri.

Scrisoarea:

„Preafericite Sfinte Preşedinte,

Dintr-o sursă autorizată am fost informat că la întrunirea Comisiilor „Dialogului” dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici, care va avea loc în Cipru în apropiata lună octombrie, se va dezbate tema primatului şi a infailibilităţii papei. În mod deosebit, în ceea ce priveşte primatul, voci insistente spun că ortodocşii trebuie să accepte primatul papei ca „primat de onoare”, precum şi era în realitate înainte ca romano-catolicii să se despartă de Biserică.
Însă, cu toate acestea, papa va continua să îl considere ca „primat de autoritate (jurisdicţional)”. Atunci ce se va întâmpla? Va exista oare vreun inadmisibil compromis? Personal îmi este cu totul imposibil să accept aşa ceva.
Şi cu vestita „infailibilitate” ce se va întâmpla? În legătura cu aceasta, Preafericite, eu aşa cuget:
a) Aduceţi la cunoştinţă respectabilei Ierarhii persoanele care vor alcătui Comisia ortodoxă de „Dialog”, ca nu cumva să păţim vreo nouă umilinţă ca cea pe care am suferit-o cu câţiva ani în urmă la Balamand.
b) Aduceţi la cunoştinţă dacă membrilor Comisiei s-a trasat linia directoare corect-ortodoxă, asupra căreia trebuie să rămână neclintiţi.
Informarea respectabilei Ierarhii trebuie să se facă fără întârziere, cel mai rapid posibil şi odată cu începerea lucrărilor Sfântului Sinod.
Evenimentele se derulează cu rapiditate. Neliniştea clerului şi a poporului creşte pe zi ce trece. Vă rog călduros să nu rămânem inactivi. „Vremurile nu stau pe loc”. Avem o mare responsabilitate înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Sfintei noastre Biserici.

Închei cu acestea,
Cel mai mic frate în Hristos,
Andrei, Mitropolit de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa”

(traducere din neogreacă: ieromonahul Fotie; sursa: romfea.gr)

Publicăm articolul de pe prima pagină din „Orthodoxos Typos” referitor la „Mărturisirea de Credinţă” şi reacţia patriarhală la aceasta:

„Patriarhul ecumenic a formulat o ameninţare împotriva mitropoliţilor, ieromonahilor, egumenilor, teologilor şi simplilor laici, pentru că au semnat călduroasa „Mărturisire de Credinţă…”. S-a simţit deranjat pentru că se face trimitere la îmbrăţişările sale cu ecumeniştii şi cu catolicii. Care este însă păcatul celor care au semnat „Mărturisirea de Credinţă”?
Primul lor păcat este că rămân ataşaţi Predaniilor pe care le-au primit.
Al doilea lor păcat este că pun în practică cuvântul Sfântului Apostol Pavel ca de omul eretic după întâia şi a doua mustrare să te îndepărtezi. Cu catolicii şi cu alţi creştini rătăciţi ne aflăm în dialog încă din anii 1960. Nu a rezultat nimic pozitiv. Se face dialog de dragul dialogului. În schimb, rezultatele negative sunt multe: secularizarea Bisericii noastre, recunoaşterea creştinilor rătăciţi drept „Biserici” egale cu Biserica Ortodoxă, confuzia în interiorul creştinilor ortodocşi care nu studiază Sfânta Scriptură şi învăţătura Părinţilor Bisericii, falsificarea gândirii ortodoxe şi nivelarea a toate.

Parintele Adrian Fageteanu, schitul Locurele, septembrie 2005. Neamul si importanta lui in mantuire. Cum sa traim vremurile de astazi.

Citeste si:

În eparhiile din Voronej şi Belgorod din Patriarhia Rusă se pregăteşte proslăvirea unor sfinţi locali (II)
BELGOROD:
CUVIOSUL ARHIMANDRIT SERAFIM TIAPOCIKINA

În luna august ce a trecut, aniversarea a 115 ani de la data naşterii stareţului-arhimandrit Serafim (Tiapocikina) – care a slujit mai mult de 20 de ani (1960-1982) ca întâistătător al Bisericii Nikolski din localitatea Rakitnoe din regiunea Belgorod – a coincis cu pelerinajul credincioşilor din Franţa, Italia şi Rusia sub conducerea arhiepiscopului Inokentie (Vasiliev) de Korsun.
Eparhia din Belgorod pregăteşte de asemenea proslăvirea arhimandritului Serafim.
În interviul de pe portal-missia.ru, arhiepiscopul Inokentie de Korsun a caracterizat personalitatea arhimandritului Serafim astfel: „De la întâlnirea cu el a început cotitura esenţială din viaţa mea…a fost începutul căii pe care mi-a deschis-o Domnul, iar eu am mers pe ea, deoarece binecuvântarea am primit-o tocmai de la stareţul Serafim, care îmi devenise duhovnic. Am comunicat personal cu el doi ani (în 1980 ne-am întâlnit prima dată, iar în aprilie 1982 el a adormit în Domnul). Dar şi această comunicare discontinuă a lăsat o urmă atât de profundă în viaţa mea, în amintirea mea, încât acest lucru nu se poate măsura cu categoria timpului”.
Cu binecuvântarea stareţului Serafim, arhiepiscopul Inokentie a devenit cleric, iar părintele Serafim a devenit părintele lui duhovnicesc. „Nu doar că mi-a fost, spune arhipăstorul eparhiei din Korsun, dar şi până în prezent el îmi este un părinte duhovnicesc. Cred adânc în neprihănirea lui, în sfinţenia vieţii lui. Cred că el a fost bineplăcut lui Dumnezeu, cred că el se găseşte acolo unde este Dumnezeu; acolo unde sunt toţi sfinţi Lui. Părintele se roagă pentru noi toţi, deoarece el nu îşi părăseşte copiii. El se roagă pentru toţi, se îngrijeşte de toţi, arde pentru toţi. Mulţumită rugăciunilor părintelui Serafim, a mijlocirii lui înaintea Domnului, în viaţa noastră problemele se rezolvă şi nedumeririle sunt îndepărtate”.
Să avem binecuvântarea şi rugăciunile lui!
(un material de Paula Oprea şi monahul Leontie)

În eparhiile din Voronej şi Belgorod din Patriarhia Rusă se pregăteşte proslăvirea unor sfinţi locali: FERICITA STAREŢĂ TEOCTISTA

Prin sfânta citire evanghelică din această duminică începe perioada citirilor din Evanghelia după Luca.
Fireşte, toţi creştinii, dar mai mult noi elinii, simţim o deosebită bucurie şi binecuvântare că acest evanghelist elin, medic şi istoric, ucenicul marelui apostol al neamurilor – Pavel, prin desăvârşita lui cunoaştere a limbii eline, a îmbogăţit Biserica şi oferă întregii lumi „cuvintele Vieţii”.
Această pericopă din Duminica I ne emoţionează în mod deosebit, deoarece, printre altele, ne arată că atunci când în viaţa noastră avem binecuvântarea şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, atunci toate se întâmplă în cel mai potrivit mod.
Iisus se afla lângă lacul Ghenizaret şi i-a văzut pe pescari că-şi aranjau mrejele de pescuit. Şi după cum cu orice prilej Dumnezeul-Om predica şi săvârşea minuni, aşa şi acum, după ce a intrat în corabia lui Simon (Petru), l-a rugat să tragă corabia câţiva metri de ţărm. De acolo, ca şi cum s-ar fi aflat într-un amvon, „învăţa mulţimile”.

Interesant, cum un joc din 1995 indica atacuri asupra doua turnuri gemene dar si asupra cladirii Pentagonului, aidoma evenimentelor din 11.09.2001.

De observat si „carti” ce descriu foarte bine evenimente ce sunt in curs de desfasurare sau vor fi:

Reducerea populatiei,Epidemii si carantine,Cumul de crize,Anarhismul…

Video:

PRINOS DE POMENIRE ŞI RUGĂCIUNE  CĂTRE MAICA DOMNULUI ŞI SFINŢII MUCENICI DE LA ZOGRAFU

File din “Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”
al Ierom. Macarie Simonopetritul şi din slujba slavonă -

22 septembrie:Pomenirea Sfinţilor 26 de Cuvioşi Mucenici Zografiţi care în foc s-au săvârşit

În 1274, la Sinodul de la Lyon, Împăratul Mihail al VIII – lea Paleologul (1261 – 1282) a semnat unirea bisericilor (ortodoxă şi catolică – n.tr.), pentru a-şi asigura sprijinul politic al papei şi a putea să restaureze Imperiul Bizantin dezorganizat de stăpânirea latină (1204-1261).
În Constantinopol unirea a provocat o puternică furtună antiunionistă în toate straturile sociale. Majoritatea clerului şi poporului o respingea şi îl considera trădător al credinţei pe oricine se declara filounionist. În prima linie a opoziţiei se găseau monahii şi în special athoniţii, care întotdeauna au fost străjeri ai Ortodoxiei. Hotărât să impună unirea prin violenţă, Mihail al VIII – lea în colaborare cu Patriarhul Ioan al XI – lea Vekkos (1275-1282) s-a întors mai întâi împotriva acestora, deşi până atunci era entuziast susţinător al lor. Se menţionează că cei doi conducători latino-cugetători ai statului şi ai bisericii s-au dus în Sfântul Munte cu ajutor militar din partea papei pentru a-i constrânge pe athoniţi să accepte unirea.
În acest timp, aproape de mănăstirea Zografu pustnicea un bătrân monah, care obişnuia să citească de multe ori pe zi Imnul-Acatist al Născătoarei de Dumnezeu înaintea icoanei ei. Când latino-cugetătorii s-au apropiat de mănăstire, stareţul a auzit din icoană un glas, care îl sfătuia să se ducă repede în mănăstire şi să vestească faptul că s-au apropiat duşmanii credinţei; câţi vor dori cununa cea mucenicească să rămână unde sunt. Vestea bătrânului i-a făcut pe majoritatea monahilor să se îndepărteze în munţii din împrejurimi. Însă douăzecişidoi – împreună cu egumenul, şi patru laici, s-au închis în turnul mănăstirii. Latino-cugetătorii foloseau linguşiri şi promisiuni de bani cu scopul de a-i face să cedeze şi să accepte falsa unire. Dar monahii, indiferenţi la cele pământeşti, au mărturisit că singurul Cap al Bisericii este Hristos şi l-au anatematizat pe papă şi unirea. Catolicii, ieşindu-şi din fire, au aprins un foc în jurul turnului ca să-i ardă de vii, în timp ce sfinţii îl lăudau pe Dumnezeu*. În 1873 pe locul turnului ars a fost ridicat un monument unde arde o candelă nestinsă.

UITAT DE TOŢI, DAR SFINŢIND PĂMÂNTUL PE CARE-L CĂLCĂM:  SFÂNTUL SOFRONIE DE VRACIA

Astăzi, 22 septembrie, facem pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sofronie, Episcop de Vracia (Bulgaria)*, un sfânt de naţionalitate bulgară şi înscris în Aghiologhionul Bisericii de  către Biserica soră de peste Dunăre în anul 1964.
Dacă foarte puţini români ştiu despre existenţa acestui sfânt, cert e că şi mai puţini  ştiu că acest Sfânt Sofronie, în ultimii ani ai vieţii sale, a găsit ospitalitate avraamică pentru nevoinţele sale sihăstreşti şi pastoral-misionare în Ţara Rămânească de la început de veac XIX, adormind în cetatea Bucureştilor şi fiind îngropat în mănăstirea pe care a stăreţit-o…
Bucureştenilor, minunaţi-vă de darul lui Dumnezeu şi vă rugaţi! Rugaţi-vă şi căutaţi comoara de sub picioarele voastre! Rugaţi-vă şi scoateţi lumina de sub obroc şi puneţi-o în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casa Bisericii noastre!
În continuare puteţi citi viaţa pe scurt a sfântului, aşa cum o prezintă Părintele Macarie Simonopetritul în „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”, vol. I, pp. 237-239. Traducerea ne aparţine.

„Sfântul Sofronie – în lume Stoiko Vladislavov -  s-a născut în 1739 în oraşul bulgar Kotel. Orfan de mic, la vârsta de nouă ani, a intrat la o şcoală bisericească, unde a învăţat limba slavonă şi limba elină. După terminarea studiilor s-a căsătorit şi a fost hirotonit preot (1762) în ţinutul natal. Lucrarea sa era predicarea cuvântului dumnezeiesc în limba bulgară simplă, traducerea Vieţilor Sfinţilor din greceşte şi din slavoneşte în bulgăreşte şi predarea lecţiilor de religie la ucenicii şcolii bisericeşti. Această mare activitate pastorală i-a atras invidia altor preoţi bulgari, care deseori prin felurite uneltiri încercau să-i facă rău; dar şi de către turci de multe ori a fost biciuit şi întemniţat. Obligat să-şi părăsească patria, s-a refugiat la Vidin, unde mitropolitul l-a rânduit într-o parohie. Însă şi aici era cât pe ce să fie spânzurat de un turc, deoarece apărase o tânără creştină de scopurile lui necurate.
După moartea soţiei sale a primit tunderea în monahism într-o mănăstire din Târnovo, iar mai târziu, în 1794, a fost ales episcop de Vracia. În acest scaun a suferit foarte multe necazuri din cauza invaziilor benzilor de tâlhari turci – ale Kirdzalizilor şi Haidukilor lui Pasvanoglu, care pustiau eparhia sa, dând foc la sate şi dărâmând bisericile. Poporul s-a împrăştiat în Ţara Românească şi în ţările vecine. Urmărit şi sfântul de aceştia, a fost nevoit să fugă din cetate în cetate, să se ascundă în păduri şi să rămână zile întregi cu desăvârşire nemâncat, până când a reuşit să ajungă la Bucureşti în anul 1803. Cu consimţământul Mitropolitului Dositei al Ţării Româneşti, a slujit biserica locală şi şi-a continuat lucrarea pentru zidirea duhovnicească a poporului. A tradus în bulgăreşte şi a editat multe cărţi, printre care un Catehism şi Kiriakodromionul (carte de predici – n.tr.) lui Nichifor Theothokis, prima carte bulgărească care s-a tipărit în limba poporului. Şi-a scris şi autobiografia cu titlul: „Viaţa şi pătimirile păcătosului Sofronie”, unde istoriseşte viaţa sa plină de încercări şi cere smerit iertare de la toţi.
A adormit în pace pe 22 (23) septembrie 1813 şi a fost îngropat într-o mănăstire din Bucureşti, în care a fost egumen în ultimii ani ai vieţii sale”.
Să avem rugăciunile şi binecuvântarea sa!

(un material de monahul Leontie)

Agenţia de ştiri bisericeşti Romfea publică mesajul Patriarhului Bartolomeu la sfârşitul Ramazanului. Citiţi ce scrie patriarhul:

Cu simţăminte de dragoste şi respect, le adresăm musulmanilor de pe întregul pământ felicitările noastre cordiale şi cele mai bune urări cu prilejul sfârşitului postului Ramazanului.
După această lungă perioadă de post, care a fost şi o perioadă de reculegere, rugăciune şi filantropie, a venit clipa pentru orice musulman să sărbătorească şi să primească dreapta răsplătire de sus.
În duh de pace, de iubire şi de înţelegere vă urăm încă o dată o prăznuire binecuvântată, rugându-ne ca Atotputernicul Dumnezeu să vă dăruiască toată duhovniceasca binecuvântare de sus, în speranţa că lumea va trăi unită.

Întru ale Patriarhiei, 17 septembrie 2009

Înflăcărat rugător către Dumnezeu pentru voi toţi,
+ Bartolomeu,
Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă
şi Patriarh Ecumenic

Comentariul nostru:
Nu ştiam că postul musulmanilor duce la „o dreaptă răsplătire de sus”! Atunci să începem şi noi să postim Ramazanul şi nu Postul Mare pentru ca să primim răsplătire de la Allah! Care „Atotputernic Dumnezeu” va dărui „binecuvântare de sus”, Sanctitate? Allah sau Dumnezeul Treimic? Şi cum va „trăi lumea unită”? Cine va fi liantul unităţii? Credinţa noastră comună în Dumnezeul Treimic? Credinţa comună în Allah? Sau poate necredinţa noastră comună în dumnezei  şi unirea noastră sincretistă în unicul dumnezeu al religiei mondiale (panreligiei) pe care o promovează Noua Ordine?

(traducere din limba greacă: ierom. Fotie;
sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

Membrii ortodocşi ai Comisiei Mixte de Dialog (cu catolicii) refuză să ia serios în seamă glasurile de protest ale clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Nici cele aproape 6000 de semnături ale „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului”, nici apelurile şi scrisorile profesorului Tselenghidis, nici împotrivirile exprimate faţă de Textul de la Ravenna se pare că nu preocupă pe membrii ortodocşi care purced spre dialogul cu catolicii gata să semneze textele deja configurate (?).
Din păcate experienţa trecutului ne face cu deosebire neliniştiţi. Textele semnate până acum – roadele acestui dialog  -sunt texte de cedare ale membrilor ortodocşi în faţa pretenţiilor catolicilor. Pe drept cuvânt mulţi aşteaptă cu nelinişte conţinutul textului din Cipru. Deja multe informaţii vorbesc despre recunoaşterea primatului papal sub forma unui „primat diaconal cu autoritate universală”. Dacă aceasta se va întâmpla, atunci înseamnă că membrii ortodocşi vor fi semnat un text de supunere faţă de papă, făcând încă un pas de cedare şi trădând principiile de bază ale Teologiei Ortodoxe care respinge orice tip de primat jurisdicţional doar al unui episcop.
Există multe motive care ne fac să fim neliniştiţi referitor la  întrunirea din Cipru:
1. Membrii dialogului sunt în mare parte aceiaşi de la întâlnirile anterioare în cadrul cărora s-au semnat texte care au conţinut abateri de la Teologia Ortodoxă.
2. Atacul dur al Patriarhului Bartolomeu împotriva nevoitorilor anti-ecumenişti, care şi-a atins culmea în ultimele zile prin arestări şi predici de intimidare la adresa nevoitorilor, este tactica căluşului pentru toţi aceia care foarte probabil se vor împotrivi la toate câte se vor dezbate şi se vor semna în Cipru. În acest cadru se încadrează şi anunţul preliminar al patriarhului referitor la „Răspunsul corespunzător” adresat celor care au semnat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”.
3. Cipru constituie un spaţiu ecleziastic ideal de promovare a planurilor filocatolice prin arhiepiscopul Hrisostomos care se dovedeşte un fanatic susţinător al planurilor ecumeniste ale lui Bartolomeu. Din păcate, alături de el se aliniază şi destui (din fericire nu toţi) episcopi din Biserica Ciprului.
Toate cele de mai sus (dar şi multe altele) ne provoacă nelinişti întemeiate despre toate câte se preconizează a se întâmpla în Cipru. Dacă însă membrii ortodocşi vor înainta la hotărâri şi texte neortodoxe şi filocatolice, atunci împotrivirea clericilor şi credincioşilor nevoitori va fi puternică. Nimeni nu trebuie să accepte semnăturile filocatolice prehotărâte ale ecumeniştilor.

(traducere din limba greacă: ierom. Fotie;
sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

Este extrem de deranjantă activitatea ecumeniştilor din Fanar (Constantinopol) şi din Grecia. Desigur că poporul încă nu a conştientizat ce se întâmplă, pentru că este ocupat cu problemele zilnice pe care le are de înfruntat, dar şi pentru că are încredere în Biserica sa şi în special în simpli clerici, în preoţii de parohie. Însă şi acolo există o lipsă de informare şi o oarecare indiferenţă. Din păcate, lipseşte sensibilitatea pe aceste teme. Mai demult, cuvântul „papă” provoca iritare în urechi şi indignare în suflete. Ecoul istoriei era accentuat şi continuu. Nu acţionaseră încă ecumeniştii, care aveau să  provoace multora o atenuare confuză a criteriologiei ortodoxe.
În cercurile ecumeniştilor există entuziasm şi expresiile retorice abundă. Protagoniştii cred că prin elanul lor sentimental vor crea un curent în realitatea cruntă care subzistă între ortodocşi şi ereticii catolici şi îl vor replăsmui după cum vor ei, aşezând diferenţele dogmatice în arhiva uitării sau analizându-le într-un mod care să provoace iritare şi să-i prefacă (pe adversari sau pe indiferenţi) în suporteri ai doritei uniri a „bisericilor”. Aşa procedează de obicei viclenii eretici şi indiferenţii noştri ecumenişti. Cele clare şi simple le descriu cu „înţelepciunea” lor şi cu o mai profundă analiză şi găsesc în cuibul şarpelui veninos porumbelul păcii şi al iubirii. Consider utilă şi eloventă descrierea acţiunilor ecumeniştilor pe care o face Egumenul Mănăstirii Marea Meteoră, părintele Atanasios, pentru care şi citez aici: «Într-o adevărată buimăceală de entuziasm şi agapologhie (iubire doar în cuvinte – n.tr.) „fără limite şi condiţii” (conform Patriarhului Athenagora) am depăşit într-adevăr orice limită şi am dărâmat la pământ toate hotărârile (definiţiile) Credinţei şi Sfintele Canoane, ne-am făcut dispreţuitori ai Predaniei noastre Ortodoxe, ai Sfintei Comori a Sfinţilor noştri Părinţi, peste care trecem foarte uşor, i-am lăsat în urmă ca pe nişte depăşiţi, considerându-ne pe noi înşine întocmai de o cinste şi de o stare cu ei, ba chiar şi mai destoinici şi mai capabili în ceea ce priveşte rostirea unui cuvânt teologic actual, care să corespundă cerinţelor vremurilor noastre, precum şi pretenţiilor mult-doritei „uniri”. Păreri teologice inovatoare, poziţii dogmatice deviante, cedări inadmisibile şi compromisuri în teme ale credinţei, acceptarea chestiunilor de credinţă ca teologumene fără nicio dezbatere, toleranţa şi legalizarea faţă de nişte deviaţii inadmisibile din punct de vedere ecleziologic şi moral constituie de acum chestiuni de rutină pentru ortodocşii care participă la dialoguri. Creşterea frecvenţei, rapiditatea ritmului, nedisimularea acţiunilor, comunicarea regulată, oficialitatea (gravitatea) camuflată, fantasmagoria punerii în scenă trădează graba pentru impunerea celor deja hotărâte în chestiunea aşa-zisei „uniri”; cele deja hotărâte care, fără nicio explicaţie logică, fără niciun substrat teologic, fără un consimţământ sinodal, fără acceptarea din partea pleromei Bisericii, abat într-o clipă de la adevărul şi de la scumpătatea Credinţei noastre pe care este întemeiată Predania de 2000 de ani a Sfintei noastre Ortodoxii» (periodicul „Ἐν συνειδήσει”, iunie 2009, pagina 8).
Este vremea să declarăm opoziţia noastră faţă de ecumenişti şi să acţionăm pentru zădărnicirea planurilor lor viclene. În chestiunile de credinţă nu facem nici experimente, nici nu ne împuţinăm sufleteşte în schimbul unor interese lumeşti.

(traducere din neogreacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

(şi răspunsul corespunzător al blogului http://thriskeftika.blogspot.com)

Expunem fragmente din omilia patriarhului Bartolomeu către Sinaxa preoţilor din Elassonas (Amen):

“De asemenea avem responsabilitatea (ca  Patriarhie Ecumenică) expunerii Ortodoxiei către cei dinafară, către neortodocşi şi necreştini.
Este o datorie imperativă, căreia încercăm să-i răspundem prin dialogurile teologice sau chiar academice, aşa încât, pe cât posibil,  să cunoască lumina cea adevărată a credinţei cît mai mulţi din semenii noştri şi să se slăvească astfel numele lui Dumnezeu.
Mulţi ne răstălmăcesc şi cred că facem daune (falsificări) şi devieri de la temele credinţei. O mare greşeală şi o mare minciună! Ne cunoaştem foarte bine datoria şi până unde trebuie să ne mişcăm fără să trecem de „linia roşie”! Ortodoxia o expunem, Ortodoxia o apărăm, în Ortodoxie rămânem neclintiţi, dar cu iubire faţă de toţi neortodocşii, pentru că aceasta o pretinde datoria noastră creştină. Fanatismele, răzvrătirile, rebeliunile, ieşirile din fire, blestemele şi cele de felul acestora, nu au nicio legătură cu duhul lui Hristos!’’

Patriarhul îi critică pe clericii nevoitori care condamnă ecumenismul său că fac “o greşeală” şi spun minciuni. El însuşi însă se păcăleşte. Se prezintă ca apărător al Ortodoxiei, neclintit şi neabătut susţinător al ei  şi ne spune că niciodată nu a trecut de “linia roşie” şi nu a făcut “daune şi deviaţii” de la temele credinţei.

Îl întrebăm:

1. Nu este o cădere rugăciunea în comun cu catolicii şi cu tot felul de rătăciri protestante?
2. Nu este o cădere recunoaşterea ereticilor ca ’’biserici surori’’?
3. Nu este o cădere  încălcarea Sfintelor Canoane?
4. Nu este o cădere polemica lui împotriva credincioşilor nevoitori?

Să înceteze Bartolomeu delirurile lui ecumeniste şi toţi vom fi împreună cu el.
Să înceteze deschiderile sale filo-catolice şi nimeni nu-l va judeca cu severitate.
Să înceteze, în sfârşit, să-i condamne pe cei ce-l mustră de „ieşirile din fire, blesteme şi rebeliuni” şi să se alinieze duhului Sfinţilor Părinţi şi atunci toţi ne vom bucura împreună cu el pentru adevărata apărare a Ortodoxiei.
Însă, câtă vreme  va rămâne un slujitor al ecumenismului, va auzi glasul puternic al celor ce-l mustră pentru abaterile sale de la Ortodoxie.
Şi dacă va stărui pe linia ecumenistă, atunci cât de curând şi  într-un mod eclezial se va aşeza el însuşi şi cei din jurul lui în afara Bisericii Ortodoxe.

(traducere din neogreacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/09/blog-post_6213.html )

de Costion Nicolescu

1. Problema cunoaşterii lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă
2. Biserică şi sat, religie şi viaţă religioasă
3. Rolul poporului drept-credincios în cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe
4. Trei moduri de raportare la divinitate

5. Izvoarele cunoaşterii lui Dumnezeu la ţăran

a) Familia
b) Biserica
c) Comunitatea satului
d) Şcoala

6. Catafatic şi apofatic în exprimarea credinţei ţăranului

7. Reprezentarea imagistică a lui Dumnezeu

Nimic nu este mai dificil decât să spui Cine este Dumnezeu. Această dificultate nu ţine neapărat numai de nivelul intelectual al credinciosului, deşi se observă, adesea, la oamenii cu carte o tendinţă mai accentuată de a defini şi, ca atare, aceştia sunt pândiţi de un risc mai mare de a greşi. Cine   pare să se refere mai mult la fiinţa unui subiect, or, după fiinţa Sa, Dumnezeu rămâne imposibil de cunoscut de către oameni. Este această incognoscibilitate, printre altele, şi una dintre consecinţele logice ale dumnezeirii Sale. Orice lucru sau persoană care ar putea fi cuprinsă şi definită ar înceta să mai poată fi supremă, superioară şi creatoare a tuturor celorlalte, deci să fie cu adevărat Dumnezeu, în sensul cel mai propriu al cuvântului.

O cimilitură spune că Dumnezeu este o fiinţă care nu poate suferi pe altcineva asemenea (GOROVEI, Cimiliturile, nr. 726, p. 154). Desigur, nu poate suferi are aici înţelesul de a nu avea asemănare, a nu suferi comparaţie.

Într-o altă cimilitură se spune că Dumnezeu este: Cine nu S-a născut şi încă n-a murit (Ibidem, p. 437). Este exprimat Dumnezeu prin veşnicia Sa, veşnicie care este într-adevăr o calitate pe care, la modul absolut (fără de început, deci), numai Dumnezeu o are. Pentru om nu există viaţă în afara lui Dumnezeu, nici nu poate fi conceput un astfel de în afară:

Începutul este cu Dumnezeu  Şi sfârşitul cu Dumnezeu.

(SEVASTOS, Nunta, Iertăciune, p. 398).

Pare acest distih o referire la textul Apocalipsei Sfântului Ioan: Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu… (1,8). În cazul acesta se încearcă exprimarea lui Dumnezeu prin calitatea Sa de Pantocrator, de creator şi susţinător în veac al întregii lumi.

Având în vedere imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu după fiinţa Sa, orice referinţă la El nu se poate face decât în legătură cu Ipostasurile, cu Persoanele divine, aşa cum ni S-au revelat Ele. Acest lucru este de căutat şi în exprimările ţăranilor. Prin simplitatea sufletului său şi prin contactul mai puţin mediat cu Dumnezeu, ţăranul poate ajunge uneori la un chip mai limpede al lui Dumnezeu şi la exprimări mai fruste, dar poate tocmai de aceea mai adecvate.

MITROPOLITUL DE 103 ANI
AUGUSTIN AL FLORINEI (GRECIA):

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
Marcu 8, 34 – 9, 1

„SĂ SE LEPEDE DE SINE”

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine…”

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”. Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este: Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust  şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.
Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?
Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei. „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.

Arhim. IOIL Konstantaros,

Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis, Pogoniani şi Koniţa:

CUVÂNT la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
(Marcu 8: 34 – 9:1)

După sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, pe care ca pe un steag luminos o ridică Biserica noastră, în pericopa evanghelică din această duminică, Îl auzim pe Însuşi Domnul nostru vorbindu-ne despre Cruce şi despre însemnătatea ei în viaţa noastră.
Sfântul Evanghelist Marcu, într-un mod foarte delicat, dar şi dinamic, ne prezintă punctul central al vieţii duhovniceşti, punct în jurul căruia ar trebui să se concentreze toată încercarea şi strădania noastră.
Este foarte caracteristic că Hristos nu forţează cu desăvârşire pe nimeni ca să-L urmeze. Omul este liber, însă conform legii va suporta şi consecinţele acestei alegeri libere a sa. De aceea se accentuează:  „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu, 8:34).
Drumul lui Hristos este Crucea. Dar în sfârşit, ce nu este cruce în viaţa omului? Chiar şi acest păcat costă atât de mult (şi în bani şi în devastarea sufletească), acest păcat care îl face pe om să îngenuncheze, să-şi distrugă moralitatea şi să se degradeze… Prin urmare, văzând lucrurile obiectiv din acest punct, „va folosi”, pentru ca sufletul nostru să se mântuiască, „să-l pierdem pentru Hristos şi pentru Evanghelia Sa”.

SFÂNTA SIHĂSTRIE
A OBŞTII DANIILEILOR
63087 KATUNAKIA,
SFÂNTUL MUNTE ATHOS
11.06.2009

Către Respectabila Sinaxă a Clericilor şi Monahilor Ortodocşi din Tesalonic

Respectabililor Sfinţi Stareţi şi Părinţi,
bucuraţi-vă pururea
cu îndoită bucurie şi veselie în Domnul!

Cu multă bucurie am primit mica Voastră osteneală, „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”, şi vă mulţumim foarte mult.
Aplecându-ne asupra ei conchidem: suntem de acord cu toată linia Dumneavoastră şi vă exprimăm lăuntricele noastre felicitări frăţeşti.
Sfinţi Părinţi, sunteţi continuatorii Marilor Mărturisitori şi de-Dumnezeu-purtători Părinţi, iar plata voastră va fi mare, foarte mare de la  Domnul pentru că vă luptaţi pentru Biserica noastră Ortodoxă şi pentru Părinteştile noastre Predanii.
Vă exprimăm infinitele noastre felicitări frăţeşti pentru această mare luptă în duh patristic împotriva situaţiei actuale de  trădare prin ecumenism.
Credem că Domnul Vă va da tăria şi puterea Sa dumnezeiască pentru ca să depăşiţi actualele greutăţi ale epocii noastre şi să nimiciţi meşteşugirile trădătoare ale papismului.
Cu frăţească dragoste în Domnul,
Ieromonahul Grigorios Daniilidul

(traducere din neogreacă de ieromonahul Fotie; sursa:
http://www.impantokratoros.gr/B77BE8EC.el.aspx)

Pe 16 septembrie, în ajunul Soborului Sfinţilor din Voronej prăznuiţi în eparhia Voronej la dispoziţia arhipăstorului ÎPS Mitropolit Serghie, a fost săvârşită mutarea moaştelor Fericitei Stareţe Teoctista Mihailovna (Şulghina), împreună-nevoitoarea arhiepiscopului Petru (Zverev), dintr-unul din cimitirele orăşeneşti în Mănăstirea de maici Alexievo-Akatov din Voronej.
Comisia pentru canonizarea sfinţilor din Eparhia Voronej pregăteşte materialele pentru proslăvirea stareţei în rândul sfinţilor cinstiţi pe plan local.
Monahia Teoctista Mihailovna (Şulghina), după închiderea mănăstirii Alexievo-Akatov în anul 1931, a luat asupra sa nevoinţa nebuniei pentru Hristos. „Ea rătăcea pe la casele oamenilor credincioşi, de multe ori petrecându-şi nopţile sub cerul liber, asemenea Fericitei Xenia din Sankt Petersburg” – se spune în comunicatul Mitropolitului Serghie despre mutarea moaştelor cuvioasei Teoctista. Mulţi locuitori din Voronej o cinsteau pe fericita Teoctista „pentru înălţimea şi sfinţenia vieţii ei, mergeau la ea pentru sfaturi şi ajutor; înainte-văzătoarea stareţă adesea îi prevenea pe credincioşi în legătură cu nenorocirile ce urmau să li se întâmple, în timpurile grele ajuta material familiile celor necăjiţi, mergea prin case, împărţea hrană celor nevoiaşi, lecuind rănile lor trupeşti şi sufleteşti”.
Pe fericita Teoctista o cinsteau ca pe o mare nevoitoare şi Sfântul sfinţit Mucenic şi Arhiepiscop Petru (Zverev), preotul Ioan Steblin-Kamenski, mulţi clerici şi credincioşi din Voronej, care adesea alergau la ea pentru a primi ajutor prin rugăciunile ei – remarcă arhipăstorul Voronejului. Există de asemenea şi nişte însemnări scrise ale arhiepiscopului Petru (Zverev) din lagărul Soloveţki către păstoriţii din Voronej: „Vlădica cerea statornic rugăciunile fericitei Teoctista Mihailovna. Protoiereul Mitrofan Bucinev, care întreţinea în anii 1920 în Voronej,   cu binecuvântarea stareţilor de la Optina, o obşte de fete, vorbea astfel despre fericita stareţă Teoctista: „Această roabă a lui Dumnezeu a ajuns la măsura lui Antonie cel Mare”. Plecând în exilul din care nu s-a mai întors, părintele Mitrofan şi-a lăsat obştea sub ocrotirea matuşkăi Teoctista”.

(un material de Paula Oprea şi monahul Leontie)

Profesorul de dogmatică de la Facultatea de Teologie a Universităţii Aristotelice din Tesalonic, domnul Dimitrios Tselenghidis, în scrisoarea sa către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei cere de la ierarhi să se ocupe cu textul de la Ravenna şi să ia o poziţie în chestiunea primatului papal înainte de întrunirea critică a Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici în luna octombrie ce se apropie, în Cipru. O scrisoare asemănătoare domnul profesor a trimis şi către Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului, dar şi către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte. Textul scrisorii este următorul:

Către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei
Ἰ. Γενναδίου 14
11521 Ἀθήνα

Notificare: Către toţi ierarhii Bisericii Greciei

Preafericite Sfinţite Preşedinte, Înaltpreasfinţiţi Arhierei,

Urmărind cu un profund sentiment de responsabilitate situaţia bisericească  din epoca noastră ca simplu credincios, dar şi ca profesor universitar de Teologie Dogmatică a Bisericii, aş vrea să mă adresez Dumneavoastră cu evlavie ca spre cea mai înaltă autoritate a Bisericii noastre locale în legătură cu o temă teologică foarte serioasă.
Pricina care m-a determinat la trimiterea acestei scrisori a rezultat din contactul meu cu unii mitropoliţi.
La întrebarea mea precisă adresată Acestora, dacă Biserica Greciei a discutat în Sinod şi a luat o poziţie vizavi de respectivul dialog teologic bilateral referitor la primatul papal, au răspuns că nu au cunoştinţă de toată această chestiune. Astfel, am considerat oportun să vă scriu cele de mai jos.
În luna octombrie a anului în curs va avea loc în Cipru, după cum se ştie, poate cea mai critică de până acum Întrunire a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre ortodocşi şi romano-catolici.
Deoarece Textul Comun, care se va emite de către această Întrunire va avea o importanţă catalizatoare în ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor dintre cele două părţi în dialog, consider de datoria mea să vă rog stăruitor să întruniţi cât mai curând posibil Sinodul Extraordinar al Ierarhiei, pentru a dezbate cu atenţie conţinutul exact al acestui Dialog Teologic.
Comisia Mixtă Internaţională se va ocupa mai exact cu „rolul episcopului Romei în societatea (comuniunea) tuturor Bisericilor” (vezi Textul de la Ravenna, paragraful 45). Cu smerenie gândesc că, dacă respectabila noastră Ierarhie va discuta teologic tema şi se va raporta cu elocvenţă la ea, va fi hotărâtoare prezenţa reprezentantului Bisericii noastre locale în Comisia Mixtă şi, în special, la redactarea finală a Textului Comun al Întrunirii Internaţionale.
În acest fel ierarhia noastră va acţiona în timp util şi preventiv, pentru a nu trebui să intervină mai târziu pentru a vindeca, după cum va trebui în funcţie de necesităţi, judecând din cele de pe urmă, posibilele eşecuri teologice şi ecleziologice din Textul Comun, fapt care, indirect, va expune şi pe reprezentantul ei trimis în Comisia Mixtă.
În plus, să mi se îngăduie să exprim cât mai concis posibil şi părerea mea teologică asupra temei în discuţie. Dezbaterea teologică programată despre primatul episcopului Romei „într-o mai mare profunzime”, în luna octombrie ce se apropie, în Cipru, este din punct de vedere metodologic grăbită şi în esenţă prematură. Şi lucrul acesta deoarece, conform deontologiei teologice patristice, va trebui să anticipeze numaidecât dezbaterea teologică despre diferenţa de bază dintre noi şi romano-catolici în ceea ce priveşte dogma, şi în mod deosebit, în ceea ce priveşte Filioque, infailibilitatea şi harul creat, pe care în mod greşit continuă să le susţină. Aceste erezii  dogmatice contribuie definitoriu la conturarea identităţii romano-catolicismului şi golesc  din punct de vedere teologic eclesiologia şi misteriologia lui, adică desfiinţează în mod esenţial caracterul prin excelenţă al Bisericii de „comuniune (societate) a îndumnezeirii” omului.
Doar după deplina noastră identitate în dogmă poate urma o dezbatere despre modul de conducere a Bisericii. Diferenţierea noastră în dogmă, conform literei şi duhului Sinoadelor Ecumenice, care reiese clar din Actele lor, îi aşează pe romano-catolici în afara Bisericii, fapt care se confirmă şi empiric de întreruperea comuniunii inter-sacramentale dintre noi vreme de o mie de ani.
Aşadar, cum era de aşteptat, rezultă următoarea întrebare teologică: cum vom putea să discutăm raţional în respectivul Dialog Teologic cu romano-catolicii despre poziţia instituţional-ierarhică a unei persoane (adică a papei) în Biserică, de vreme ce această persoană se află încă esenţial, dar şi formal, în afara Bisericii?
Dacă totuşi va avea loc doar teoretic o dezbatere despre primatul episcopului Romei, să mi se permită şi aici să amintesc adevărul istoric indiscutabil că: niciodată Biserica în primul mileniu nu a recunoscut episcopului Romei vreun primat de autoritate şi jurisdicţie pe plan universal. Autoritatea supremă în Biserica din întreaga lume (Οικουμένη) a fost exercitată întotdeauna numai şi numai de către Sinoadele Ecumenice.
De altfel, niciodată Biserica Ortodoxă nu a acceptat primatul papal, cum a fost înţeles şi interpretat acesta de către Conciliul I Vatican, care l-a proclamat pe papa ca interpret infailibil al conştiinţei Bisericii cu posibilitatea de a fi în opoziţie chiar şi  cu hotărârile vreunui Sinod Ecumenic. Cu alte cuvinte, papa în Apusul catolic – prin „infailibilitatea” sa reglementată dogmatic şi de către Conciliul II Vatican şi prin primatul jurisdicţional revendicat peste întreaga Biserică – a luat în mod arbitrar locul Duhului Adevărului în Biserica Universală.
În consecinţă, prin înţelegerea primatului jurisdicţional al papei cu caracter eclezial se anulează nu pur-şi-simplu şi nu doar sistemul sinodal de conducere al Bisericii, ci în mod esenţial însăşi prezenţa Sfântului Duh în ea.
Cu toate cele scrise pe scurt, mă adresez Dumneavoastră, respectabililor noştri ierarhi,  pentru a vă exprima neliniştile mele cu caracter eclezial şi în acelaşi timp să aduc în atenţia Dumneavoastră o evaluare teologică rezumativă asupra metodologiei şi conţinutului respectivului Dialog Teologic bilateral în cadrul Comisiei Mixte Internaţionale.
Sper că Sfântul Duh care îndreptează fiinţa Bisericii, ca să înveţe drept cuvântul Adevărului, se va exprima prin Dumneavoastră, pentru că Dumnezeul nostru Treimic  a binevoit ca în mod sinodal Biserica Lui să se exprime instituţional.

Cu profund respect sărut dreapta Dumneavoastră,
Dimitrios Tselenghidis,
Profesor la Facultatea de Teologie
din cadrul Universităţii Aristotelice – Tesalonic

(traducere din neogreacă de ieromonahul Fotie; sursa: http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/2009/09/blog-post.html, via http://thriskeftika.blogspot.com/2009/09/blog-post_16.html )

La sfarsitul lunii August am ajuns iarasi in Athos.
Pana atunci, prin stradania Parintilor romani, Troita dusa de noi, de ziua Legiunii Arhanghelului Mihail, a fost amplasata pe un loc deasupra osuarului Chiliei Sfantul Gheorghe Colciu, unde s-a amenajat si un colt inchinat slujirii parastaselor pentru eroii si martirii neamului romanesc.

Asociatia PREZENT!